În ce fel răspunde Dumnezeu la rugăciuni?

„M-am dus la locul meu de strajă și stăteam pe turn ca să veghez și să văd ce are să-mi spună Domnul” (Habacuc 2:1).

Am știut dintotdeauna că despărţirile au gust de zmeură necoaptă. Sau cel puţin din vremea în care îmi număram cu sârg – și îmi ieșeau mereu prea puţine la numărătoare – zilele pe care le mai aveam de petrecut în raiul bunicilor de la oraș. Zile din bucuria cărora mușca adânc gândul cel noduros al despărţirii, care se săvârșea, cu lacrimi înghiţite stoic, pe peronul autogării.

Despărţirile nu erau ușoare nici pentru adulţi. Înţeleg acum că tristeţea bunicului avea același miez, deși coaja era diferită – ea se socotea în delicatesele cumpărate frenetic din incinta autogării. Și, apoi, din vecinătatea ei, așa încât, chiar în momentul plecării, bunicul apărea cu o ultimă ciocolată care trecea, din mână în mână, până la cel mai neconsolat pasager al autobuzului arhiplin.

N-am gestionat prea bine despărţirile nici la vârsta adultă și deseori m-am întrebat cum păcălesc durerea, cum reușesc să-și vadă de drum cei pe care circumstanţele i-au smuls de lângă oamenii dragi fără speranţa revederii. Fără niciun mijloc prin care să mai poată comunica pentru tot restul vieţii. Simt oare la fel de viu convulsiile amputării, odată cu trecerea corozivă a timpului?

Unele despărţiri seamănă cu o moarte, doar că una mai crudă, câtă vreme protagoniștii sunt vii. Mă gândesc, dintre multe exemple care pot fi invocate, la cei care trăiesc de o parte și de alta a celei mai militarizate graniţe de pe glob. La nord-coreenii și sud-coreenii care îi puteau revedea pe cei dragi – doar dacă aveau șansa de a fi selectaţi în programul reuniunii (abandonat din 2018 din cauza tensiunii dintre cele două state) – numai câteva ore, după o despărţire de mai bine de o jumătate de secol. Pe cât de intensă este bucuria revederii, pe atât de sălbatică este durerea despărţirii, neîmblânzită nici măcar de speranţa unei întâlniri viitoare. Drama acestei revederi mai degrabă traumatizante decât vindecătoare este surprinsă de strigătul de durere al unei mame de 91 de ani nevoite să se despartă din nou de fiica pe care nu o mai văzuse de 65 de ani: „Ea este vie și eu nu pot să o mai văd pentru tot restul vieţii mele. Vă puteţi imagina asta?”

Pod peste cea mai dureroasă separare din univers

Adevărul e că nu putem înţelege pe deplin o durere mai înainte să fi fost săgetaţi noi înșine de așchiile ei. Așa cum nu putem cântări nici durerea Marii Separări care a avut loc cu mii de ani în urmă, între Dumnezeul creator și copiii Săi, cu care se întâlnea în răcoarea fiecărei zile (Geneza 3:8).

Planul lui Dumnezeu de a se întâlni cu omul faţă către faţă, zi de zi, a fost modificat de rebeliunea părinţilor noștri, punctează profesorul Ron Clouzet: pe de o parte, păcatul ne-a făcut mai înclinaţi să ne îndepărtăm de Creatorul nostru, pe de altă parte, am devenit incapabili să suportăm slava Lui (Exodul 33:20). Dar, în timp ce păcatul ne-a jefuit de acest privilegiu al comunicării directe, Dumnezeu S-a apropiat de noi prin Duhul Lui, ghidându-ne prin susurul blând al șoaptelor Lui („Iată drumul, mergeţi pe el!” – Isaia 30:21). Diavolul poate contraface însă mesajele divine, scrie Clouzet, notând că Dumnezeu a găsit o cale mai sigură de a ne vorbi: transmiţându-ne soliile Lui prin profeţi, oameni care s-au antrenat să-I asculte glasul. Prin urmare, dacă vrem să-I auzim vocea, avem nevoie să-I deschidem Cartea, încredinţaţi că, pe măsură ce vom asimila tot mai bine acest Cuvânt, El ne va putea vorbi tot mai limpede și atunci când suntem departe de Cuvânt, angrenaţi în activităţile noastre obișnuite.[1]

În afară de Scriptură, Dumnezeu poate alege o multitudine de căi pentru a restabili comunicarea cu noi. Suntem atât de diferiţi unii de alţii, dar modul în care ne vorbește și ne conduce este adaptat nevoilor și experienţei noastre – uneori avem de-a face cu răspunsuri spectaculoase, dar cel mai adesea El alege căi simple, obișnuite, de a Se face auzit.

