Președintele american, Donald Trump, a declarat Ierusalimul capitală a Israelului, iar proclamaţia sa a fost catalogată de Los Angeles Times drept „una dintre hotărârile cu cel mai mare impact și cel mai mare risc la nivel global” pe care președintele le-a luat până acum. Însă în culisele acestei decizii asumate politic se află (fără a se rezuma doar la acestea) câteva motive teologice pe care, ţinând cont de retorica sa religioasă de până acum, probabil că președintele nici nu le înţelege pe deplin.

„Președinţi anteriori, care au făcut din această promisiune un mare atu de campanie, nu s-au ţinut de cuvânt. Astăzi, eu împlinesc ce am promis.” Cu aceste cuvinte și-a motivat președintele american decizia de a declara Ierusalimul capitala Israelului. Pentru care segment al americanilor era importantă o astfel de promisiune, în contextul în care Statele Unite suferă astăzi fracturi interne grave și prioritare, cum ar fi inegalitatea economică, dificultatea de a accesa servicii de sănătate, imigraţia ilegală, șomajul și rasismul? Așa cum vom vedea în continuare, acest segment este atât de semnificativ în contextul american, încât a reușit să îl determine pe președintele celei mai puternice naţiuni ale lumii să îi facă pe plac. Însă mai interesant decât atât este faptul că motricitatea acestui segment este determinată în esenţă nu de o ideologie politică, ci de teologia pe care a îmbrăţișat-o.

În umbra marelui președinte

Anunţul președintelui privind mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim a generat numeroase reacţii furioase din partea liderilor palestinieni și a dus la aspre declaraţii de condamnare din partea aliaţilor SUA. Ulterior, președintele și-a nuanţat decizia subliniind că aceasta este inofensivă fiindcă nu stipulează cât de mult din Ierusalim va fi considerat capitală israeliană și că ea nu comportă vreo poziţie „cu privire la nicio chestiune care ţine de statutul final, incluzând aici chestiunea graniţelor suveranităţii israeliene în Ierusalim sau rezoluţia privind contestarea graniţelor. Aceste chestiuni rămân în sarcina părţilor implicate”, spunea președintele. Însă în faţa actorilor externi este dificil să justifici legitimitatea unei decizii argumentând că, pentru tine, chestiunea Ierusalimului nu ţine de politica externă, ci este o datorie pe care o ai faţă de un segment foarte valoros de alegători, pentru care situaţia Israelului este cel puţin la fel de importantă ca problemele interne ale ţării. Totuși aceasta a încercat președintele american să facă și vom vedea imediat de ce.

Această clasă de votanţi este cu atât mai preţioasă pentru președintele Trump cu cât, imediat după alegerile din noiembrie 2016, s-a spus că acesta ar fi fost segmentul care l-a propulsat pe actualul președinte în funcţie. Însă, în timp ce această supoziţie era doar o extrapolare, adevărul de la care s-a pornit este că creștinii born-again (născuţi din nou) și evanghelicii americani albi constituie o forţă mult mai mare decât cea pe care au reușit să o activeze ultimii trei candidaţi republicani de dinaintea lui. Mai mult, în marea schemă electivă prezidenţială din 2016, aproximativ 1 din 4 (27%) votanţi americani a fost evanghelic alb. Aceasta înseamnă un total de aproximativ 35,5 milioane de votanţi evanghelici albi. Iar, dintre aceștia, 80%, adică 28,7 milioane, au votat cu Donald Trump. Un grup de asemenea dimensiuni și relativ omogen ideologic este aur curat pentru un politician, pentru că este mai ușor și mult mai eficient să ţintești un grup uriaș, dar unitar axiologic, decât să îţi fragmentezi mesajul politic în sute de mesaje care să fie și coerente între ele, și să și rezoneze cu grupuri mai mici și puternic diferenţiate de alegători.

Creștinii evanghelici l-au girat pe actualul președinte, care, așa cum a spus-o el însuși, nu face acum decât să își achite datoria. Însă dincolo de ecologia politică a faptei și a răsplăţii (despre care Eliza Vlădescu scrie pe larg aici) stă teologia aflată la baza ideologiei republicane conservatoare, pentru că ea este ceea ce îi face pe americanii evanghelici să aștepte de la președintele lor să ia o poziţie fără precedent în conflictul israeliano-arab.

