Ca formă a fenomenului infracţionalităţii, recidiva reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societăţile contemporane, iar România nu face excepţie, cu o rată de recidivă care la începutul anului 2018 era în jur de 60%, conform unui comunicat al Federaţiei Sindicatelor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Atunci când greşeşti, căinţa sinceră este singura cale spre reabilitare. Pentru cea mai mare parte a istoriei omenirii, părinţii au smuls căinţa de la copii prin pedepsirea lor de o manieră sau alta, iar societatea a pus oameni cu păcate grele în situaţia de a alege între căinţă și moarte. Suntem deci antrenaţi să gândim că suprimarea libertăţii, a drepturilor şi a confortului este cel mai bun motivator pentru schimbarea comportamentală. Însă, în condiţiile în care psihologia modernă ne-a arătat că cele mai bune rezultate se obţin când părinţii îşi respectă copiii în orice situaţie, nu ar trebui să ne întrebăm în mod serios care este rolul închisorilor și de ce anume este nevoie ca acel rol să fie împlinit?

Poate nu știaţi că America, ţara care astăzi se confruntă cu un fenomen al încarcerării în masă, a avut o perioadă în istorie când opinia publică înclina spre eliminarea totală a închisorilor. Aboliţionistul Thomas Mathiesen, criminolog norvegian, descrie acest moment ca singura dată în istorie când abolirea închisorilor a fost o posibilitate reală. Între 1960 și 1970 au fost publicate o mulţime de lucrări ale aboliţioniștilor care susţineau că închisoarea pur și simplu nu funcţionează, că este o instituţie care nu reabilitează (conform procentului crescut de recidivă), și care încalcă sistematic și în mod barbar drepturile de bază ale oamenilor încarceraţi. Într-un proces istoric, un condamnat a dat în judecată statul american pentru că închisoarea nu îi permitea să trimită și să primească corespondenţă de la persoana iubită. Judecătorul în acest caz nu doar că i-a dat câștig de cauză, dar a subliniat: „Sunt convins că instituţia închisorii probabil că trebuie să se sfârșească. În multe aspecte este la fel de intolerabilă în Statele Unite cum a fost instituţia sclaviei, la fel de brutală pentru toţi cei implicaţi, la fel de toxică pentru sistemul social, la fel de subversivă pentru fraternitatea umană, mai costisitoare și probabil chiar mai iraţională.” Pe fondul răscoalelor din închisori din 1970 și 1971, plutea în aer un sentiment că o schimbare dramatică era deja inevitabilă, scriu autorii și profesorii de teologie Vincent Lloyd și Joshua Dubler într-un articol de opinie pentru The Guardian.

În aprilie 1972, Comisia Naţională pentru Justiţie, care opera sub Departamentul american al Justiţiei, a propus un moratoriu pe construcţia de noi penitenciare, cât și închiderea tuturor închisorilor juvenile, explicând că „există dovezi copleșitoare că aceste instituţii (n.r. închisorile, în general) mai degrabă facilitează delincvenţele decât să le prevină”. Mai mulţi avocaţi, judecători și politicieni ai elitei americane de la acea vreme au hotărât să testeze închisorile pe propria piele, pentru a-și forma o părere. Congresmanul Stewart McKinney, care a făcut un astfel de experiment pentru 36 de ore, a conchis că „închisorile reprezintă o mare risipă de bani și de viaţă umană” și că „nu mai concepe o astfel de existenţă pentru absolut nicio persoană”.

Cu toate acestea, tot acest avânt moral nu a produs roade pentru că s-a suprapus cu iniţiativa președintelui Nixon de a declara „război împotriva drogurilor”, considerate „inamicul public nr. 1 în America”. Până în 1980, arestările operate de departamentele pentru narcotice ale poliţiei crescuseră deja cu 126%. În 2015, din 11 milioane de oameni care trăiau în arest pe glob, fie condamnate, fie așteptându-și sentinţa, mai mult de 2,2 milioane (698 de deţinuţi la 100.000 de americani) erau încarceraţi în Statele Unite, cât în China și în Rusia la un loc.

