În luna decembrie știm cu toţii unde îi găsim: la televizor, în emisiuni de divertisment; pe Facebook, în postări emoţionante; la biserică, în discuţia a două femei care vor să facă milostenie.

Dar în luna februarie? În februarie, săracii se întorc în statistici, în rapoartele din sertarele ministeriale, în articole tip poverty porn (cele care urmăresc să obţină beneficii prin transformarea sărăciei în subiect de senzaţie). Se întorc în sărăcia lor. Ce fel de creștinism e acela care îi uită acolo?

Decembrie 2017. Satul I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa. Interiorul unei biserici adventiste aflate încă la roșu. Aproape toţi copiii de școală din sat se înghesuie pe platforma care, la vară, va deveni amvonul bisericii. În bănci, înfofoliţi în hainele de stradă, stau părinţii lor. „Stau” e impropriu spus, pentru că toată sala forfotește și vocile agitate nu sunt acelea ale unor părinţi mândri că tocmai și-au văzut copilul cântând la serbare, ci mai degrabă ale unora care se tem ca nu cumva bucureștenii veniţi cu cadouri să greșească, să încurce cutiile sau, cine știe, să favorizeze alt copil. Câţiva lideri informali încearcă să facă ordine. „Păstraţi culoarul liber! Faceţi loc! Dacă aţi luat cutia, vă rugăm să mergeţi acasă!”

Se împart daruri pentru elevii înscriși la after-school-ul organizat într-o anexă a bisericii, de către Nicoleta, o femeie tânără, frumoasă și blândă, care a renunţat la ideea de a pleca la muncă în străinătate, ca să ajute, pro bono, copiii din comună. Trăiește din croitorie, însă de trei ani lucrează cu copilașii din Caragiale, pentru ca cei mici să aibă o șansă pe care altcineva nu prea le-ar da-o. Rând pe rând, copiii, timizi și tăcuţi în comparaţie cu părinţii lor, vin atunci când sunt strigaţi pe nume și iau în braţe cutiile etichetate deja. Înăuntru îi așteaptă haine, jucării, dulciuri, toate împachetate frumos, ca în filmele de Crăciun, de tinerii altei biserici adventiste, din București.

O femeie își face loc prin mulţime și vociferează la cei care împart cadouri că ai ei n-au primit. Se încearcă o lămurire și femeia pare să accepte amânarea răspunsului până la finalul serbării. Cutiile încep să dispară din grămadă, pe măsură ce sunt împărţite. Iar mulţimea se disipează și ea. Rămași cu cei care le-au adus cadouri, copiii le mai cântă două cântecele învăţate de la Nicoleta, apoi se despart schimbând promisiuni entuziaste că vor învăţa și mai bine în următorul semestru pe promisiuni că darurile vor reveni, în cazul acesta, și mai bogate.

Urmează plecarea din Caragiale. La poarta bisericii, Nicoleta e interpelată de femeia de mai devreme: „Nicoleto, lu’ ăsta dă ce nu i-ai dat cutie? Toţi au primit, numa’ el nu?” „Lista au făcut-o copiii. Fiecare copil de la after-school și-a înscris singur fraţii…”, a încercat Nicoleta o explicaţie.

Culisele nu se vedeau din prima. De fapt, băieţelul era fratele unei eleve care participase într-un timp la after-school, dar care nu mai venise la cursuri de atâta vreme, încât nu mai făcea practic parte din grupă. Ratase înscrierea la programul din decembrie și, prin urmare, nu își înscrisese nici fratele. Când a aflat că se împart cadouri, mama a încercat să profite de oportunitate și și-a trimis copiii la serbare. Cadourile fuseseră însă nominale, pentru a putea cuprinde haine și încălţăminte pe măsura fiecărui copil în parte. Din fericire, pe lângă acele cutii, cei de la biserică mai primiseră niște cadouri, din care Nicoleta le-a împărţit și celor doi fraţi. Însă cutiile acestea erau mai mici decât cele de la serbare, așa că mama a revenit, mai recalcitrantă decât prima dată, simţindu-se nedreptăţită.