Un Ierusalim nedivizat! Ieri, dacă se poate

Cel mai accesibil motiv teologic care apare în orice investigaţie pe acest subiect este că „așa spune Biblia”. Iar cel mai frecvent invocat argument biblic în favoarea atribuirii unui Ierusalim nedivizat Israelului pare să fie textul veterotestamentar din a doua carte a Cronicilor, care Îl citează pe Însuși Dumnezeu spunând că a ales Ierusalimul ca reședinţă divină.

«Din ziua când am scos pe poporul Meu din ţara Egiptului, n-am ales nicio cetate dintre toate seminţiile lui Israel ca să se zidească acolo o casă în care să locuiască Numele Meu şi n-am ales pe niciun om care să fie căpetenia poporului Meu Israel. Ci Ierusalimul l-am ales, pentru ca în el să locuiască Numele Meu, şi pe David l-am ales, ca să domnească peste poporul Meu Israel!» (2 Cronici 6:5-6).

Formatori de opinie din ramura conservatoare a lumii evanghelice, precum Laurie Cardoza-Moore, realizatoarea emisiunii „Focus on Israel”, sunt fermi apărători ai ideii că Dumnezeu „a stabilit graniţele tuturor naţiunilor și Și-a ales cetatea Ierusalimului pentru El Însuși”. De aceea decizia președintelui Trump este, în optica lui Cardoza-Moore, „spirituală, biblică și semnificativă din punct de vedere istoric”. De fapt o pleiadă întreagă de lideri evanghelici conservatori de pe trei continente, de la pastori la oameni politici, de la activiști la președinţi de organizaţii neguvernamentale, și-au făcut publică aprecierea faţă de gestul președintelui. „Ierusalimul este și ar trebui să fie recunoscut drept capitală a Israelului”, susţine, între alţii, dr. Robert Jeffress, pastor senior la First Baptist Church din Dallas. „Este capitala lui David, locul Primului și celui de-al Doilea Templu (…), locul în care Iisus, un evreu și El, a fost crucificat și apoi a înviat. Este locul în care va păși din nou pe Pământ la a doua Sa venire.”

La rândul lui, guvernatorul Mike Huckabee, președinte onorific al organizaţiei My Faith Votes, a apreciat că declaraţia președintelui Trump este un dublu exemplu: „Despre cum să te ţii de promisiuni și despre cum să îţi tratezi prietenii. (…) Creștinii din America ar trebui să fie mândri că unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai noștri, care este de asemenea leagănul credinţei noastre iudeo-creștine, emană toleranţă, constanţă și putere într-o regiune prea adesea marcată de o fiabilitate tipică deșerturilor pline cu nisipuri mișcătoare.”

Promisiunea „făcută și ţinută” s-a aflat și în centrul laudelor aduse de pastorul Paula White, de la New Destiny Christian Center. Aceasta a spus că „președintele Trump a arătat lumii ceea ce eu am știut dintotdeauna: este un lider dispus să facă ceea ce este corect, oricât de zgomotoase ar fi vocile scepticilor. (…) Evanghelicii sunt extaziaţi, pentru că Israelul este pentru noi un loc sacru, iar poporul evreu este prietenul nostru cel mai drag.”

În acest punct, dragostea declarată de conservatorii evanghelici faţă de poporul evreu se interesectează negreșit cu ideologia evreilor sioniști, dedicată recreării și reconsolidării unui stat evreiesc. Între sioniști se numără și actualul primar al Ierusalimului, Nor Barkat. Acesta declara într-un interviu pentru NPR că, „oriunde dai cu lopata în Ierusalim, găsești un izvor iudaic conectat la istoriile biblice; (…) dacă dăm timpul înapoi, chiar și legal [Ierusalimul] nu a fost altfel decât proprietatea poporului evreu”.

Există însă și lideri evanghelici care nu sunt de acord cu mutarea făcută de președintele Trump. În această direcţie se face remarcată opinia prof. Gary Burge, cercetător de Noul Testament la Seminarul Teologic Calvinist din Michigan (SUA) și profesor la Colegiul Wheaton, din Illinois – o instituţie de învăţământ evanghelică. Acesta este de părere că, „pentru mulţi evanghelici, statul modern al Israelului este o revigorare a Israelului despre care citesc în Bibliile lor. Însă când încerci să stabilești o punte între Israelul biblic și cel modern îţi dai seama că există o prăpastie uriașă între cele două, atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere teologic.” De aceea teologul crede că evanghelicii conservatori care vizitează anual Israelul și care își exprimă solidaritatea cu guvernul israelian „probabil nu înţeleg că statul modern Israel nu este nici pe departe același lucru cu Israelul biblic”.