Dumnezeul care vorbește „când într-un fel, când într-altul”

Atunci când Dumnezeu ne conduce într-o anumită direcţie, o face prin intermediul Cuvântului, prin impresii și convingeri inspirate de Duhul Său și prin intermediul circumstanţelor, dar cel mai adesea va folosi cele trei mijloace împreună, scria Corrie ten Boom.[2]

Prin intermediul Scripturii, Dumnezeu ne descoperă planul Său de salvare, dar El ne poate oferi și răspunsuri legate de problemele și circumstanţele cu care ne confruntăm într-un anumit moment. Mă număr printre cei a căror Biblie este înnegrită de însemnări sau pur și simplu de date consemnate pe marginea câte unui verset biblic prin care Dumnezeu m-a condus spre o anumită direcţie într-un anumit punct al călătoriei mele cu El. Chiar și fără ajutorul jurnalului de rugăciune, îmi pot aminti cele mai multe experienţe și răspunsuri care se află în spatele unei adnotări sau al unei date atașate de un verset sau pasaj biblic care „s-a întâmplat” să fie obiectul studiului din ziua respectivă.

Cuvântul scris a fost pentru Gladys Aylward, misionară în China secolului trecut, firul roșu care a călăuzit-o pe un drum al slujirii jalonat de provocări, suferinţe și primejdii, dar și de miracole ce par decupate din pagini veterotestamentare. În momentele de cumpănă în care deciziile trebuie luate cu repeziciune, modul preferat al lui Dumnezeu de a-i răspunde a fost acela de a-i reaminti un verset biblic pe care ea îl memorase cu mult timp înainte.

Așa s-a întâmplat pe malul Fluviului Galben, într-una din situaţiile-limită trăite în China de misionară. Urmărită de soldaţii japonezi și având în grijă peste 100 de copii flămânzi și epuizaţi, după o călătorie de săptămâni prin munţi, află că ultimul feribot care transporta refugiaţi plecase chiar în dimineaţa acelei zile. În timp ce copiii se agaţă de ea, sperând să fie martorii unui miracol asemănător trecerii Mării Roșii, Gladys știe că singurul ei refugiu este rugăciunea. În cea de-a patra zi petrecută pe malul fluviului, răspunsul mult așteptat vine sub forma unui verset biblic care-i îndeamnă să-L laude pe Domnul (Psalmul 68:4). Iar în timp ce copiii cântă psalm după psalm, ecoul glasurilor răzbate până la ultimul soldat chinez rămas pe malul nordic al fluviului, care avea ordin să nu își părăsească postul până când nu va vedea japonezii apropiindu-se. Fără să înţeleagă de unde vin aceste glasuri și dacă ele nu sunt rodul propriei imaginaţii, soldatul încearcă să descopere sursa ecoului acestor melodii familiare, auzite în biserica creștină pe care o frecventa în copilărie. Și, astfel, Dumnezeu croiește iarăși un drum prin ape, ca pe vremea lui Moise, folosind, de data aceasta, o barcă și un feribot…

Circumstanţele (acele „uși închise” sau „deschise” pe care le întâlnim în calea noastră) fac de asemenea parte din arsenalul comunicării divino-umane. Apostolul Pavel folosește imaginea ușii deschise atunci când vorbește despre oportunitatea de a predica în locuri inaccesibile, ostile Evangheliei, care s-a ivit în urma rugăciunii (1 Corinteni 16:9).

Vocea semenilor noștri reprezintă o altă frecvenţă pe care Dumnezeu o folosește uneori pentru a Se face auzit. Scriitoarea și misionara Elisabeth Elliot sublinia necesitatea de a căuta sfat la oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu și care au exerciţiul căutării și decriptării voii Sale.[3]

Uneori ne dorim ca răspunsul la rugăciune să fie impresionant, de necontestat, frizând imposibilul. Avem în minte acele răspunsuri memorabile pe care nu le uităm niciodată dacă am fost destinatarii lor sau despre care citim cu încântare sau, după caz, cu scepticism atunci când alţii povestesc despre ele. Semnele, viziunile, visele, mesajele transmise de îngeri, evenimentele miraculoase sunt tot atâtea mijloace prin care Dumnezeu li S-a descoperit și încă li Se descoperă oamenilor.

