Ce putem învăţa de la copiii noștri

Relaţia dintre părinte și copil este una dintre cele mai semnificative relaţii din viaţa noastră, o relaţie al cărei rol primar este educaţia.

Dacă artistul creează, muzicianul compune, iar sculptorul sculptează, părintele este deopotrivă un artist, un muzician și un sculptor, dar într-un mod unic, deoarece el înglobează toate aceste aspecte într-o triuniune distinctă. De el depinde transmiterea valorilor transgeneraţionale, a principiilor și a cunoștinţelor esenţiale, formarea sistemului de valori al copilului, formarea conștiinţei de sine a copilului, formarea limbajului său, sănătatea sa, ba chiar supravieţuirea sa.

Bagatelizarea copilăriei

Un raport de superioritate a părintelui faţă de copil a dat naștere la expresii care poziţionează copilăria și pe copii într-o zonă peiorativă: „Nu fi copil! Termină cu aceste copilării! Ai minte de copil!” Condamnând ce am încetat să mai înţelegem, pierdem adesea esenţialul: să creștem, să râdem, să credem, să iertăm, să iubim, să fim curioși, să creăm, să ne bucurăm și să trăim prezentul.

„Dacă nu vă veţi face ca niște copilași, cu niciun chip nu veţi intra în cer”

Iisus Însuși ne spune în Scriptură: ,,Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu și nu vă veţi face ca niște copilași, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18:3). Un alt moment în care Iisus face referire la copii este acela în care ucenicii, încercând să-i ţină departe de El, de lucrurile importante, nu „copilărești”, aud glasul Lui rostind: ,,Lăsaţi copilașii să vină la Mine și nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaș cu niciun chip nu va intra în ea” (Luca 18:16-17). Asemenea unor copilași sau în afara Împărăţiei lui Dumnezeu. O declaraţie radicală, ciudată și dificil de pătruns. Cine pe cine educă? Cine de cine are nevoie: copiii de părinţi sau invers?

Reciprocitatea învăţării în relaţia părinte-copil

Relaţia părinte-copil este un proces continuu de învăţare reciprocă. Pe de o parte, copiii sunt învăţaţi să meargă în picioare, să vorbească, să dobândească aptitudini sociale, să rezolve conflicte, să deosebească binele de rău, să devină politicoși ș.a.m.d. Pe de altă parte, părinţii sunt învăţaţi transparenţa, sinceritatea, puritatea, autenticitatea, încrederea, smerenia, curiozitatea, să trăiască în prezent, să ierte, să fie creativi și să se bucure.

Chiar dacă toate acestea sunt atribute ale cetăţeanului ceresc, cea care iese în evidenţă, prin invocarea asemănării cu niște copilași, și care este prezentată de Iisus ca o condiţie a primirii Împărăţiei lui Dumnezeu, este smerenia. Contextul în care sunt rostite cuvintele lui Iisus prin care le cere ucenicilor să devină asemenea unor copilași este unul al mândriei, al egoismului sau al dorinţei de a fi mai mare decât celălalt. Văzând ce este în inima lor și auzind cuvintele lor, Iisus cheamă la Sine niște copilași pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi o lecţie – lecţia purităţii și a trăirii în smerenie.

Dumnezeu, un prunc la sânul mamei sale

Frumuseţea religiei pe care Hristos a întemeiat-o constă în prezentarea lui Dumnezeu în postura de prunc la sânul mamei sale.

Creștinismul este singura religie în care Creatorul slujește creatura și în care Dumnezeu coboară în natura dependentă de El. Nu există smerenie mai mare decât ca singurul care are viaţa nederivată să devină fiinţă dependentă nu doar de Dumnezeu Tatăl, ci chiar de părinţii Lui și de comunitatea în care a ales să coboare.