Sentinţele în America sunt anormal de lungi și drastice. Cei care nu pot să își plătească cauţiunea sunt închiși până la proces, ceea ce în unele cazuri înseamnă ani de zile. În unele state, tinerii de peste 16 ani sunt anchetaţi ca adulţi și trimiși în închisorile pentru adulţi, iar, conform Human Rights Watch, afro-americanii sunt „vizaţi” în mod disproporţionat faţă de albi (deși statisticile arată că albii folosesc droguri de cinci ori mai mult decât afro-americanii, rata de încarcerare a albilor este de zece ori mai mică decât a afro-americanilor). În aceste condiţii, discuţiile despre reformarea sistemului juridic american au revenit pe agenda opiniei publice, iar de această dată psihologii au un cuvânt greu de spus.

Închisorile, între pedeapsă și reabilitare

În anii 1970, psihologii nu aveau foarte multe date cu care să contribuie la dezbatere, dar ultimele decenii au generat destulă literatură de specialitate relevantă nu doar pentru Statele Unite, ci pentru toate sistemele unde ineficienţa se traduce printr-o rată mare de recidivă. Studii realizate în Marea Britanie și în Ţara Galilor, de exemplu, arată că, deși numărul încarcerărilor a crescut, aceasta nu a dus la o scădere a infracţionalităţii, din moment ce mai bine de jumătate din cei eliberaţi recidivează în maximum doi ani.

În ultimele patru decenii, SUA a preluat un model axat pe înăsprirea pedepselor. „Spre deosebire de alte ţări vestice, SUA a răspuns prin politici și legi tot mai aspre, întorcând spatele reabilitării și reintegrării deţinuţilor în societate”, se precizează într-un raport al Departamentului american de Justiţie. Într-un caz celebru judecat la Curtea Supremă a SUA în 1991, judecătorii au hotărât că o interzicere constituţională a pedepselor severe neobișnuite nu se aplică și pedepselor disproporţionate, dar uzuale. Decizia a fost luată în cazul unei persoane care a primit închisoare pe viaţă fără drept de eliberare condiţionată pentru posesie de cocaină, la prima abatere. Deși clar disproporţionată, fiindcă nu era în același timp și neobișnuită, condamnarea nu a putut fi atacată.

Institutul de Cercetare al Politicilor Penale, care oferă informaţii despre sistemele juridice de pe tot globul, a documentat o creștere exponenţială a încarcerării ca pedeapsă, precizând că, „din cele 10-11 milioane de oameni încarceraţi pe glob, vasta majoritate nu poate fi descrisă ca periculoasă. În schimb, mulţi dintre ei sunt vulnerabili la a dezvolta afecţiuni de sănătate și boli mintale, factori care contribuie major la riscul de sinucidere”. Acest risc este de două ori mai mare în cazul tinerilor care ajung în închisori pentru adulţi, faţă de adulţii închiși acolo, și de opt ori mai mare faţă de tinerii trimiși la centrele de corecţie juvenilă. Chiar și după ce ies din închisoare, experienţa îi poate marca pe viaţă. Kalief Browder a stat trei ani într-o închisoare de adulţi din Rikers Island, SUA, așteptând să fie judecat pentru că furase un rucsac. În final, procesul nici nu s-a mai ţinut, fiindcă procurorii au renunţat la acuzaţii și Browder a fost eliberat. Dar în timpul pe care l-a petrecut acolo a încercat de două ori să se sinucidă. A treia oară când a încercat, la doi ani după eliberare, a și reușit.