Femeia, temută în sat pentru ieșirile ei violente, s-a precipitat în înjurături repetitive: „Las’ că vă știu eu! Aţ’ dat la toţi, numa’ lu’ al meu nu! Ai… dă pocăiţi ce sunteţi! Lua-v-ar să vă ia…” În urma ei, o femeie mai în vârstă care locuiește în casa de lângă biserică se scuză pentru ieșirea vecinei: „Îmi pare rău că a trebuit să auziţi așa ceva. Cât are de îndurat și Nicoleta… E o eroină, să știţi!”

Satul I.L. Caragiale are o lungă istorie a sărăciei și infracţionalităţii. Înainte ca marele dramaturg să fi răscumpărat nominal locul, acesta se numea „Haimanale”, după porecla celor care îl locuiau. În decembrie, biserica de la intrarea din sat era plină cu stră-strănepoţii acestora. Însă la amvon nu urcaseră ei, ci copiii. Erau micuţi și ascultători, îmbrăcaţi cu uniforme croite chiar de învăţătoarea lor voluntară. Iar pe chipurile lor, serioase de atâta emoţie, se vedea parcă mai puţin din moștenirea de la părinţi și mai mult din cuminţenia Nicoletei.

Jumătatea nevăzută

Nicoleta e o eroină. Una care poate nici nu știe că unul din doi copii din mediul rural românesc trăiește aceeași poveste pe care ea o cunoaște bine de la copilașii de care are grijă în I.L. Caragiale. Jumătate dintre copiii care locuiesc la ţară, în România, trăiesc în sărăcie extremă.[1] Fie și numai din cauza faptului că s-a născut la ţară, nu la oraș, cel mic are de trei ori mai puţine șanse să iasă din sărăcie.[2] Pentru acești copii, cuvântul „înfometat” înseamnă altceva decât o dietă de slăbit neinspirată. De fapt, „flămând” descrie starea în care adoarme unul din opt copii din mediul rural. Când mama și tata nu au nici măcar ce-ţi pune pe masă, cel mai probabil nu au nici cu ce te îmbrăca. Mulţi fraţi săraci din mediul rural își împart hainele și merg la școală cu rândul. Dar e greu așa. De aceea cel puţin un sfert dintre ei se descurajează și renunţă de tot la învăţătură.[3] Nu ţine de voinţă. Lipsa hranei trage după ea un lanţ întreg de consecinţe: predispoziţia la boli cronice, stare psihică precară, tonus și vitalitate scăzute, performanţe intelectuale diminuate și o scădere drastică a atenţiei.[4] Toate acestea, pe lângă greutăţile pe care le vede acasă, îl predispun pe copilul sărac să aibă rezultate slabe la învăţătură. Un copil nevoiaș nu luptă doar pentru a căpăta educaţie, ci e nevoit să lupte pentru a continua să își dorească acea educaţie.

Sărăcia e o mlaștină

Perversitatea sărăciei stă însă în faptul că ea acţionează direct la rădăcina tuturor deciziilor pe care le-ar putea lua cineva pentru a-și depăși condiţia. Studii de neurologie și sociologie efectuate de mai multe universităţi[5] au explicat și demonstrat că sărăcia operează schimbări asupra creierului – mai ales la copii – și că, dacă nu se intervine din timp, iar cel mic continuă să fie expus lipsurilor, acele modificări ajung să fie ireversibile. Unul[6] dintre studii, de pildă, a depistat existenţa unor disfuncţii la nivelul a două regiuni din creier, amigdala și cortexul prefrontal, în cazul participanţilor adulţi care au trăit în sărăcie în copilărie. Activitatea la nivelul amigdalei, esenţială pentru emoţiile negative, precum frica, a crescut, în timp ce activitatea din anumite regiuni ale cortexului prefrontal, responsabilă cu reglarea emoţiilor negative, s-a micșorat. Iar cercetătorii au subliniat că problemele apărute la nivelul acestor două regiuni pot provoca tulburări de dispoziţie, de la depresie și agresiune impulsivă până la consumul abuziv de substanţe.

O altă cercetare[7] a descoperit că sărăcia, venind la pachet cu malnutriţia, afectează dezvoltarea biologică a copiilor sub diferite aspecte: le stopează creșterea în înălţime, le consumă mușchii și chiar le scurtează telomerii[8] (îmbătrânesc prematur din cauza stresului).

