„Cei mai mulţi dintre cei care sunt acum în viaţă au o șansă la nemurirea personală, fizică.” Cu această propoziţie a început academicianul francez Jean Rostand (biolog și filozof, fiul scriitorului Edmond de Rostand) prefaţa cărţii Perspectiva nemuririi, semnată de profesorul de fizică și scriitorul de literatură SF Robert C. W. Ettinger (1918-2011).
Peter Toma s-a născut într-un sat din Ungaria, în 1924. După ce, la 20 de ani, a emigrat în Bavaria și apoi în Elveţia, în 1952 s-a stabilit în Statele Unite. Pasionat de calculatoare și cunoscător al mai multor limbi, el avea să dezvolte unul dintre cele mai bine cunoscute produse software de traducere automată, numit Systran. În anul 2006, după mai mult de opt decenii de viaţă, din cauza unor dureri de spate, a mers să se trateze la un spital din Germania. În timp ce se afla acolo, a căzut și a făcut o ruptură de femur care a necesitat o altă intervenţie chirurgicală. Operaţia a reușit, însă pacientul a dezvoltat o demenţă atipică post-operatorie. Nu s-a vindecat niciodată, iar după întoarcerea în Statele Unite, sănătatea i s-a deteriorat continuu. Pe 24 iunie 2010, ora 16:14, Peter a încetat din viaţă. Trecuse un minut fără nicio respiraţie și fără puls. Imediat i s-au administrat cinci medicamente și a început o complicată serie de intervenţii medicale.[1] Scopul nu era însă resuscitarea pacientului, ci pregătirea lui pentru o posibilă resuscitare în viitor. Peter Toma, ca și mama lui, face parte dintr-un număr mic de persoane care în locul unui mormânt obișnuit, au ales unul neobișnuit într-un cimitir de gheaţă.
Robert C. W. Ettinger, căutătorul nemuririi știinţifice
Cărticica lui Robert C. W. Ettinger, Perspectiva nemuririi, publicată în 1962, a marcat debutul unei perioade de propagare și comercializare a ideii de crionică.[2] Pusă în prezent la dispoziţia oricui în mod gratuit, în format electronic[3], cartea argumentează convingerea lui Ettinger că domeniul crionicii oferă omului modern o șansă la nemurire. Ettinger era însă suficient de realist încât să-și încheie cartea spunând că nu va exista interes financiar pentru această idee îndrăzneaţă și profetiza că pentru aplicarea conceptului va fi nevoie de persoane îndrăzneţe care să ia problema în mâinile lor. Primul care avea să ia problema în mâinile lui avea să fie chiar el, Robert Ettinger.
În 1972, scriitorul publica o a doua carte: Omul transformat în Supraom (Man Into Superman), în care continua să speculeze cu privire la posibilitatea de traducere în fapt a speranţelor crionicii și la implicaţiile practice, inclusiv morale, pe care le-ar impune o lume a nemuritorilor.[4]
După pensionare, în 1976, Ettinger a înfiinţat Cryonics Institute (Institutul pentru Crionică), într-un depozit de mari dimensiuni dintr-un parc industrial, undeva la nord de Detroit. Ettinger pare a fi cel care a derivat termenul „crionică“ din „criogenie“, o ramură a fizicii care studiază comportamentul materialelor la temperaturi foarte scăzute. Primul „pacient“ al institutului avea să fie mama fizicianului, decedată la 78 de ani; prima și apoi cea de-a doua soţie a fondatorului aveau să fie, de asemenea, conservate acolo. Iar în august 2011, când, la 92 de ani, el însuși a pierdut pariul cu viaţa, Ettinger a devenit cel de-al 106-lea „pacient“ al institutului. După cum a declarat fiul său, Robert Ettinger și-a exprimat la un moment dat dorinţa ca, atunci când „se va întoarce“, să schieze, deoarece, având un picior mai scurt decât celălalt, nu a putut schia în această viaţă.[5]
„Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.“ |
|
Legenda spune că Buda, prinţ regal cu numele Sidarta, a fost crescut de părinţii săi bogaţi ca într-un clopot de sticlă: poruncă fusese dată gărzilor să ţină departe de palat și de ochii copilului orice mort, bătrân ori bolnav. Când trecea prinţul pe undeva, străbăteau zona mai întâi gărzile regale, ca să cureţe drumurile de orice i-ar fi amintit băiatului de suferinţa umană. Dar într-o zi, inevitabilul s-a produs: prinţul Sidarta a văzut un om bătrân, unul bolnav și unul mort purtat nemișcat de alţi patru, în viaţă. A fost un șoc care l-a făcut să devină Buda, Cel Iluminat sau Cel Care s-a Trezit. Desigur, e doar o legendă înflorită și amplificată de-a lungul vremii, dar ea ilustrează inevitabilitatea morţii. Nici voinţa regilor cei mai puternici nu poate opri omul să-și întâlnească destinul sumbru din ultima staţie a vieţii. |
Citește și: Lihniţi de foame după tinereţe și nemurire
O piaţă a învierii – furnizori și clienţi
Până în prezent, peste 459 de persoane au semnat cu Cryonics Institute, organizaţia non-profit fondată de Robert Ettinger, contracte de conservare crionică a trupului după deces, la un preţ de 28.000 de dolari pentru fiecare persoană. Însă Cryonics Institute (care a ajuns la 112 „pacienţi“ – restul persoanelor care au semnat contractul fiind încă în viaţă) nu este singurul furnizor de asemenea servicii. Tot în Statele Unite, fundaţia Alcor Life Extension (Prelungirea Vieţii Alcor) are și ea în conservare 113 corpuri umane în criostază. Aici, beneficiarii plătesc prin intermediul unei asigurări de viaţă, fiind necesară o poliţă de cel puţin 200.000 de dolari pentru conservarea corpului întreg.[6]
Spre deosebire de Cryonics Institute care conservă doar „tot organismul“, Alcor oferă membrilor posibilitatea de a opta între conservarea cadavrului întreg (120.000 dolari) sau doar a capului desprins de trup („neuro“ – se presupune că toate informaţiile necesare știinţei viitorului, inclusiv memoria, sunt stocate în creier, astfel încât acesta ar putea fi suficient pentru întoarcerea la viaţă; preţul pentru conservarea „neuro“ este de „numai“ 50.000 dolari).
Desprinderea capului de corp pentru crioprezervare sună sinistru, dar dintre cei 113 „pacienţi“ conservaţi la Alcor, numai 39 au corpurile întregi – 74 sunt „neuro“, adică numai capete.
American Cryonics Society (Societatea Americană pentru Crionică) este o a treia organizaţie non-profit care însă nu dispune de spaţii și echipamente proprii, ci subcontractează (de exemplu, corpurile sunt stocate la Cryonics Institute). Dincoace de ocean, în Mama Rusie, în apropierea Moscovei, compania KrioRus oferă servicii similare magnaţilor interesaţi de nemurire, începând din 2003, dar anul acesta abia au ajuns la al 20-lea „pacient“. Costurile sunt de 49.000 de euro per „pacient“.
