O rochie neagră, un ruj roșu aprins și un anumit tatuaj pe mână. Doar de aceste trei lucruri aș fi avut nevoie pentru a participa la petrecerea de lansare a cosmeticelor Kat Von D, care a avut loc acum câteva zile în Biserica Anglicană din București.
Când am aflat că Biserica Anglicană a găzduit lansarea organizată de magazinul Sephora, prima mea reacţie a fost: „Poftim, a ajuns moda și la noi…”. Știam și am și scris despre faptul că, în străinătate, bisericile își deschid deseori porţile pentru activităţi complet diferite de cele pentru care au fost construite. Și știam și că lucrul acesta se petrece mai ales în contextul în care bisericile istorice au din ce în ce mai puţini membri activi, dar cheltuielile de întreţinere ale clădirilor se menţin sau sunt chiar în creștere.
Însă faptul că tendinţa aceasta a ajuns atât de aproape de casă – mai exact, la Biserica „Învierii”, micuţa comunitate anglicană situată la intersecţia străzilor A.D. Xenopol și A. Verona, din capitală – m-a făcut să mă gândesc mult mai onest la un subiect pe care îl tratasem până atunci oarecum de la distanţă: liberalizarea spaţiului sacru.
Săpând mai mult după informaţii legate de actorii evenimentului de săptămâna trecută, mi-am dat seama că, de fapt, întrebarea mai necesară este: Care este cel mai potrivit rol pe care ar trebui să îl joace biserica astăzi, în societatea secularizată?
În spatele mărcii Kat Von D
Primul pas a fost să mă interesez cine se află în spatele numelui cu sonoritate neo-nobilă și să îmi fac o idee despre locul pe care această marcă îl ocupă în industria frumuseţii. Aveam să mă dumiresc rapid: „Kat Von D” este semnătura unei artiste tatuator care se bucură de reputaţia unui veritabil fenomen în Statele Unite: Katherine von Drachenberg. La fel de interesant, aceasta s-a născut în Montemorelos (Mexic), într-o familie de misionari medicali adventiști provenind din Argentina.
Până la cei 35 de ani ai săi, Kat Von D a avut o viaţă ca în filme. Avea patru ani când familia ei a decis să se mute în California. La 12 ani, după o ceartă la școală, și-a abandonat educaţia, deranjată de divizările sociale, la care nu a putut să se adapteze. La 16 ani a început să își caute de lucru ca artist tatuator, iar primul ei loc de muncă (dificil de obţinut pentru că nu împlinise vârsta legală pentru angajare) a fost un studio „în partea de super-ghetto a districtului San Bernardino”, așa cum avea să povestească chiar ea. Studioul respectiv era vizavi de o închisoare, iar majoritatea clienţilor ei erau foști deţinuţi. O vreme a fost colegă de apartament cu o prostituată, prin urmare în fiecare lună avea ca musafir poliţia, care efectua regulat razii la ele în casă.
Astăzi, Kat este muzician, model și antreprenor, însă a devenit cunoscută mai ales după ce a participat la reality-show-ul LA Ink, difuzat de postul american TLC în anul 2007. Emisiunea urmărea povestea artiștilor care lucrau la High Voltage Tattoo, un faimos studio de tatuare din Los Angeles. În timpul acelei emisiuni, Kat a intrat în Cartea Recordurilor, la categoria „Cele mai multe tatuaje realizate de o singură persoană în 24 de ore”, artista desenând nu mai puţin de 400 astfel de imagini cutanate.
Povestea cu machiajul a început la un an de la debutul în LA Ink, când Kat a fost invitată să creeze o linie de make-up pentru reţeaua de magazine Sephora. De atunci a lansat anual noi colecţii de machiaj și ulterior și-a extins oferta de produse pentru a include și parfumuri și haine.
De-a lungul carierei ei de până acum, Kat von D a sprijinit prin donaţii consistente mai multe organizaţii caritabile care gravitează în jurul artei sau a protecţiei animalelor. Mai mult chiar, în anul 2016, ea a anunţat că toate produsele care îi poartă semnătura vor fi recompuse pentru a elimina orice ingredient de origine animală.