Mai mult, în familiile sărace prinse în lupta pentru supravieţuire, copiii sunt cel mai adesea privaţi de afecţiunea de care au nevoie pentru o dezvoltare normală. Pe lângă aceasta, dacă părinţii sunt prea absorbiţi de griji sau prea ocupaţi ca să vorbească cu cei mici, aceștia nu asimilează vocabularul necesar pentru dezvoltarea inteligenţei, rămânând astfel și cu un IQ mai mic decât al altor copii de vârsta lor.[9] Adulţii preocupaţi de probleme financiare stringente pot prezenta de asemenea o scădere cu până la 13 puncte de IQ, echivalentul efectului unei nopţi nedormite.[10] Imaginaţi-vă trăind zi de zi cu senzaţia mintală pe care o aveaţi după o noapte de învăţat pentru un examen sau după o noapte în care aţi fost schimbul 3. După o vreme nici nu v-aţi mai da seama că s-ar putea și altfel. Aceasta ar deveni obișnuinţa dumneavoastră, însă ar fi un standard care v-ar obliga să achitaţi un preţ scump: să nu puteţi estima bine riscurile și, în consecinţă, să vă implicaţi în acţiuni îndoielnice sau să luaţi – fără să vă daţi seama, evident – decizii greșite, pe care nu le-aţi fi luat în condiţii de siguranţă financiară.

[11]La aspectul acesta au încercat să se gândească și donatorii din jurul Mădălinei Solomon, o tânără cerșetoare al cărui caz, emblematic pentru situaţia românilor nevoiași, a fost discutat într-un podcast de șase ore realizat de jurnalista Anamaria Ciobanu.[12] Mădălina avusese o întâlnire providenţială cu o femeie asistent social care și-a dorit sincer și a făcut tot ce a putut (inclusiv a adunat 200 de donatori activi) pentru a o scoate pe Mădălina din sărăcie și a-i oferi șansa la un viitor mai bun pentru ea și copiii ei. Însă Mădălina a ratat această șansă, din cauza unui cumul năucitor de motive: își moștenise „ocupaţia” de la părinţi, era dependentă de socrii ei abuzatori, era bătută de soţ și șantajată că va pierde custodia copiilor, batjocorită de autorităţi (chiar și de unii dintre cei responsabili cu protecţia socială) și uneori chiar neîncrezătoare în planurile zugrăvite de „doamnele de la București” care luptau să o ajute.

Mădălina nu mersese decât câţiva ani la școală, prea puţini ca să înveţe o meserie. Cerșitul i-a adus un munte de amenzi, din cauza cărora nu putea beneficia de ajutorul social, fiind chiar descurajată de asistenţii sociali din primărie chiar să încerce. Vrând să își scoată legal copiii din casa în care era maltratată, s-a ciocnit de o birocraţie infinită și de un flux interminabil de termeni atât de specializaţi, încât îi erau de neînţeles fără ajutor din partea „doamnelor”. Apoi a luat și multe decizii greșite. Deși fusese sfătuită să apeleze la serviciile unui refugiu maternal, Mădălina a fugit în Franţa cu un bărbat care i-a promis să o protejeze el, dar care s-a dovedit a fi un abuzator. Apoi s-a întors la soţul care o înșelase, o bătuse și care avea acum și motive să caute răzbunare pentru că fusese el însuși înșelat. A fugit din nou, de data aceasta la mama ei, apoi cu un alt bărbat, făcând mereu cale întoarsă către tatăl copiilor ei, care nu o lăsa altfel să îi vadă. Fata a încercat să lupte pentru custodia copiilor în instanţă și, după un drum sinuos prin hăţișul birocratic, a ajuns să se întoarcă definitiv la primul soţ, care nu o mai bate, dar care mai are și acum accese de gelozie. Spre finalul podcastului am aflat că cercul donatorilor din jurul Mădălinei rămăsese restrâns la trei persoane, care o mai contactează din când în când și pe sprijinul cărora Mădălina știe că poate conta oricând.