Dacă viaţa lui George Müller a fost ţesută din rugăciune, la fel de adevărat este că răspunsurile primite au avut un filon supranatural greu de demontat, unul despre care au scris în termeni elogioși chiar și ziarele. Scepticii ar putea ridiculiza pretenţia lui Müller că proiectul îngrijirii celor 10 000 de orfani a funcţionat doar prin credinţă, dar „faptele rămân fapte”[4], escamotarea celor cinci case de copii fiind imposibilă, după cum puncta ziarul Liverpool Mercury la moartea lui Müller. „Viaţa acestui om a atins o asemenea treaptă a miracolului, încât pare pur și simplu incredibilă”, nota și Daily Telegraph, inventariind rezultatele unei misiuni care nu avea, din perspectivă umană, nicio șansă de izbândă.[5]

Răspunsurile spectaculoase pe care le-au primit oameni pe care nici măcar nu-i cunoaștem pot trasa dâre de lumină în cele mai întunecate nopţi ale noastre. Îmi amintesc de istoria pastorului Neil Watts, care a supravieţuit prăbușirii avionului cu care călătorea în Pacific. Printre pasagerii care s-au înecat s-a numărat și antropologul Andrew Gray, cunoscut ca foarte bun înotător. După ore de luptă cu valurile, sub un cer ca de smoală, în mijlocul unei furtuni care nu a cedat toată noaptea, Watts a fost sigur că va muri. Dar chiar în momentul în care, extenuat fiind, s-a întrebat dacă nu ar trebui să renunţe la o luptă pentru care nu mai avea resurse, norii s-au dat la o parte, lăsând să strălucească deasupra lui o stea. Totul a durat 5 sau 6 secunde, dar pentru misionarul care nu înotase mai mult de 100 de metri până în acea noapte, acesta a fost un semn că Dumnezeu nu îl uitase și nici nu-l părăsise.

Nu pot ști câtor inimi a adus curaj și speranţă istoria lui Neil Watts, dar știu că am citit-o pe când eram captivă în propria-mi furtună, iar ea a jucat pentru mine același rol pe care l-a avut steaua care a strălucit în noapte câteva momente. Și, în tot acel vacarm al furtunii, o voce care venea de dincolo de gândurile mele m-a asigurat că voi ajunge la liman.

În braţele Dumnezeului care îmi răspunde

Mai devreme sau mai târziu, ne lamentăm că Dumnezeu Se ascunde sau că Îl auzim „cu purici, ca prin ceaţă”[6], dar, cu atâtea voci în jurul nostru, aceasta ar putea fi pur și simplu o problemă de prioritizare.

„Ceea ce este concret, dar imaterial poate fi păstrat în atenţie doar printr-un efort solicitant”[7], puncta C. S. Lewis, subliniind necesitatea de a înăbuși glasurile dorinţelor și planurilor care ne confiscă atenţia încă de la prima oră a dimineţii.

Dumnezeu ne vorbește, însă doar tăcerea inimii noastre înaintea Lui ne permite să-I deosebim șoaptele.

Rugăciunea ne eliberează din năvodul urgenţelor și al termenelor-limită, dar, ca ea să devină odihnă pentru sufletul nostru, avem nevoie să facem din Dumnezeu centrul fiecărei zile, și nu doar unul dintre punctele pe care le bifăm pe lista noastră.

Ca să-I discernem glasul, nu trebuie doar să-l auzim, scrie autoarea creștină Priscilla Shirer, subliniind importanţa unei vieţi trăite în ascultare.[8] Dacă suntem dispuși să-I urmăm îndemnurile, Dumnezeu ne va vorbi – chiar dacă răspunsul Său nu va fi întotdeauna înfășurat în cuvinte, ci în pacea care izvorăște din părtășia cu El.

Așteptarea este o altă condiţie pentru a-L auzi pe Dumnezeu, susţine Shirer. La baza așteptării permanente se află convingerea că Dumnezeu lucrează chiar și atunci când pare absent. A trăi în expectativă, așteptând ca El să Se descopere, este calea prin care ne pregătim pentru a-I observa lucrarea. Fără acest exerciţiu al „pivotării constante în direcţia lui Dumnezeu”[9], putem rata ușor ocaziile în care El ne vorbește, presupunând că este vorba de propriile noastre impresii sau de simple coincidenţe.

Mai mult decât unei rugăciuni anume, Dumnezeu răspunde dorinţei noastre după El. Atunci când tânjim, aidoma profetului Isaia, ca Dumnezeu să despice cerul și să coboare lângă noi (Isaia 64:1), El Se va face auzit, într-un fel sau altul, pentru că nimeni nu a fost atât de ars de dorul nostru ca Dumnezeul din braţele căruia ne-am smuls fără să știm cât (Îl) va costa despărţirea. Pentru că nimeni altul nu Și-a întins braţele pe cruce, liniștind în strânsoarea acestei iubiri orice zvârcolire a singurătăţii noastre.

Carmen Lăiu trece în revistă căile de comunicare obișnuite și cele spectaculoase, atipice, la care recurge Dumnezeu după ce păcatul a jefuit omul de privilegiul întâlnirii directe cu Creatorul său.