Ca să revenim însă la subiectul nostru, printre altele, Kat Von D este pasionată de rock-ul gothic (chiar și-a împrumutat vocea pentru albumul grupului The 69 Eyes), iar tot ce ţine de produsele sale, de la ambalaj, logouri și chiar locaţii pentru evenimente, reflectă acest lucru. Cea mai recentă colecţie include, de exemplu, paleta de farduri Saint + Sinner, al cărei design și coloristică imită vitraliile și ușile unei catedrale. Kat spunea că ideea acestui design i-a venit în timp ce privea un vitraliu dintr-o catedrală. Așadar tematica gotică este și motivul pentru care Sephora a optat să lanseze cea mai recentă colecţie de machiaj, pe cât posibil, în catedrale gotice (vezi Franţa). Iar Biserica Anglicană din București se apropie de această imagine.
Cum au gândit organizatorii
Am încercat să îi contactez pe organizatori, însă până la momentul redactării materialului nu am primit niciun răspuns la invitaţia de a discuta. Am stat în schimb de vorbă cu unul dintre responsabilii Bisericii Anglicane, Nicholas Hammond, care mi-a povestit cum a început colaborarea cu Sephora și mi-a arătat puţin din culisele deciziei bisericii de a-și deschide ușile pentru un eveniment de acest gen.
„Ei ne-au abordat să vadă dacă le-am permite să folosească spaţiul bisericii”, mi-a spus Hammond. „Am discutat și cu ei, și cu ceilalţi colegi responsabili (church warden, engl.) despre ce doreau să facă și am văzut că este ceva asemănător cu ceva ce am făcut în trecut, când biserica a fost folosită de Castel Film, care au filmat în interiorul bisericii. Așadar ne-am bucurat că ne-au abordat și ne-a făcut plăcere să îi ajutăm.”
L-am întrebat desigur și cum se raportează la critici, fiindcă văzusem că acestea nu au întârziat să apară sub forma comentariilor la primele imagini de la eveniment postate în social media. „O biserică este un organism viu”, a spus, „și este parte din comunitate. Iar lucrul acesta include nu doar religia, ci și clădirea. Dacă acea clădire este folosită într-o manieră reverenţioasă și adecvată, nu este niciun motiv pentru care să nu fie folosită. Este aproape ca un cămin cultural (community center). Este parte din comunitate și pentru comunitate. Iar din acea comunitate poate face parte oricine: români, englezi, catolici, ortodocși, hinduși, budiști, toată lumea. Nu contează.”
Având în minte imagini cu fete luând crucea ca fundal pentru fotografii tipice evenimentelor fashion, am întrebat și care sunt criteriile după care biserica stabilește ce este reverenţios și ce nu. Răspunsul a fost foarte aplicat: „Dacă cineva ar veni să ţină o misă neagră (slujbă satanistă), dacă cineva ar vrea să vopsească pereţii, să lipească postere care sunt anticreștine, antiumane, anti-gay sau altceva de genul acesta… Dar nimic din ce s-a întâmplat aseară nu a mers împotriva sentimentelor și iubirii bisericii și a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Lui și pentru congregaţie. A fost un eveniment vesel.”
Mai mult, mi-a spus Nicholas Hammond, evenimentul „a fost o componentă a misiunii externe a bisericii”, pentru că „au fost 200 de oameni aseară. Două sute de oameni care acum știu că biserica poate fi folosită, că este la dispoziţia lor. Muzica pe care am ascultat-o… a fost fantastică. O orchestră ca la carte, cântând rock classic. Credeţi că lui Dumnezeu nu îi plac astfel de lucruri? Dumnezeu își deschide braţele către oricine în orice circumstanţe!”