Motoare ale interpretării

Important de subliniat este faptul că, pentru evanghelicii conservatori sau fundamentaliști, poate chiar mai importantă decât istoria trecută a Ierusalimului este istoria lui viitoare și rolul pivotal pe care, potrivit înţelegerii lor, îl joacă acest oraș în cel mai semnificativ eveniment așteptat de credincioșii creștini de orice confesiune: revenirea lui Hristos pe Pământ pentru judecata de apoi.

Dar pentru a putea înţelege locul pe care evanghelicii conservatori îl atribuie Ierusalimului în escatologia lor, trebuie să ne asigurăm că înţelegem câteva elemente de context.

Mai întâi, escatologia este ramura teologiei care se ocupă cu studiul evenimentelor ultimelor zile ale istoriei omenirii așa cum o știm. În ansamblu, escatologia este un conglomerat de doctrine și interpretări care diferă de la o confesiune creștină la alta, dar, în sânul lumii evanghelice americane fundamentaliste, ea este marcată în cea mai mare parte de conceptul de premilenism. Escatologia premilenistă pornește de la o interpretare literală a pasajului biblic cuprins între versetele 1 și 6 din capitolul 20 al cărţii Apocalipsa, pasaj care relatează că, la finalul istoriei acestui Pământ, Hristos va domni împreună cu cei sfinţi o mie de ani. Adepţii doctrinei premileniste cred că Hristos va apărea pe Pământ pentru a-i recupera la Sine pe cei drepţi înainte de acest mileniu – de aici „premilenist”. (În escatologia creștină, există și interpretarea potrivit căreia Hristos va reveni pe Pământ după acest mileniu – postmilenism; așa cum există interpretarea că mileniul este, de fapt, alegoric și atemporal – amilenism.) După încheierea acestui mileniu va avea loc judecata finală.

Apoi, potrivit istoricului George Marsden, majoritatea evanghelicilor fundamentaliști sunt baptiști și adepţi ai dispensaţionalismului. Doctrina dispensaţionalistă sistematizează istoria biblică în șase perioade – dispensaţiuni. Fiecare dispensaţiune este o perioadă unitară de timp în care Dumnezeu S-a revelat progresiv oamenilor în moduri distincte pentru fiecare epocă în parte.

În această ordine de idei, mileniul de domnie a lui Hristos împreună cu sfinţii ar fi ultima dispensaţiune. Iar locul declanșării și al manifestării acestei domnii este, potrivit dispensaţionaliștilor, cetatea Ierusalimului. Acolo, potrivit unor teologi dispensaţionaliști de referinţă, precum Hal Lindsey și Tim LaHaye, va fi reconstruit al Treilea Templu iudaic. Acest nou templu ar urma să găzduiască Antihristul, despre care susţinătorii acestei interpretări spun că se va autoproclama Mesia și va cere închinarea întregii omeniri. Relevant este că, pentru restaurarea Templului, dispensaţionaliștii nu văd necesară demolarea moscheii Cupola Stâncii, despre care se crede că a fost construită pe același teren pe care, în timpurile biblice, se afla Curtea Neamurilor. Musulmanii care venerează acel loc ca al treilea loc sfânt al islamului, după Mecca și Medina, nu împărtășesc însă această opinie.

Istoria doctrinei, pe scurt

Teologia dispensaţionalistă premilenistă a fost, la începuturile ei, în decada 1840, o teologie de nișă, îmbrăţișată de puţini oameni. Însă, până în 1970, doctrina a fost adoptată într-o formă sau alta de milioane de creștini evanghelici și fundamentaliști creștini.

