În anul 2022 nu am pierdut pe nimeni dintre cei foarte apropiaţi, totuși am simţit ca niciodată până acum că moartea se apropie într-un ritm neașteptat. Războiul care are loc la est de România, dar și vestea că suntem pe locul doi în lume la numărul de morţi la mia de locuitori m-au făcut să mă gândesc serios la cât de efemeri suntem. Efemeri și orgolioși.
Omenirea a încercat mereu să găsească soluţii în faţa misterului morţii. Fiecare religie a pretins că știe ce se află dincolo de existenţa vizibilă și a încercat să atenueze durerea despărţirii cu iluzii și presupuneri convenabile. Am putea, într-o sintetizare grosieră, să afirmăm că, în ansamblu, ni se propun trei perspective majore cu privire la moarte.
Prima și poate cea mai răspândită susţine că după moarte ceva din noi continuă să existe, fie într-un loc fericit, fie într-unul nefericit, fie pur și simplu într-o altă formă de viaţă. Ideea sufletului nemuritor pare să fie numitorul comun al majorităţii religiilor lumii. Scepticii, pe de altă parte, consideră că nu există decât ceea ce poate fi observat, așa că viaţa acesta este singura pe care o cunoaștem și deci singura disponibilă.
Ce urmează după? Nimic. Chiar dacă o astfel de abordare nu găsește ușor răspunsurile la dilemele existenţiale legate de sensul vieţii, este varianta comună a celor ce susţin că știinţa este singura credinţă adevărată. Pe lângă acestea, Biblia prezintă o perspectivă unică și necrezut de logică – învierea. Pentru mine aceasta este lumina ce ne poate călăuzi drumul prin tunelul anului în care am intrat. Și am să explic de ce.
Învierea este o nouă creaţie
Imaginea cu care începe Biblia este aceea a Dumnezeului creator. El este Cel „care zice și se face; poruncește și ce poruncește ia fiinţă” (Psalmii 33:9). Nicio luptă între zei, ca în religiile antice, nicio greșeală. Totul este calm și liniștit, netulburat decât de adierea tăcută a Duhului, care „Se mișca pe deasupra apelor” (Geneza 1:2).
În liniștea aceasta absolută, Creatorul începe să aducă armonia norilor, a florilor, a păsărilor, a stelelor, a animalelor, completată la final de prezenţa omului. În descrierea biblică a creaţiei omul devine un suflet viu, el nu are deja unul preexistent (Geneza 2:7). Nu există nimic în descrierea facerii bărbatului sau a femeii care să sugereze că ceva conștient din ei ar fi avut o viaţă anterioară.
Totul este nou, născut din acea liniște absolută în care nu s-a auzit decât cuvântul lui Dumnezeu care „a zis”. Omul nu a existat decât în mintea lui Dumnezeu înainte de a fi modelat de El. Și același cuvânt care a adus la existenţă întreaga lume a rostit că, în ziua în care omul va alege să mănânce din fructele pomului interzis, va muri „negreșit” (Geneza 2:17). Pare deci logic ca, atunci când a ales să nu asculte, omul să sufere consecinţele propriei alegeri. În timp ce părăseau printre lacrimi paradisul, Creatorul le-a amintit totuși celor doi că greșeala lor va fi răzbunată de unul dintre urmașii lor, care va zdrobi într-un final capul șarpelui care i-a ispitit (Geneza 3:15).
Nu a existat la poarta Edenului nicio făgăduinţă că, după moarte, sufletul omului se va grăbi să se întoarcă acasă. Chiar și sângele lui Abel, vărsat nebunește de Cain după un timp relativ scurt, „striga” la Dumnezeu „din pământ”, nu din cer (Geneza 4:10).
Dumnezeu le-a lăsat totuși oamenilor o speranţă mare, speranţa învierii. Și, ca să nu o uite, a scris-o pretutindeni în jurul lor.
În copacii care, după ce își pierd frunzele, se trezesc din nou la viaţă, în seminţele care „mor” în brazdă, dar „învie” pentru a duce mai departe același fel de plantă. Dumnezeu recreează natura în fiecare primăvară, oferindu-ne o lecţie practică despre puterea Sa. Pentru El nimic nu e prea greu. A accepta perspectiva biblică asupra originii vieţii înseamnă a crede deopotrivă în puterea Lui de a-i readuce la viaţă pe cei care nu mai sunt, la fel cum readuce la viaţă natura din jurul nostru.
Este exact ce a crezut Avraam, căruia, atunci când Dumnezeu i-a cerut să își jertfească fiul despre care știa că va ajunge părintele unei generaţii la fel de numeroase ca stelele cerului, nu i-a fost teamă să aducă la îndeplinire porunca, pentru că „se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar și din morţi” (Evrei 11:19). El credea lucrul acesta chiar dacă nimeni nu fusese adus la viaţă în mod miraculos până atunci. Pavel va extinde simbolismul acesta și va argumenta că o viaţă nouă, schimbată prin puterea lui Dumnezeu, este și ea un simbol al învierii.
Cu alte cuvinte, dacă Evanghelia poate transforma un necredincios obsedat să facă rău într-un om moral și iubitor de Dumnezeu, înseamnă că aceeași putere îi poate chema la viaţă și pe cei ce sunt în ţărâna pământului (Galateni 2:20).