Responsabilul bisericesc știa că viziunea lui nu e împărtășită de majoritatea religioasă de la noi, dar a dorit să sublinieze racordarea ei la spiritul timpului: „Dacă privim în America, numeroase biserici sunt folosite aproape ca niște centre comunitare: sunt miezul comunităţii. Și, prin găzduirea acestui eveniment, eu simt că reputaţia bisericii a avut de câștigat. Mulţi oameni mi-au spus că nu știau că această clădire este o biserică anglicană. Mulţi nu știau nici măcar că este o biserică. Și când au intrat înăuntru au spus: «Dar este chiar frumos!» (…) Poate că biserica occidentală este mai avangardistă în gândire decât Biserica Ortodoxă. Nu aș vedea o biserică ortodoxă dându-și acordul pentru un eveniment de acest gen. Acum. Dar cine știe cum va fi peste 75-100 de ani? Depinde de biserică și de direcţia în care merge acea biserică.”
Recuperarea sensului prin conversie
Cum să nu îţi dorești ca valorile religioase să redevină epicentrul cultural al comunităţii, așa cum era cândva, însă îmbogăţite astăzi de experienţa civilizaţiei noastre? Poate doar cei care nu se regăsesc în valorile spiritualităţii creștine s-ar întrista să vadă că oameni care nu au pus niciodată piciorul într-o biserică protestantă îi calcă pragul și au prilejul poate să afle lucruri pe care nu le știau până acum despre motivele pentru care acea clădire există. Nu mă număr printre aceștia, totuși încă nu înţeleg ecuaţia: „eveniment comercial în biserică = misiune a bisericii în comunitate”. Așa că mi-am lărgit câmpul de investigaţie și am vorbit cu Andrei Lakatoș, care este lector universitar la UAUIM și doctor în arhitectură și care s-a mai exprimat și în altă ocazie pe subiectul acesta. Știam că a scris o carte despre conversia patrimoniului industrial în contextul actual – altfel spus, recuperarea pentru un sens nou, pentru o funcţie actualizată, a fostelor clădiri din industrie – și așteptam să aflu dacă crede că acest trend actual al conversiei are totuși niște limite.
Ca și Hammond, și Lakatoș se raportează la ce se întâmplă în Occident, dar pune problema în termeni diferiţi: „În zilele noastre, bisericile îndeplinesc mai degrabă rolul de muzeu, fiind vizitate mai mult pentru calităţile lor arhitectural-artistice decât pentru serviciile divine care au loc în interiorul lor; în aceste condiţii, biserica a devenit mai degrabă un reper de ordin cultural.” Despre aceste biserici, pe care le descrie ca fiind „golite de înţelesul lor simbolic iniţial”, arhitectul spune că „rămân doar nişte simple carcase fără conţinut, şi sunt convertite în spaţii cu destinaţie laică”. Noile destinaţii convertesc bisericile în hoteluri, restaurante, baruri, biblioteci sau chiar în locuinţe, observă Lakatoș. „De exemplu, la Maastricht, în Olanda, într-o catedrală gotică dezafectată a fost amenajată o librărie, iar un fost ansamblu mănăstiresc a fost transformat în hotel, spaţiul interior al bisericii găzduind acum recepţia şi restaurantul.”
Prin comparaţie, un eveniment laic, chiar comercial, într-o biserică activă încă în vechea ei funcţie poate părea o situaţie normală – a mai spus arhitectul, dar a precizat că, „dacă introducem în discuţie conceptele de spaţiu sacru şi spaţiu profan şi dacă considerăm că unii oameni mai cred în existenţa lui Dumnezeu, atunci situaţia devine totuși mai delicată”. Explică tot el de ce: „Dintr-o perspectivă tradiţională, clădirea unei biserici a fost concepută ca un spaţiu sacru, destinat comuniunii dintre Dumnezeu şi om, acesta fiind rolul primordial al oricărui lăcaş de închinare. Chiar dacă el este în acelaşi timp şi un loc de adunare a oamenilor, întâlnirea lor în acest loc este în legătură tot cu întâlnirea cu Divinitatea. Aşadar, deşi biserica este şi un loc al comunităţii, totuşi încărcătura simbolică a spaţiului impune nişte limite în modul în care este acesta utilizat.”