Fiinţă vie devenim prin naștere, dar oameni, prin educaţie – ceea ce nu se poate fără intervenţii din exteriorul copilului. Omul devine conștient de sine și începe să-și contureze sistemul de valori ca urmare a sumei de credinţe și de valori ale contextului în care se află. Dumnezeul Iisus Hristos, care a fost învăţat de mamă să umble pe picioare, să scoată mâna din guriţă, să se spele pe mâini înainte să mănânce, să fie politicos, să se roage neîncetat, să studieze Scriptura ș.a.m.d., reprezintă chintesenţa golirii lui Dumnezeu de natura dumnezeiască și chintesenţa manifestării Sale în smerenie. Iisus a avut nevoie de Dumnezeu Tatăl, de îngeri, de om și de comunitatea umană pentru a birui în lupta cu păcatul. Secretul vieţii neprihănite a lui Iisus pe acest Pământ a constat în dependenţa Lui faţă de Dumnezeu Tatăl, dependenţă manifestată prin cereri și mulţumiri continue, în rugăciune. Dacă Însuși Iisus a avut nevoie de ajutor, cu atât mai mult noi, niște fiinţe împovărate de neputinţă și păcat.

Conlucrarea lui Dumnezeu cu oamenii

Conlucrarea lui Dumnezeu cu umanitatea în vederea restabilirii chipului și a asemănării pierdute a necesitat un gest prin care Dumnezeu Și-a „riscat” veșnicia făcându-Se ca unul dintre noi. Această uniune a naturii dumnezeiești cu cea umană se manifestă în toate lucrările esenţiale ale lui Dumnezeu. Biblia a luat naștere printr-o conlucrare a divinului cu umanul, sfinţirea este o conlucrare a divinului cu umanul, transmiterea Evangheliei până la capătul pământului este, de asemenea, o conlucrare a divinului cu umanul.

Coborârea e urcare

Pentru ca noi să fim înălţaţi, El a trebuit să Se coboare, însă până și înălţarea, a Lui sau a noastră, este o coborâre în smerenie. „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul” (Filipeni 2:7-11). Din perspectiva Bibliei, înălţarea e coborâre, iar coborârea e înălţare.

Mai greu decât să oferi este să primești

Doar dacă vom ajunge să ne conștientizăm neputinţa de a iubi, de a crește sau chiar de a trăi vom avea acces în Împărăţia lui Dumnezeu. Avem nevoie de ajutor, de Dumnezeu, dar și unii de alţii. Mai greu este să ceri și să primești ajutor decât să oferi. Adesea, dărnicia este un apanaj al mândriei și al dorinţei de supremaţie. Avem nevoie să ajutăm pentru a ne simţi importanţi și superiori. Chiar dacă bunătatea și altruismul sunt o dovadă a superiorităţii faţă de cel care nu le are ca podoabe, faptele de bine făcute pentru noi înșine nu au nicio valoare. Dumnezeu îi cere ajutorul mamei Sale de care a depins însăși vieţuirea Sa. Daca mama Lui nu ar fi fost o credincioasă autentică, dacă Maria nu I-ar fi dat de mâncare și nu L-ar fi îmbrăcat și nu L-ar fi păzit de pericole, astăzi nu am fi putut vorbi despre Iisus. Prin minunea coborârii Lui ca un prunc în braţele mamei sale, Dumnezeu desăvârșește smerenia.

Smerenia copilului prin dependenţă

Deși orice copil are tendinţa de a strânge lucrurile pentru el însuși și de a-i lua jucăria prietenului său, aceasta nu vorbește doar despre natura umană pervertită de păcat, ci și despre felul în care un copil se dezvoltă și supravieţuiește.