Într-un raport despre impactul psihologic al încarcerării în SUA, psihologul Craig Haney – care colaborase cu Philip Zimbardo la faimosul experiment Stanford Prison, în care s-a observat că indivizi sănătoși psihic pot să revină rapid sadici și deprimaţi în închisoare – a spus-o foarte clar: „Puţini oameni ies nemarcaţi și neschimbaţi din închisoare.” Ba, mai mult, cercetători de la Institutul de Criminologie din cadrul Universităţii Cambridge au concluzionat că sentinţele lungi „schimbă oamenii fundamental”. Pierderea cronică a libertăţii de alegere, lipsa intimităţii, stigmatizarea zilnică, frica resimţită frecvent, nevoia de a purta constant o mască de „macho” pentru a te feri de abuzurile altora și cerinţa ca zi după zi să aderi unor reguli și rutine stricte sunt factorii unor schimbări fundamentale de personalitate, spun psihologii. Îngrijorarea este că aceste schimbări, deși ajută persoana să supravieţuiască în închisoare pe termen lung, sunt contraproductive pentru viaţa pe care ar trebui să o ducă după eliberare.

Pe măsură ce se adaptează noului mediu, condamnaţii devin mai detașaţi emoţional, mai retrași și introvertiţi și dezvoltă un soi de paranoia, în care nu pot să aibă încredere în nimeni. Acestea sunt aspecte care vor face aproape imposibilă reintegrarea în societate. Încarcerările prelungite sunt și periculoase, pentru că supun un condamnat de risc mic influenţelor negative ale condamnaţilor de risc înalt, mulţi deţinuţi admiţând că în pușcărie mai degrabă au învăţat „meserie” decât s-au reabilitat.

Însă un studiu publicat în februarie 2018 în jurnalul Frontiers in Psychology arată că și o perioadă scurtă de încarcerare, de doar 3 luni, poate avea un impact asupra personalităţii, indicând o creștere a impulsivităţii și o scădere a autocontrolului, a disciplinei și a ambiţiei. Studii ulterioare au arătat că aceste efecte fluctuează și în funcţie de condiţiile din închisoare – cu cât condiţiile sunt mai drastice, cu atât crește riscul de recidivă din cauza inadaptării la viaţa în societate.

Model alternativ

Ţări precum Suedia, Norvegia, Finlanda, Olanda și chiar Germania sunt mai mereu date ca exemplu pozitiv pentru ratele mici de infracţionalitate și recidivă. Norvegia se laudă cu faimoasa închisoare Bastøy, care are cea mai mică rată de recidivă din Europa, iar Olanda a început să își transforme închisorile în hoteluri sau să le închirieze altor ţări, din lipsă de inculpaţi.

„În sistemul nostru analizăm fiecare persoană în parte. Dacă o persoană are probleme cu drogurile, atunci tratăm adicţia, dacă are probleme cu mânia, îi oferim consiliere pentru managementul acestei probleme, dacă are probleme cu banii, îi oferim consiliere financiară. Deci, ceea ce încercăm să facem este să scoatem din viaţa acelui om cauza care l-a determinat să facă ce a făcut”, explică Jan Roelof van der Spoel, directorul unei închisori de maximă siguranţă din Olanda. Cei care totuși recidivează primesc sentinţe mai lungi, de doi-trei ani, și programe personalizate de reabilitare. Totodată, deși vorbim de o închisoare de maximă siguranţă, deţinuţii au un grad destul de mare de autonomie, sunt lăsaţi să se ducă singuri la bibliotecă, cantină sau la clinică și au la dispoziţie un teren de mărimea a patru stadioane de fotbal, unde să se recreeze printre copaci sau să joace volei. Astfel de activităţi ajută la scăderea nivelului de stres și la asigurarea unei atmosfere netensionate între deţinuţi și gardieni.

Aceste zone de recreere sunt comune și sistemului penitenciar din ţările nordice, care în mare împărtășesc aceeași filosofie. Dacă în SUA închisorile de maximă sigranţă folosesc tactici de dezumanizare a inculpatului, în ţările scandinave închisorile sunt gândite, de la culoarea de pe pereţi până la activităţi, mai degrabă ca niște centre de tratament pentru persoane cu nevoi psihosociale deosebite, în care fiecare deţinut are un „ofiţer de contact”, adică un gardian cu două roluri, unul de monitorizare și altul de consiliere. Ce poate să pară și mai ciudat este că această practică a fost introdusă pentru a reduce daunele psihologice pe care le suferă gardienii care aplică strict măsuri punitive.[1] „Totul ţine de ce decizi – vrei să folosești închisoarea ca primă opţiune sau ca măsură de urgenţă. (…) Desigur, unii oameni trebuie încarceraţi, dar întotdeauna scopul trebuie să fie de a-i reintroduce în societate într-o formă mai bună decât erau când au venit”, explică Nils Öberg, directorul sistemului de penitenciare din Suedia.