Discuţia ajunge așadar din nou la limite și pare să întărească ideea că suntem într-un impas provocat de faptul că unii trasează aceste limite mai restrictiv decât alţii, pornind de la premise care aparent se exclud: 1) nu poţi întreţine un dialog deschis și fructuos cu comunitatea dacă menţii limite, așadar biserica trebuie deschisă nediscriminatoriu și 2) nu poţi menţine funcţia comunională (relaţia om-Dumnezeu) a bisericii dacă o suprapui până la confundare cu comunitatea.
Totuși am mai trecut pe aici cândva
Dacă discuţia pare, în acest punct, blocată este doar pentru că nutrim impresia că trăim o etapă istorică nouă, fără precedent în creștinism. Există totuși antecedente ale acestui episod, iar printre ele găsesc unul chiar nebănuit de celebru.
Cei care au citit Noul Testament își amintesc de episodul dramatic în care Hristos gonește vânzătorii din curtea templului, trosnind un bici și răsturnând mesele cu marfă și bani. Strigătul „nu faceţi din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie” a avut un ecou aparte pentru ucenicii care și-au amintit pe loc că în Scripturi „este scris: «Râvna pentru Casa Ta Mă mănâncă pe Mine»”. Era aceeași râvnă cu care, cu puţin timp înainte de răstignirea Lui, Hristos intra din nou în templul plin de negustorii care vindeau animale pentru jertfe și le spunea „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune». Dar voi aţi făcut din ea o peșteră de tâlhari.”
Explicaţia acestor cuvinte constă în contextul lor: la cele mai importante sărbători, evreii veneau de la mari distanţe la templu și nu puteau aduce de acasă animalele pe care aveau datoria să le jertfească acolo. Așa că unii, mai antreprenori, foloseau prilejul pentru a-și vinde acolo animalele, iar alţii ofereau chiar servicii de schimb valutar în moneda templului. Nu ni se spune de ce trebuia neapărat ca serviciul acesta să aibă loc în curtea templului, la fel cum nu ni se spune de ce era musai ca lansarea Sephora să aibă loc în incinta bisericii.
Revenind însă, dincolo de explicaţie, textul are și o aplicaţie, care ar putea fi legată de cuvintele pe care Hristos le repetă: „Casa Ta/Mea”. Poţi fi musafir în casa cuiva și să ignori acea persoană? Ar fi politicos să intri în casa cuiva și să te fotografiezi cu cel mai personal obiect din acel cămin, cum s-au fotografiat unii dintre participanţi la lansarea din biserica anglicană, luând altarul și crucea ca pe un tapet sau ca pe un fundal excentric?
Da, biserica trebuie să fie un loc ospitalier, primitor de oameni. Însă nu ar fi preferabil ca și oamenii să fie primitori de biserică? Mai exact, cum ar fi fost dacă, așa cum biserica a fost suficient de ospitalieră pentru a deschide ușile unui eveniment laic, comercial, acel eveniment să emane aceeași deschidere și să aibă în centrul programului o rugăciune către Artistul Suprem, către singurul capabil să creeze din nimic, către Cel care ne-a învăţat să iubim frumosul? Și, dacă citindu-mă acum, deja simţiţi că exagerez cu ceea ce propun, atunci tocmai din aceasta se naște întrebarea: Dacă o rugăciune ar fi fost deplasată în acest context, de ce nu considerăm deplasată și găzduirea evenimentului într-o biserică?
Unii vor spune că nu îţi forţezi oaspeţii să îţi adopte credinţa și că, dinspre biserică, scopul a fost să transmită un mesaj de incluziune. Nu îmi propun să contest asta. Însă, ca un comunicator „cu acte”, știu că eficienţa unui mesaj nu depinde doar de intenţiile emiţătorului, ci și de capacitatea de asimilare a receptorului. Care poate fi influenţată de o mulţime de factori.