Salvatorul e călău

Istoria Mădălinei nu are (deocamdată) un final fericit, cel puţin nu unul după tiparul clasic al poveștilor din copilărie. Însă acest lucru nu înseamnă că Mădălina și alţii ca ea sunt irecuperabili, ci că nu este realist să ne așteptăm ca procesul recuperării să fie la fel de rapid ca transformarea Cenușăresei. Chiar dacă documentarea poveștii Mădălinei a beneficiat de trei ani, tot nu a fost suficient pentru a vedea o schimbare reală. Progresul cere timp. Mult timp. Dar ceea ce reușește povestea tristă a Mădălinei să ne arate este caracterul vicios al sărăciei. Sărăcia nu este o opţiune personală a celor care, vezi Doamne!, „nu vor să muncească, ci vor să stea pe ajutoare”. Sărăcia este o capcană financiară și psihologică din care cel afectat rareori poate ieși singur. Dar cine ar trebui să îl ajute?

Din nefericire, cei care ar avea puterea să genereze o schimbare cu impact sistemic, politicienii, iau de prea multe ori poziţii și măsuri populist-găunoase (de exemplu oferind subvenţii în perioada alegerilor). Atunci când nu fac acest lucru, manifestă în schimb o indiferenţă soră cu dispreţul faţă de săraci și problemele lor. Cum altfel s-ar fi putut împământeni o expresie atât de denigratoare precum cea de „asistat social”? Acest concept doar sună specializat. Însă, în realitate, este o expresie străină de domeniul asistenţei sociale, fiind de fapt o expresie inventată și popularizată de câţiva oameni politici, așa cum este și termenul „nemuncă”[13]. Acolo unde asistentul social ar spune „beneficiar”, politicianul spune „asistat social”, însă cum expresia nu are o definiţie consensuală, fiecare actor politic care o folosește îi atribuie sensul care îi convine. Așa s-a ajuns, de pildă, la vehicularea ideii că România ar avea 6 milioane de „asistaţi social”[14]. Mulţi, așa cum sugerează și o infamă[15] campanie televizată intitulată „România degeaba”[16]înţeleg prin „asistat social” acel tip de beneficiar al venitului minim garantat de stat. Și, în timp ce diferite voci, politice și mediatice, acuză aceste milioane de beneficiari că ar lenevi pe banii statului, în realitate, statisticile INS arată că, pentru ca numărul „asistaţilor sociali” să ajungă la 6 milioane, acesta trebuie, cel mai probabil, să îi includă și pe copiii care beneficiază de alocaţie, și pe mamele care au concediu postnatal, și persoanele cu dizabilităţi, și alte categorii care beneficiază de asistenţă socială. Când îi scădem însă pe toţi cei de mai sus, numărul persoanelor care beneficiază de venitul minim garantat, adică numărul persoanelor încadrate, prin dosar, în rândul săracilor, se oprește la 250.000 la nivelul întregii ţări.[17]

Însă tonul celor mai recente discuţii pe tema „asistaţilor social” demonstrează că analiza din 2013 a Comisiei Europene privind politicile naţionale de incluziune activă este încă de actualitate. „Accentul”, observa CE, „este pus pe creșterea continuă a oportunităţilor de angajare în rândul grupurilor vulnerabile, în timp ce calitatea locurilor de muncă, asigurarea unor venituri adecvate și a accesului la servicii sociale nu sunt susţinute de obiective sau acţiuni specifice.”[18]

Pe de altă parte, trebuie spus însă că România a elaborat o amplă strategie naţională[19], cu termen final în 2020, pentru incluziunea socială a categoriilor defavorizate, iar aplicarea ei a început deja să dea unele rezultate. În anul 2016, comparativ cu anul 2008, conform datelor publicate de Eurostat, ponderea persoanelor din România care se confruntă cu riscul de sărăcie și excluziune socială în totalul populaţiei a scăzut cu 5,4 puncte procentuale (una dintre cele mai mari reduceri dintre statele membre ale Uniunii Europene, după Polonia și Letonia).[20] Un raport publicat de CE la începutul anului trecut nota că în România „a fost făcut un progres substanţial în reducerea populaţiei aflate în risc de sărăcie sau de excluziune socială în atingerea ţintei de 580.000 de persoane. În termeni absoluţi, 1,68 milioane persoane au ieşit din zona de risc între 2008 şi 2015”[21], se arată în raport.