Germania a fost modelul preferat de oficiali din trei state americane, care au fost în vizită în Europa pentru un schimb de experienţă, tocmai pentru faptul că folosește încarcerarea ca soluţie finală pentru tineri. Până la vârsta de 21 de ani, condamnaţii intră sub jurisdicţia curţilor juvenile, care preferă o intervenţie minimă, favorizând alte tipuri de intervenţie decât încarcerarea, precum cursuri vocaţionale, muncă în folosul comunităţii, mediere, amenzi. Condamnarea la închisoare este varianta din urmă, iar în mod uzual sentinţa maximă este de cinci ani. În Statele Unite, pe de altă parte, în anul 2014, erau cel puţin 1.200 de persoane care executau sentinţe pe viaţă din cauza unor infracţiuni comise în adolescenţă

Importanţa autonomiei

Gradul de autonomie și individualitate de care se bucură deţinuţii din ţările care practică modelul alternativ este uimitor pentru cei cu un sistem bazat pe duritate. În închisorile „deschise” din Olanda, Germania, Norvegia, Finlanda sau Suedia, condamnaţii locuiesc în case de tip cămin studenţesc, își poartă propriile haine, folosesc numele de botez, își pregătesc mâncarea cu o sumă mică pe care o primesc, au voie să voteze și chiar să părăsească închisoarea pentru a petrece timp cu familia. Astfel, societatea se asigură că legăturile familiale nu sunt rupte și nici inculpaţii nu sunt rupţi de felul în care funcţionează lucrurile în societate. În schimb, sunt monitorizaţi electronic constant și sunt obligaţi să presteze anumite munci și să participe la anumite cursuri.

Ţările neobișnuite cu tratamentul uman aplicat deţinuţilor iau în derâdere aceste închisori „luxoase”, însă ele și-au demonstrat eficienţa. În închisoarea Bastøy din Norvegia trăiesc criminali, violatori și traficanţi de droguri în case speciale, cu până la șase locuri, în care fiecare are propria cameră, iar bucătăria și celelalte facilităţi sunt la comun, ceea ce îi obișnuiește pe deţinuţi cu traiul împreună. Toţi deţinuţii sunt obligaţi să muncească zilnic, dar pot alege între o varietate de slujbe și câștigă echivalentul a 6 lire pe zi, plus o sumă lunară de 70 de lire, cu care își pot cumpăra produse alimentare de la mini-marketul local. Deţinuţii își pot suna familia și prietenii de la cabinele telefonice disponibile, iar o clădire specială este disponibilă pentru vizite săptămânale, unde sunt puse la dispoziţie camere conjugale. Deţinuţii sunt monitorizaţi electronic în permanenţă, iar gardienii, printre care și femei, primesc un instructaj de trei ani înainte de a fi admiși să lucreze aici, comparativ cu cursurile de șase săptămâni care se ţin pentru a fi gardian de închisoare în Marea Britanie.