În Uniunea Europeană există în prezent o singură companie activă în domeniu, EUCRIO, localizată în Lisabona. Aceasta însă nu oferă servicii de stocare a cadavrelor, ci numai de standby, stabilizare și transport. Serviciile de standby se referă la prezenţa unei echipe special calificate care așteaptă la căpătâiul pacientului ca să intre în acţiune de îndată ce are loc pronunţarea legală a decesului, astfel încât să reducă la minimum potenţialele alterări ale cadavrului (în medie, perioada de așteptare – standby – este estimată de companie la cca. 10 zile). Practic, în perioada de așteptare pacientului nu i se face nimic, doar că echipa calificată este imobilizată la căpătâiul său pentru a interveni imediat la deces. Stabilizarea se referă la procesarea iniţială a cadavrului: răcirea, continuarea suportului cardiac, administrarea unor medicamente necesare crioprezervării și înlocuirea sângelui pacientului cu un crioprotector medical (până acum, de regulă, s-a utilizat glicerina), care să diminueze efectele negative induse de procesul de răcire.[7]
Cât de mari sunt șansele ca morţii din aceste cimitire de gheaţă, numiţi eufemistic „pacienţi“, să poată fi înviaţi? Majoritatea cercetătorilor le consideră minime. Unii dintre ei nu ezită să califice toate aceste demersuri ca fiind o simplă șarlatanie, iar preţul plătit doar bani aruncaţi în vânt. „Aș spune că aţi putea găsi un om de știinţă dintr-o mie care să nu fie de acord“ (cu această atitudine sceptică), spunea cu zece ani în urmă un profesor de anatomie de la Universitatea din California, Leonard Hayflick.[8]
Doar niște excentrici?
Jurnalistul britanic Murray Ballard a intervievat unii dintre potenţialii beneficiari ai acestor organizaţii din domeniul crionicii și spune că majoritatea celor pe care i-a întâlnit sunt conștienţi că, în cea mai mare parte, este vorba de o știinţă într-un stadiu foarte experimental și despre care nu s-a demonstrat că funcţionează. „Ei sunt, de fapt, informaţi foarte bine despre cercetarea medicală. Mulţi sunt ei înșiși sceptici și știu că nimeni nu poate garanta că va funcţiona. Dar unii sunt mai optimiști cu privire la perspectivă, iar alţii au semnat pentru că sunt, pur și simplu, împietriţi de teama de moarte. Dacă visul tău este să devii nemuritor, aceasta este singura opţiune disponibilă.“ [9]
Susţinătorii conceptului argumentează că există argumente știinţifice în favoarea conservării prin congelare a trupurilor în speranţa unei învieri atunci când știinţa viitorului va ajunge suficient de matură pentru a permite acest lucru.
Într-un articol știinţific publicat în anul 2008, Benjamin P. Best, de la Cryonics Institute, a prezentat sintetic datele știinţifice care sunt în favoarea practicilor actuale ale crionicii. În cursul anilor 2004-2005, un număr de 61 de oameni de știinţă au semnat o scurtă scrisoare deschisă adresată oricărei persoane interesate, cu următorul conţinut:
„Crionica este un efort legitim, bazat pe știinţă, care urmărește să conserve fiinţele umane, în special creierul uman, prin cea mai bună tehnologie disponibilă. Pot fi imaginate tehnologii viitoare de resuscitare care implică reparaţia moleculară prin nanomedicină, utilizarea foarte avansată a computerelor, controlul detaliat al creșterii celulare și regenerarea tisulară.
Având în vedere aceste dezvoltări, există o posibilitate credibilă ca, realizată în cele mai bune condiţii care pot fi atinse astăzi, crionica să poată conserva suficiente informaţii neurologice pentru a permite restaurarea eventuală a unei persoane la deplina sănătate.
Dreptul oamenilor de a alege crionica este important și ar trebui să fie respectat.“[10]
Textul este însoţit de o notă scrisă cu caractere mici prin care se atrage atenţia că „semnarea acestei scrisori nu implică aprobarea vreunei organizaţii specifice referitoare la crionică sau a practicilor acesteia. Opiniile privind cât de mult pot fi reversibile în viitor leziunile ischemice cerebrale (întârzierea după moartea clinică) și leziunile legate de conservare variază în limite largi între semnatari.“ Se știe că dintre toate organele corpului, creierul este foarte sensibil la lipsa de oxigen (numită în termeni tehnici ischemie), iar în momentul morţii, încetarea alimentării cu sânge și oxigen are drept consecinţă deteriorarea ţesutului cerebral. Ultima frază a notei menţionate atrage atenţia asupra lipsei de consens privind semnificaţia acestor leziuni cerebrale de natură ischemică (leziuni cu atât mai mari cu cât intervenţia de crioconservare se face mai târziu faţă de momentul morţii).