Aspiraţiile privind restaurarea celui de-al Treilea Templu, ca etapă în progresia profetică, s-au făcut resimţite în unele cercuri protestante americane încă din 1946. În sprijinul acestor aspiraţii au fost aduse, de-a lungul timpului, argumente morale precum suferinţa evreilor sub tirania fascistă din Europa celor două războaie mondiale, dorinţa seculară a evreilor de a avea un stat, ocuparea Palestinei de către evrei ori implicarea unor lideri arabi în sprijinirea nazismului. Dar au fost aduse și argumente pragmatice, cum ar fi faptul că evreii au contribuit la propășirea materială a Palestinei, care ar servi deopotrivă evreilor și arabilor din regiune. Cel puţin aceasta este sinteza pe care William L. Burton o face în articolul pe care l-a publicat în jurnalul Jewish Social Studies. Însă doctrina s-a popularizat la un nivel fără precedent ca urmare a bestsellerului The Late, Great Planet Earth, semnat de Hal Lindsey, și în urma succesului din anii 1990 al seriei de romane ecranizate Left Behind, de Tim LaHaye și Jerry Jenkins. Dispensaţionalismul premilenist s-a răspândit de asemenea, așa cum explica analistul progresist Diana Butler Bass, prin intermediul taberelor și colegiilor biblice, apoi în cadrul facultăţilor de teologie și în timpul întâlnirilor pentru reviriment spiritual, prin filme și clipuri scurte, dar și prin materiale de studiu la Școlile Duminicale și în ghidurile pentru devoţiune zilnică. „Toate acestea învaţă că sfârșitul lumii este aproape și că Ierusalimul este teatrul fizic al războiului apocaliptic”, scria Butler Bass într-un comentariu pe marginea declaraţiei președintelui Trump. Analistul traduce gestul președintelui ca pe un memento pe care acesta l-a adresat lumii evanghelice americane, spunând că „el pune în aplicare voinţa lui Dumnezeu pentru ultimele zile ale omenirii. Iar ei au așteptat asta și s-au rugat pentru asta.”

Nuanţe care lărgesc cadrul

Nu ar fi prima dată când președintele Trump le face pe plac evanghelicilor, supărându-i în schimb pe cei care văd în imixtiuni de acest tip o ștergere a liniei de demarcaţie între religie și stat. La finalul lunii februarie, președintele american anunţa că va elimina Amendamentul Johnson, care interzicea organizaţiilor nonprofit de tip 501(c)(3) – adică cel mai comun tip, cum ar fi: fundaţii caritabile, universităţi, biserici și think-tankuri – să se implice în activităţi politice prin care să promoveze sau să facă opoziţie unui candidat la o funcţie politică. Încălcarea Amendamentului ducea la pierderea statutului 501(c)(3), care le scutea de plata taxelor și impozitelor. În luna mai, cultele din SUA primeau dreptul de a se implica direct în politică, deși mutarea fusese „ambalată” de administraţia prezidenţială ca o decizie prin care „legislaţia fiscală nu va mai putea să se amestece în drepturile organizaţiilor de cult”.

Însă oricât de neabătută ar părea relaţia președintelui american cu promisiunile făcute păturii electorale evanghelice, nu există certitudinea că aceasta va rămâne neschimbată, mai ales în contextul în care statisticile lărgesc perspectiva, cu aluzii la schimbare. Un sondaj comandat de Chosen People Ministries și efectuat pe 2.000 de subiecţi a scos la iveală faptul că evanghelicii în vârstă sunt mult mai dispuși decât evanghelicii tineri să acorde sprijin necondiţionat Israelului. Potrivit cercetării, se pare că în timp ce 80% dintre evanghelicii cu vârste peste 65 de ani sunt de părere că evreii au dreptul să își asume posesia „Ţării lui Israel”, doar 61% dintre respondenţii cu vârste sub 35 de ani cred același lucru. Astfel de date nu indică doar o scădere faţă de statistici similare obţinute cu doar 4 ani în urmă, ci arată și spre o mutaţie generaţională pe care probabil nu Trump, ci următorul președinte va fi provocat să o gestioneze altfel decât predecesorii lui.

„Ceea ce îi motivează pe tinerii de azi sunt întrebările legate de echitate, de dreptate – și există câteva întrebări grele legate de echitatea politicii Israelului faţă de palestinieni”, este de părere Darrell Bock, cercetător biblic și profesor la Dallas Theological Seminary. „Desigur, reversul este că există și chestiuni grele privind securitatea cu care Israelul se confruntă, deci problema Israelului este una foarte încurcată.”

Privită din afara Statelor Unite, și inclusiv din perspectiva aliaţilor ţării, decizia anunţată de președintele Trump are o puternică încărcătură de imprevizibilitate care nu poate fi bine-venită. Pentru cei care l-au votat însă și pentru președinte însuși, este foarte posibil ca mai mult să conteze acele două cuvinte care au rezonat neașteptat de mult cu electoratul american. „America First” („America pe primul loc”) a fost mantra care i-a asigurat lui Trump victoria. După decizii de calibrul celei de faţă rămânem întrebându-ne dacă nu cumva, pentru președintele american, „America first” înseamnă de fapt „Trump first” ori dacă America e într-adevăr pe primul plan, cine sau ce va merita să cadă pe locul doi.