Dintr-un anumit punct de vedere, viaţa noastră se împarte în momente în care am lăsat circumstanţele să ne determine viitorul şi momente în care am ajuns acolo unde ne-am dorit lăsând scuza circumstanţelor deoparte.
Pe William Kamkwamba, nici sărăcia, nici foamea, nici bătaia de joc a celor din jur nu l-au oprit să viseze la o viaţă mai bună decât cea a părinţilor lui. Curajul şi rezilienţa i-au fost răsplătite mult mai mult decât se aştepta.
William s-a născut în 1987 într-un sat din statul african Malawi. Familia lui, la fel ca majoritatea malawienilor, îşi câştiga existenţa din agricultură. William era ajutorul de nădejde al părinţilor lui, fiind singurul băiat dintre cei şapte copii ai familiei. De mic a putut să observe cât de vulnerabili erau în faţa condiţiilor meteorologice, cât de dezastruoasă putea să fie o scădere a preţului porumbului sau o creştere a preţului la seminţe. Din aceste motive voia cu orice preţ să devină altceva când va creşte mare, orice altceva în afară de agricultor, deși familia lor nu o ducea foarte rău din punct de vedere material.
Scăparea a găsit-o în educaţie. Iubea şcoala, iar lucrurile învăţate acolo îi aprindeau imaginaţia. Era atras în special de ştiinţe. Împreună cu prietenii săi, Gilbert şi Geoffrey, inventa diferite jocuri folosind materiale reciclate. Abia aştepta să ajungă la liceu, unde lucrurile învăţate aveau să fie mai avansate.
Însă în anul în care William a intrat la liceu, o foamete cumplită s-a abătut peste Malawi. Pentru că toţi banii erau cheltuiţi pe mâncare, părinţii nu au putut să-i mai plătească taxele şcolare, de 80 de dolari pe an, aşa că a fost nevoit să renunţe la liceu. În scurt timp, toată familia era înfometată, singura masă fiind cea de seară – nu mai mult de 2-3 linguri de terci pentru fiecare. În acel an, nu mai puţin de 7 milioane de oameni au fost în aceeaşi situaţie cu ei. Din cauza măsurilor luate cu întârziere de guvern, ajutorul internaţional a fost oferit foarte târziu, aşa că mii de oameni au murit de foame. De asemenea, holera izbucnise din cauza condiţiilor mizere, aşa că preocuparea principală a majorităţii era să rămână în viaţă.
William îşi găsise refugiul din faţa morţii şi a disperării la biblioteca din apropiere. În ciuda tuturor aparenţelor, spera că se va întoarce cândva la liceu, de aceea nu voia să rămână foarte mult în urmă cu cunoştinţele. Mica bibliotecă avea în principal cărţi donate de o organizaţie internaţională (International Book Bank) care are ca scop creşterea literaţiei în statele subdezvoltate, aşa că majoritatea erau scrise în engleză. Pentru că nu citea foarte bine în engleză, îşi alegea cărţile cu multe imagini, pentru a înţelege mai uşor. Din fericire, cărţile de ştiinţe aveau multe imagini, scheme şi diagrame. Era curios să afle cum funcţionau lucrurile, iar când studia uita de foame.
Încerca să practice ceea ce învăţa, dar satul lui lipsit de electricitate şi de aproape orice fel de tehnologie nu îi oferea prea multe şanse. Singurul aparat, pe care l-a şi demontat pentru a afla cum funcţionează, era radioul prietenului Gilbert, fiul şefului de post al satului, care era mai bogat.
În una dintre cărţi a găsit imaginea unei mori de vânt. Scria acolo că putea să genereze electricitate, pe care în mintea lui a legat-o imediat de posibilitatea irigării pământului, şi părea destul de uşor de construit cu materialele potrivite. Doar că el nu avea de niciunele. A început să adune piese de la groapa de gunoi a satului, unde a găsit câteva lucruri care puteau să înlocuiască cu succes piesele din carte. A început să-şi construiască moara de vânt, spre nelămurirea tuturor sătenilor. Toţi, în frunte cu mama lui, credeau că foamea i-a luat minţile. Singurii care au crezut în proiectul lui erau cei doi prieteni. Gilbert i-a oferit ultima piesă de care avea nevoie pentru a pune moara în funcţiune, un dinam de bicicletă.
Tot satul s-a adunat în ziua în care voia să pornească moara, cei mai mulţi pentru a râde de el. Atunci când a desfăcut sfoara care ţinea paletele morii, micul bec legat prin fire s-a aprins. Succesul i-a fost răsplătit cu urale şi cu încântarea tuturor. În scurt timp, mai mulţi săteni care aveau radio au venit la el pentru a le încărca bateriile.
William şi-a îmbunătăţit apoi instalaţia cu un întrerupător şi cu alte trei becuri. În timpul vizitei unui oficial, moara lui de vânt nu a putut trece neobservată. Impresionat de realizările lui, oficialul le-a povestit jurnaliştilor din capitala Lilongwe, care au venit să admire invenţia şi să scrie despre ea și realizatorul ei. În scurt timp, povestea lui a devenit virală, aşa că a fost invitat la un eveniment global TED organizat în Tanzania. Era prima dată când zbura cu avionul sau când vedea un computer şi avea acces la internet. Discursul lui, deşi scurt din cauza emoţiilor, a impresionat auditoriul. A primit în urma lui o bursă pentru a studia la cel mai bun liceu din ţară.
Întors acasă, William nu s-a oprit din a schimba lucruri pentru cei din jur. A înfiinţat un club de ştiinţe în satul lui şi a construit împreună cu membrii acestuia o moară care să alimenteze radioul clubului. A construit şi o moară mai mare pentru a iriga grădinile tatălui său, aşa cum visase prima dată când văzuse moara de vânt în cartea de ştiinţe.
După terminarea liceului i-a fost oferită o bursă la o universitate americană, pe care a absolvit-o în 2014. În anul 2009, și-a publicat cartea autobiografică The boy who harnessed the wind, iar în anul 2011 a fost invitatul special care a deschis Târgul de Ştiinţă Google. În anul 2013, revista Time l-a inclus în lista selectă a celor 30 de tineri sub 30 de ani care schimbă lumea.
Privind în urmă la toate provocările pe care a trebuit să le depăşească, William povesteşte că un lucru pe care bunica lui obişnuia să îl spună l-a motivat să continue. Atunci când oamenii o întrebau de ce face cărămizi, o muncă grea pe care o fac doar bărbaţii în Malawi, aceasta le răspundea: „Atunci când cămaşa ţi-a luat foc, nu aştepţi să vină altcineva să stingă focul, pentru că tu eşti cel care va simţi prima dată arsurile.”[1] A luat de la ea curajul de a-şi accepta şi înfrunta problemele, iar acest curaj l-a dus mult mai departe decât şi-ar fi imaginat vreodată.