Pentru cei care ar avea tendinţa să creadă că astfel de centre de detenţie funcţionează doar în ţările nordice, reci, educate și cerebrale, surpriza este că soluţii chiar mai radicale funcţionează în ţări precum Brazilia, care are a patra cea mai mare populaţie de deţinuţi din lume. Programul APAC (Asociaţia pentru Protecţia și Asistarea Deţinuţilor), fondat în 1972 de către un grup de catolici ca alternativă la închisorile tradiţionale, este coordonat și sprijinit în prezent de două fundaţii, una italiană și una braziliană. În Brazilia, sistemul numără deja 49 de centre și se extinde și în Costa Rica, Chile și Ecuador. Dacă deţinuţii din închisorile braziliene tradiţionale trăiesc în condiţii inumane, de suprapopulare, rivalităţi fatale între facţiuni și răscoale ale deţinuţilor, având șanse minime de reabilitare, în sistemul APAC, care admite o limită maximă de 200 de persoane per închisoare, deţinuţii au condiţii decente, se îmbracă cu hainele lor, își pregătesc singuri mâncare, muncesc și merg la cursuri acreditate de stat și chiar deţin cheile închisorii, în care nu calcă niciun picior de gardian. Deși s-au mai înregistrat altercaţii, nimeni nu a fost niciodată omorât într-o instituţie APAC.

Cum funcţionează aceste închisori? Cum de condamnaţii ne se răscoală sau nu fug pur și simplu? În primul rând, toţi sunt monitorizaţi electronic constant. În al doilea rând, toţi sunt extrem de conștienţi de ce au de pierdut. Nu ajunge orice deţinut la Bastøy sau în programul APAC, în orice caz niciun deţinut nou. Toţi sunt veniţi din închisori tradiţionale unde și-au demonstrat buna purtare și toţi mai au de executat doar o parte din sentinţă. Dacă încalcă regulile știu că se întorc exact de unde au plecat, o miză prea mare pentru cineva care deja a ajuns să funcţioneze ca într-o societate. De asemenea, sistemul APAC e în așa fel făcut încât să producă o dorinţă naturală de a respecta regulile – închisoarea are trei părţi succesive, una „închisă”, similară cu închisorile tradiţionale, una „semideschisă”, în care deţinuţii au mai multă autonomie, li se conferă sarcini și responsabilităţi administrative și una „deschisă”, un fel de eliberare condiţionată, în care deţinuţii își împart timpul între acasă și sistemul APAC. Astfel, sistemul asigură o tranziţie cât mai naturală dinspre închisoarea tradiţională spre societate și un sistem de recompense destul de puternic încât să anuleze efectiv rolul gardienilor. Unii sunt atât de recunoscători de șansa primită, încât rămân să lucreze în sistem, fie că vorbim de Bastøy sau de APAC. Viaţa li s-a schimbat și vor să returneze acest favor noilor veniţi.

Schimbarea paradigmei

După cum am precizat, soluţiile de tip Bastøy sau APAC funcţionează pentru că deţinuţii aveau deja experienţa închisorilor tradiţionale, unde nu mai voiau să se întoarcă. Aceasta nu înseamnă însă că acele închisori trebuie să fie cele mai rele locuri de pe pământ. Închisorile tradiţionale norvegiene nu se compară cu cele braziliene, însă un sistem de detenţie deschisă funcţionează în ambele cazuri. Ceea ce înseamnă că este posibil să ai închisori tradiţionale care să trateze deţinuţii cu respect și să caute reabilitarea lor și totuși închisorile deschise să nu își piardă eficienţa. Cele două soluţii rămân complementare.

Problema cea mai mare este aducerea unei închisori tradiţionale americane, braziliene sau românești pe făgașul unei închisori tradiţionale nordice. Iar aici cel mai mare obstacol este suprapopularea. Poate că Suedia sau Finlanda își permit să aibă o abordare personalizată a deţinuţilor, dar cum să facă asta SUA, care are închisori cu o populare de două ori mai mare? Dacă Suedia are printre cele mai mici rate de încarcerare din lume, SUA are o rată printre cele mai mari, aproape de zece ori peste media ţărilor scandinave. Iar printre ţările europene România se „laudă” cu 130 de procese la CEDO, în perioada 2010-2016, pentru condiţiile degradante din închisori și suprapopulare. Statul român a plătit 3,5 milioane de euro în urma proceselor pierdute, dar nici până în ziua de zi nu a reușit să atingă standardele impuse de Consiliul Europei, care alocă 4 metri pătraţi de spaţiu fiecărui deţinut. În România, în jur de 25.000 de persoane erau închise anul trecut în închisori cu o capacitate totală de 18.217 locuri, potrivit Raportului de ţară privind Drepturile Omului, publicat de Departamentul de Stat al SUA. În condiţiile în care cei mai mulţi deţinuţi din România mor din cauza bolilor, în principal din cauza bolilor cardiovasculare, cancer şi boli ale aparatului digestiv, neacordarea atenţiei medicale necesare, calitatea slabă a mâncării și lipsa încălzirii sau a aerului condiţionat în unele închisori sunt alte abateri notate în raport.

