Teologia prosperităţii „umbrește Evanghelia lui Hristos” și Îl prezintă pe Dumnezeu „după chipul și asemănarea oamenilor”, au avertizat recent consilierii pentru comunicare ai papei Francisc. Această falsă Evanghelie prezintă distorsionat sărăcia, boala și nefericirea, ca un semn al lipsei credinţei autentice, aducând în prim-plan exemple de succes, ca o dovadă a favorii divine, scriu Antonio Spadaro și Marcelo Figueroa în jurnalul iezuit La Civilta Cattolica.

Cei afectaţi de sărăcie sunt dublu prejudiciaţi de această învăţătură, arată autorii, învăţătură care îi acuză că nu au măsura de credinţă care să-L determine pe Dumnezeu să intervină pentru ei și îi face să-și privească situaţia ca o pedeapsă care nu se mai sfârșește.

De fapt, evanghelia prosperităţii aduce cu sine o serie de riscuri – „Îl transformă pe Dumnezeu într-o putere în slujba noastră, biserica – într-un supermarket al credinţei, iar religia – într-un fenomen utilitar care este eminamente senzaţional și pragmatic”, notează autorii articolului.

Spadaro și Figueroa sugerează că mișcarea evanghelică în ansamblul ei a fost infectată cu acest virus, deși recunosc că majoritatea evanghelicilor au înfierat Evanghelia prosperităţii.

Scurt periplu către originile unei evanghelii mincinoase

În anii ‘50, această teologie ajungea în Statele Unite pentru prima oară, seducând creștini și biserici prin promisiunile sale și răspândindu-se ulterior dincolo de graniţele SUA.

Evanghelia prosperităţii s-a creionat la intersecţia a trei ideologii aparent dificil de conciliat – penticostalismul, mișcarea „gândirea nouă” (New Thought) și „o evanghelie americană a pragmatismului, a individualismului și a mobilităţii ascendente”, notează istoricul Kate Bowler. Ultima ideologie a fost ilustrată foarte bine de Evanghelia bogăţiei, o carte scrisă de omul de afaceri Andrew Carnegie, sau de celebra predică a pastorului baptist Russell Conwell, în care sărăcia era asociată cu păcatul, iar accesul la bogăţie era prezentat ca o garanţie a oricărui creștin ce muncește din greu. Prosperitatea era încă, la acel moment, mai degrabă o datorie creștină și o consecinţă a unui efort personal decât o favoare divină.

Teleevanghelistul și pastorul metodist Oral Roberts a predicat decenii întregi (începând din 1947) despre binecuvântarea materială ca „pact” de binecuvântare între creștinul care donează și Dumnezeu, care îi va returna donaţiile înșeptit.

Credinţa ca mijloc de îmbogăţire a început să fie susţinută, în aceeași perioadă, de evanghelistul A.A. Allen, care și-a făcut publice experienţele miraculoase, în care Dumnezeu i-ar fi schimbat valoarea de pe facturile sale, pentru a-i permite să-și plătească datoriile.

Evanghelia prosperităţii a făcut obiectul unui șir de critici atât din partea liderilor bisericilor creștine (inclusiv cele harismatice și penticostale), care au etichetat-o drept nebiblică, dar și din partea observatorilor seculari.

Andrew Brown nota într-un articol din The Guardian că evanghelia prosperităţii e un mijloc de a exploata săracii și învăţătura i se pare a fi în antiteză cu tot ceea ce are creștinismul mai valoros.

Credinţa în ceva versus credinţa în Cineva

Dave Hunt și T.A. McMahon au așezat sub lupa Scripturii credinţa despre care vorbesc promotorii evangheliei prosperităţii, încercând să-i identifice caracteristicile care o îndepărtează de credinţa autentică.

Ideea că putem obţine de la Dumnezeu tot ce ne dorim e mai apropiată de vrăjitorie decât de creștinism, susţin autorii Seducţiei creștinismului – pentru că acesta e obiectivul unui vrăjitor, de a deveni stăpân peste soarta lui, manevrându-L pe Dumnezeu sau altă putere supranaturală să-i livreze ceea ce îi cere.

Creștinii au căzut uneori pradă acestei false evanghelii, închipuindu-și că, în ea însăși, credinţa are putere. Prin urmare, încrederea lor nu s-a bazat pe Dumnezeu, ci pe credinţa în sine, ca un mijloc de a-L obliga să acţioneze după cum doresc ei, în virtutea unor „legi” care ar fi fost activate prin credinţa solicitantului. Autorii se întreabă unde a mai rămas loc pentru suveranitatea divină ori pentru har în acest mecanism absurd, în care noi înșine am devenit un fel de dumnezei, care prin forţa credinţei pot manipula chiar deciziile divine.

Credinţa biblică nu are nimic de-a face cu acest ritual magic, arată Hunt și McMahon, ci este o încredere fără rezerve în Dumnezeu, ca și o supunere faţă de înţelepciunea planurilor Sale.

Obsesia succesului a determinat chiar și lideri creștini să împrumute idei cu origine evident păgână, susţin ei, aducând în discuţie succesul cărţilor autorului american Napoleon Hill, pe care creștinii le citesc și le citează frecvent. Cea mai vândută carte a sa este De la idee la bani, cărţile sale prezentând formule sigure de a accede la prosperitate, iar unul dintre citatele lui reprezentative este: „Tot ceea ce poate concepe și crede, mintea unui om poate și realiza.” Un slogan care prinde bine la publicul creștin, dar care a fost creat în laboratoarele cele mai întunecate – potrivit declaraţiilor sale, învăţăturile despre dobândirea prosperităţii i-au fost predate de „Maeștri” care îl vizitau de la milioane de kilometri depărtare, asigurându-l că a fost ales să transmită lumii mesajele lor.

Capcanele evangheliei prosperităţii sunt pe măsura măiestriei amestecului de crezuri păgâne, oculte și de mesaje biblice, într-un preparat final cu aspect sănătos, dar cu un conţinut letal. Este adevărat că Dumnezeu poate oferi daruri, inclusiv materiale, dar Biblia nu ne asigură că vom primi răspuns pozitiv la orice fel de cerere doar pentru că o formulăm cu deplină credinţă. Chiar și promisiunile de vindecare sunt condiţionate atât de atitudinea de ascultare a celui în nevoie, cât și de voia lui Dumnezeu în situaţia respectivă. În orice situaţie, Dumnezeu poate oferi „nespus mai mult decât tot ce cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20), dar binele pe care îl are în vedere pentru noi nu coincide neapărat cu definiţiile noastre omenești.

„Este complet nebiblic să susţii că bunăstarea spirituală poate fi măsurată doar în termenii prosperităţii materiale sau că bogăţia este întotdeauna un semn al binecuvântării lui Dumnezeu”, declara Deji Ayegboyin, președintele Convenţiei Baptiste Nigeriene. Pe de altă parte, Ayegboyin sublinia că nici sărăcia, boala sau moartea prematură nu poate fi un semn sigur al dezaprobării divine. Nici nu avem competenţa de a emite judecăţi și verdicte despre ceea ce se întâmplă în lume și despre implicarea lui Dumnezeu în fiecare caz de (aparent) succes sau eșec – de partea aceasta a eternităţii, printre întrebări ce depășesc numeric răspunsurile, adevărata credinţă se întemeiază pe Răspunsul Ultim, adică pe Hristos.