România ascunde și istorii cu final fericit, așa cum este cea a lui Toto (Totonel), un băieţel rom din Ferentari, care, cu ajutorul voluntarilor de la Clubul de Educaţie Alternativă[22], nu doar că a reușit să recupereze cunoștinţele școlare cu care rămăsese în urma altor copii de vârsta lui, ci și-a și dobândit o imagine de sine demnă, bazată pe aspiraţiile lui și perseverenţa de a le atinge. În 2014, povestea băiatului a fost documentată în filmul Toto și surorile lui, care a primit numeroase aprecieri critice și premii internaţionale.[23] Cu mama la închisoare și tatăl fugit în străinătate, Toto ajunge, împreună o soră mai mare, în presupusa grijă a altei surori, care se apropie de vârsta majoratului și care are probleme cu drogurile. Însă implicarea lui la Clubul de Educaţie Alternativă l-a învăţat să viseze frumos, în ciuda urâtului din jurul lui. Într-un interviu[24] acordat după premiera filmului, sora mijlocie, Andreea, și Toto spuneau că s-au mutat din Ferentari pentru că „acolo nu aveau exemple”. Toto participase deja la mai multe concursuri de dans freestyle și pe unele chiar le câștigase. Și amândoi priveau cu încredere spre viitor. O mărturisire a Andreei face însă aluzie la preţul acestei încrederi: „Când eram mică, ziceam că o să mă fac doctor. Acum sunt clasa a V-a și recuperez la școală, dar învăţ greu. Nu cred că o să ajung doctor pentru că am pierdut prea mulţi ani.”

Poate că evaluarea Andreei este realistă sau poate că între noile ei modele va întâlni și unele care să o facă să îndrăznească să creadă altceva. În oricare dintre variante, e evident cât de important este ca măsurile pentru eradicarea sărăciei să nu întârzie, fiindcă timpul pierdut și inacţiunea se traduc în regrete existenţiale pentru cei defavorizaţi.

Clubul de Educaţie Alternativă este o iniţiativă neguvernamentală, menţinută prin bunăvoinţa oamenilor simpli, mișcaţi de dorinţa de a face ceva pentru cei mai nevoiași dintre români. Populaţia rromă din ţara noastră – este dovedit statistic – este mult mai predispusă la sărăcie decât etnicii români. Rromii săraci sunt victime ușoare ale discriminării, mulţi dintre ei ratând din cauza aceasta oportunităţi de a-și depăși condiţia. De multe ori, cei care i-ar putea ajuta se arată de neînduplecat din pricina lipsurilor de toate felurile care vulnerabilizează populaţia rromă. Unii chiar se arată mai necruţători cu caracterul unei persoane defavorizate decât cu propriile defecte de caracter: „Să muncească dacă vrea bani! Să nu-i dea pe băutură, pe ţigări!” Pare deci că, pentru a primi ajutor, un sărac ar trebui mai întâi să fie sfânt și doar astfel va fi demn de un rest de monede. În dreptul celor care își spun creștini nu ar trebui însă să fie așa. Creștinul, care pleacă de la axioma că natura umană este predispusă la rău, se simte în aceeași barcă cu cel sărac, doar că vâslind la altă vâslă. Și el a trebuit să își depășească condiţia (cea de păcătos) și a înţeles că nu poate face acest lucru singur, ci se poate mântui doar prin mila lui Dumnezeu.

Dacă celebrul fiu risipitor s-a întors acasă nu cu o inimă curată, ci cu un stomac gol și a fost totuși primit cu toată dragostea, înseamnă că standardul creștinismului nu se suprapune pe un calcul implacabil al motivaţiilor. Iubirea lui Dumnezeu se manifestă liber, nestingherită de răspunsul omului, ci mai degrabă sporită de nevoia omului de a fi iubit. Tocmai de aceea un creștinism trăit ar putea răspunde sărăciei fără a se uita la ea ca la o boală incurabilă. Ar urmări restaurarea, nu paliaţia, fiindcă are încredere, bazându-se pe propria sărăcie spirituală, că și sărăcia financiară poate fi vindecată. Vreau să cred că acest principiu este și motivul pentru care Nicoleta este tot în Caragiale în acest februarie.