Singura măsură de ameliorare a situaţiei care deja a intrat în vigoare este legea recursului compensatoriu, care le oferă deţinuţilor o scădere de 6 zile din sentinţă, la fiecare 30 de zile petrecute în condiţii proaste. Dat fiind faptul că este de așteptat ca cel puţin jumătate dintre aceștia să recidiveze rapid, legea nu doar că nu a rezolvat problema suprapopulării pe termen lung, dar a creat o altă problemă. Având în vedere că până în martie 2018, 1.200 de deţinuţi ieșiseră din închisori la termen prin aplicarea recursului și alţi 4.500 au fost eliberaţi condiţionat, singura replică a ministrului justiţie a fost exprimarea speranţei că rata criminalităţii nu va crește.

Nu așa se rezolvă însă problema suprapopulării, ci printr-o reformă a sistemului juridic, care trebuie să regândească schema sentinţelor, cât și rolul închisorilor. La fel cum în Statele Unite sentinţele sunt disproporţionate, ceea ce duce la umplerea închisorilor cu oameni care nu au comis crime violente și nu sunt asemenea persoanelor periculoase, și în România există sentinţe disproporţionate, în special între cei care fură o pâine și cei care fac fraudă de milioane de euro. În ţările scandinave, precum și în ţări precum Olanda sau Germania, media sentinţelor este scurtă (mai puţin de un an), în special pentru delictele nonviolente și pentru cele comise de tineri, aceste ţări căutând în schimb să aplice dreptatea prin politici și programe de educaţie și corecţie, amenzi și alte sancţiuni. „O reducere majoră a numărului de deţinuţi este o precondiţie esenţială pentru managementul eficient și uman al vulnerabilităţilor care apar în închisoare”, conchide și raportul Institutului de Cercetare al Politicilor Penale.

O precondiţie esenţială nu este totodată o condiţie suficientă. „Chiar dacă, peste noapte, populaţia închisorilor americane s-ar reduce cu 90%, aceasta nu înseamnă că, sub presiunea publicului și a politicienilor, restul de deţinuţi ar fi trataţi diferit”, scrie Doran Larson, autor al cărţii Fourth City: Essays From the Prison in America. Problema care trebuie rezolvată după suprapopulare ţine de ceea ce o anumită societate presupune instinctiv că înseamnă „a se face dreptate” și cum trebuie aplicată această dreptate în cazul celor care au greșit. „Mărimea închisorilor nu ţine atât de rata infracţionalităţii, cât ţine de cum decid statele să trateze anumite delicte și crime”, explică Larson.

Ţările în care nu există o bătălie politică între guvernare și opoziţie cu privire la cine va proteja mai bine populaţia de infractori printr-o atitudine cât mai dură și unde mass-media nu tratează pe larg și într-un stil senzaţionalist orice crimă, cât de mică, contribuind astfel la generalizare a fricii faţă de un anumit segment din populaţie, sunt ţările care reușesc să își scadă rata de recividă și să aducă pușcăriașii într-o stare în care pot contribui din nou în societate. Sunt ţările în care cele mai bune practici în închisori sunt lăsate pe seama experţilor, criminologilor și academicienilor, care văd eficienţa în îmbrăcarea circumstanţelor care înconjoară actul criminal cu milă și responsabilitate. În schimb, ţările care consumă banii bugetarilor fără să obţină și rezultatele scontate sunt cele care dezvoltă circumstanţele care înconjoară actul criminal cu dezgust, frică, distanţare socială și, în final, dezumanizare.