Oare chiar au apreciat oaspeţii bisericii deschiderea pe care le-a arătat-o aceasta? Sau au luat-o mai degrabă ca pe o cucerire a unui pământ interzis? Ca pe dărâmarea unui vechi tabu (în biserică nu se face zgomot, nu se râde, nu se vorbește tare etc.)
În timp ce, pentru publicul secularizat, în prezent este o modă să identifice și să combată tot felul de tabuuri religioase moștenite, unii creștini se alătură luptei, grăbindu-se să considere tabu chiar și limite sau standarde religioase legitime, jenaţi parcă de posibilitatea de a fi printre cei care îmbrăţișează tabuuri. În opinia mea însă, și unii, și ceilalţi înţeleg greșit sacralitatea atunci când o traduc prin tabu. „Sacru” nu înseamnă doar interdicţie, ci mai degrabă funcţie. Descrie în primul rând ceva ce trebuie să fac și doar indirect ceva ce nu am voie să fac.
Sfinţenia este o caracteristică activă, nu una pasivă. Iar biserica este „sfântă” (etimologic: „pusă deoparte”) pentru că, în felul acesta, rolul ei este protejat și eficientizat. Biserica există pentru a-l uni pe om cu Dumnezeu în același timp în care îi unește pe oameni între ei. Este un loc construit anume ca să ne îmbie, să ne invite la comuniune. Dar biserica, în adevăratul ei înţeles, nu este clădirea, ci comunitatea de credincioși, unită ca un trup – „trupul lui Hristos”, care are misiunea de a continua spiritul în care Hristos a acţionat printre oameni: învăţând, vindecând, hrănind, iertând, oferind o perspectivă mai profundă asupra viitorului și motivându-i pe oameni să se lase transformaţi și să facă lumea (măcar în jurul lor) un pic mai bună. Acesta este spectrul în care activităţile găzduite de o biserică nu vor fi disonante cu viaţa Întemeietorului creștinismului. Această ierarhie valorică, din ce în ce mai anacronică într-o societate care idolatrizează individul, este chiar mai nonconformistă astăzi decât un eveniment profan și comercial într-o biserică.
Brandul Kat Von D s-a conturat din excentricitate, astfel că este posibil că biserica anglicană să fi fost atractivă ca locaţie tocmai datorită contrastului cu funcţia ei, cu aura ei austeră și demnă, care a făcut mai evident luxul emanat prin toţi porii evenimentului exclusivist. Șampania de la intrare, aranjamentele florale luxuriante de pe pereţi și de pe altar, panourile înflorate pentru fotografii și orchestra angajată special pentru petrecerea privată au fost doar cele mai evidente dintre ingredientele luxoase ale evenimentului.
Oricât de ușor le va fi unora să catalogheze drept clișeică următoarea întrebare, nu avem cum să scăpăm de nevoia de a o formula: S-ar fi simţit bine Hristos în „casa” Lui în atmosfera propusă de lansare? Probabil că unii și-L pot imagina proaspăt și prezentabil, felicitând creativitatea artistei și poate ciocnind un pahar cu organizatorii, socializând în numele iubirii Sale pentru oameni. Eu mi-L pot imagina, în schimb, și venind obosit după o zi de umblat și slujit săracii orașului. Poate transpirat și prăfuit. Poate cu haina murdărită de vreun copil neastâmpărat. Dragostea Lui cu siguranţă nu s-ar fi dezis de niciun om prezent la eveniment nici în această situaţie, dar perspectiva Sa și preocupările Sale mă împiedică să-L văd animat sau animând un asemenea eveniment (dacă vă este greu să intuiţi ce ar fi făcut Iisus, alături de orice alt episod din viaţa Sa, nu ignoraţi episodul cu negustorii din templu). Mi-e mai ușor să îmi închipui un alt scenariu posibil, acela în care lumea bună de la eveniment ar fi luat vizibil distanţă crezând că un om al străzii a pătruns neautorizat printre ei, adică neînţelegând de fapt ce caută Iisus la El acasă.