Învierea este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru noi
În momentul în care oamenii au ales să nu asculte de porunca lui Dumnezeu, Scriptura spune că Dumnezeu a hotărât să intervină și să oprească drumul omului spre pomul vieţii, singurul care îi putea garanta viaţa (Geneza 3:22). Evident, pomul nu avea nimic miraculos în el. Afirmaţia biblică ne transmite ideea că moartea, într-o lume a păcatului, nu este doar un blestem.
Dumnezeu a reușit să pună o binecuvântare chiar și în tragedia morţii care a contaminat acest Pământ. De aceea moartea a fost comparată cu un somn în Biblie, nu cu o trecere într-o altă lume (Ioan 11:11). Asemenea celui ce se odihnește după o zi obositoare de muncă, cei morţi „nu știu nimic”, în așteptarea zilei în care Dumnezeu îi va chema la viaţă (Eclesiastul 9:5). Și după cum în somn suntem cu totul rupţi de ce se întâmplă dincolo de noi, tot așa cei morţi nu participă cu nimic la viaţa celor vii: nici la durerile, nici la bucuriile lor. Este exact ce au crezut primii creștini atunci când au pus în crezul credinţei creștine întâi „aștept învierea morţilor” și apoi „viaţa veacului ce va să vie”. Perspectiva biblică a învierii rămâne cea mai iubitoare soluţie în faţa misterului morţii.
Învierea este dovada că Dumnezeu nu îi uită pe cei care sunt ai Lui și că dragostea Lui pentru ei nu dispare. Tocmai de aceea spune Biblia că „pentru El toţi sunt vii” (Luca 20:38), nu pentru că sufletul lor ar trăi undeva, ci pentru că El are puterea să îi cheme la viaţă ca și cum i-ar trezi din somn. El este preocupat de mântuirea omului ca întreg, pentru că, în concepţia Bibliei, pentru om nu există viaţă decât în formă corporală. În Biblie, omul este om doar întreg.
Învierea este dovada că moartea va dispărea
Prin înviere Dumnezeu Își va arăta definitiv puterea de a nimici pentru totdeauna moartea. Adevărul acesta a fost dovedit prin învierea lui Iisus, dar va fi pe deplin adus la îndeplinire la finalul istoriei, când „vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:26).
Biblia afirmă iar și iar că, după ce toţi oamenii vor învia, după ce decizia fiecăruia pentru viaţă sau moarte va fi recunoscută, „moartea nu va mai fi”. Și, odată cu ea, tot arsenalul ei de suferinţă – „nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere” (Apocalipsa 21:4). Aceasta va pecetlui suveranitatea lui Dumnezeu, puterea, dreptatea și dragostea Lui eternă. Orice altă variantă cu privire la ce se află dincolo de moarte este o modalitate de a micșora cumva puterea Lui. De exemplu, un Dumnezeu care ar alimenta un iad veșnic pentru cei care au păcătuit câţiva ani e un Dumnezeu nedrept și orgolios, nicidecum unul drept și iubitor.
Teoria sufletului nemuritor, popularizată de filozofii greci, dar prezentă astăzi peste tot în lume, este în esenţă un dualism mascat – răul nu poate fi nimicit, așa că el va exista într-o formă sau alta pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu doar că nu oprește răul, ci creează un cadru – iadul veșnic, așa cum îl consideră cei mai mulţi creștini – în care răul să se perpetueze la nesfârșit. Dar ideea aceasta este contrară revelaţiei Scripturii, conform căreia Dumnezeu este „singurul care are nemurirea” și care va nimici moartea „pe vecie” (1 Timotei 6:16; Isaia 25:8).
Biblia explică faptul că va fi o înviere a celor drepţi și a celor nedrepţi, că unii vor primi viaţa veșnică pe care au așteptat-o, iar alţii, pedeapsa veșnică pe baza propriilor lor alegeri, dar la final doar paradisul va fi veșnic, nu și iadul.
Pierderea paradisului va fi durerea cea mai mare a celor ce au ales să nu asculte de Dumnezeu. După cum cei credincioși se vor bucura de paradisul pregătit de Iisus, cei răi vor suporta focul final pregătit pentru Diavol și îngerii lui (Ioan 14:2; Matei 25:41). Dar învierea e dovada că moartea, oricât de grea și de dureroasă ar fi, va fi învinsă definitiv într-o zi de Cel ce a învins-o atunci când L-a înviat din morţi pe Fiul Său.
Astăzi aproape că nu există film în care să nu ni se sugereze cumva că moartea nu este decât o trecere fină spre o altă viaţă mai frumoasă și mai fericită. Ni se repetă la buletinele de știri (sic!) că actorii care mor pleacă să joace în ceruri, că pastorii pleacă să predice acolo, că sportivii merg să concureze pe străzile de aur ale paradisului…, dar toate acestea nu fac decât să răpească din frumuseţea chipului lui Dumnezeu.
Pentru mine, Dumnezeu rămâne în 2023 Dumnezeul învierii, Cel ce cheamă la viaţă natura în fiecare primăvară și inimile oamenilor în fiecare zi și Cel ce îi va trezi din somnul morţii pe toţi care au adormit așteptându-L. E atât de simplu, de logic și de iubitor acest tablou, încât mi-aș dori să-i devină drag fiecărui cititor.
Adrian Neagu crede că învierea este cea mai frumoasă dovadă de iubire a lui Dumnezeu pentru oameni.