Copilul învaţă prin exemplu. Hrănindu-se cu iubire, el învaţă să iubească, și aceasta se întâmplă direct proporţional cu înţelegerea sinelui și a iubirii primite de la părinţi. Primind, la rândul lui oferă, iar comportamentele lui centrate pe sine trebuie înţelese ca mecanisme de supravieţuire. După cum nu există copii răi, ci doar copii nefericiţi sau copii care au niște nevoi neîmplinite, la fel nu putem vorbi despre mândria copilului, cât timp el nici măcar nu are conștiinţa sinelui sau un sine bine conturat. Copilul nu se simte ofensat, nu ţine minte supărarea, nu premeditează răul, nu vrea ca mamei lui să-i fie greu, ci, în demersul natural al creșterii lui, învaţă despre sine și lume ajutat fiind de mecanismele proprii de supravieţuire. Dragostea de sine a copilului nu este egoism sau mândrie, ci mai degrabă măsura prin care fiecare dintre noi suntem învăţaţi să iubim. Tot Iisus spunea: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19:19).

Dragostea de sine a unui adult cel mai adesea înseamnă mândrie și egoism – binele meu în defavoarea celui de lângă mine sau beneficiul meu care mă ridică deasupra aproapelui meu. Copiii greșesc și ei, dar altfel. Să nu ne temem de greșeală, dar să ne temem să greșim precum adulţii. Copiii își greșesc unii altora, dar se iartă și nu-și ţin socoteala greșelilor; copiii se supără unii pe alţii, dar se joacă în continuare. Să iertăm și noi precum copiii, să oferim precum copiii, să uităm precum copiii, să iubim precum copiii, să trecem cu vederea precum copiii, să nu-i judecăm pe alţii după cum nici copiii nu o fac și să credem precum copiii. Liberi fiind de constrângerile mândriei, ei se detașează de trecut, trăind din plin prezentul, de parcă viitorul nu ar putea fi ameninţat de nimeni și de nimic. De aceea ei râd, se bucură, uită, iartă și iubesc.

Nu greșeala e problema

Pasajul biblic în care Dumnezeu pare să încurajeze harul ieftin le este adresat „copilașilor”: „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor” (1 Ioan 2:1). Doar din postura de copil putem găsi iertare și vindecare. Greșeala nu este atât de gravă pe cât este de periculoasă mândria. Într-o societate în care emanciparea este o virtute, în care nimeni nu mai vrea să depindă de nimeni, Dumnezeu ne învaţă să preţuim comunităţile și să conștientizăm cât de mult din noi este celălalt și cât de mare nevoie avem de ajutor. Eu nu pot exista fără celălalt, și celălalt nu poate exista fără mine.

Am să-I spun totul lui Dumnezeu!

Deși copiii ne sunt daţi pentru a-i deprinde cu ce este necesar pentru a cunoaște lumea și pe Dumnezeu, atunci când le propovăduim înţelesurile lumii și ale lui Dumnezeu, ei parcă s-au întâlnit deja cu El. Puritatea și simplitatea lor adesea esenţializează în vorbe de duh înţelesurile fundamentale ale vieţii. Ce altceva poţi concluziona când un copil vorbește astfel: „Pe cine ascultă Dumnezeu când unul cere ploaie, iar altul cere soare? De tine cine are grijă, Doamne? Doamne, Dumnezeule, Te rog să ai grijă de Tine, că, dacă păţești ceva, cine va mai avea grijă de noi?”

În timpul unui război, un copil de 3 ani plin de sânge și nămol, pe patul unui spital, strigă cu ultimele puteri: „Am să-I spun totul lui Dumnezeu!” În ciuda durerii, a crimelor pe care le-a văzut, a foamei pe care a răbdat-o, în ciuda faptului că lumea a ajuns o groapă de gunoi, un copilaș de 3 ani nu se îndoiește de Dumnezeu, ci se îndoiește de lume, o lume din care făcea parte și el. Aceasta este puterea smereniei: să te îndoiești de tine și să te încrezi în Dumnezeu chiar și în cele mai absurde și mai dureroase momente ale vieţii. Avem nevoie de ajutor, avem nevoie unii de alţii și în primul rând de Dumnezeu!

Ștefăniţă Poenariu este corealizator al emisiunii „Educaţia 360°”, specialist în sociologie, doctorand în știinţele educaţiei la Universitatea Montemorelos din Mexic, pastor-capelan în cadrul asociaţiei studenţești AMiCUS și profesor de gândire critică și creativă.