În plus, cele 61 de semnături care însoţesc textul par să confere credibilitate și autoritate demersurilor actuale legate de crionică, dar la o analiză mai atentă a semnatarilor se observă că cei mai mulţi dintre ei, deși predau în universităţi sau lucrează în medii de cercetare, nu provin din domeniul medical, ci din domenii exterioare medicinii (fizicieni, matematicieni, filozofi, ingineri, specialiști în informatică); iar aceasta diminuează, de fapt, credibilitatea fezabilităţii crionicii așa cum este utilizată în prezent.
O religie modernă
Există însă mult mai multe argumente împotriva practicilor actuale legate de crionică. Ken Storey, un specialist de marcă la nivel mondial în domeniul criobiologiei, este ferm convins că toate eforturile actuale ale organizaţiilor care activează în domeniul crionicii sunt inutile. Dacă peste câteva sute de ani cineva ar fi interesat să stea de vorbă cu un om din trecut, societatea viitorului ar putea fi interesată să învieze poate câteva persoane crioconservate, susţine el. „Dar cine o să dezgheţe a 500.000-a persoană?“ Nimeni, susţine el, pentru că pământul ar fi suprapopulat și oamenii ar avea alte probleme decât să dezgheţe și să învie cadavre din trecut.
Ca unul care a studiat hibernarea la mai multe specii, el argumentează însă că obstacolele știinţifice sunt mult mai serioase decât cele sociologice, legate de lipsa de interes a omenirii viitoare pentru relicvele din secolul XXI.
De exemplu, organizaţiile actuale din domeniul crionicii conservă corpurile umane la temperaturi de -80°C și apoi la -200°C. Or, deși în sprijinul crionicii se invocă în mod obișnuit hibernarea animalelor, datele știinţifice arată că puţine vertebrate supravieţuiesc sub -8° C și niciun animal vertebrat nu poate supravieţui la temperaturi mai mici de -20°C, astfel încât pare probabil (sau cel puţin posibil) că aceste temperaturi excesiv de mici mai mult distrug decât conservă. Studiile la o specie de broaște capabile de hibernare au arătat că în cursul procesului de hibernare există un flux masiv de glucide destinate protecţiei celulelor. „Nu există însă suficient zahăr în lume“ ca să protejeze celulele umane la temperaturi de -200°C, argumentează el. În plus, el critică practicile actuale de crioconservare, în care corpurile sunt congelate „atât de lent încât toate celulele vor fi moarte din lipsă de oxigen cu mult timp înainte de a se congela.“[11]
Citește și: „Analfabeţi în materie de moarte.” Omul modern și pregătirea pentru o moarte „bună”
În opinia lui Ken Storey, crionica este „o religie modernă“ și probabil are dreptate. În lumina datelor știinţifice actuale îţi trebuie multă credinţă pentru a spera în învierea din cimitirele de gheaţă. Tot atât de multă credinţă ca și în vechea religie creștină, care oferă șansa învierii în mod gratuit. În plus, în creștinism nu se pune problema erorilor de crioconservare. Pe zidurile unei celebre mănăstiri din România este reprezentată scena învierii într-una din cele mai naive și, totodată, profunde și emoţionante imagini: lupul își deschide gura pentru a da înapoi pe cel pe care îl mâncase. Speranţa creștină a învierii este nemărginită. Marea își deschide adâncurile pentru a-i întoarce pe cei pierduţi în adâncuri, iar cenușa risipită în patru zări se adună pentru a recompune fiinţa.
Mai simplu și mult mai ieftin decât un contract stufos și costisitor de servicii crionice, dar conferind aceeași speranţă, este un document mai mic de o pagină, conceput cu peste 1600 de ani în urmă pe baza altor scrieri mai vechi, care se încheie cu următoarele cuvinte: „Aștept învierea morţilor și viaţa veacului ce va să vie. Amin!“
