Înainte să încep să caut sensul vieţii credeam că l-am găsit deja. Sau că îmi fusese dat. În lumea din care veneam, drumul era clar stabilit, cu evenimentele majore bine delimitate și prea puţin negociabile.

De altfel, oamenii din jur nu își puneau prea multe întrebări despre Sensul Vieţii, pentru că aveau la îndemână ceva mult mai serios și mai concret, anume Rostul Vieţii, adică buna ei rânduială. Încă nu știam cât de mare e lumea și câte forme diferite de destin încap în ea, dar bănuiam deja că, deși buna rânduială e bună în sine, normalitatea tot nu se poate judeca statistic.

Mai târziu, când am început să mă întreb – nu încă asupra sensului vieţii, dar ceva asemănător – am descoperit cărţile și faptul că lumea e infinit de complexă și dincolo de puterea de înţelegere a oricăruia dintre noi. Acesta nu era puţin lucru pentru copilul obișnuit să știe că orice întrebare importantă are un răspuns foarte concret.

Așa am aflat, cu bucurie aș zice, că nu deţin niciun adevăr ultim, că lumea (și Dumnezeu Însuși) e infinit mai mare decât puterea mea de înţelegere și că fiecare om vede doar un mic fragment din lume. 

Și că, dacă am putea să adunăm împreună toate aceste fragmente, am putea să vedem o imagine a lumii și a lui Dumnezeu care să semene cu noi toţi și care să ne includă, la fel, pe toţi.

Tot atunci și tot prin cărţi am mai aflat ceva. Când mergeam la bibliotecă (întâi la cea de copii și apoi la oameni mari) îmi plăcea să zăbovesc printre cărţi pe timp nedefinit. Înainte să se obișnuiască cu prezenţa mea veșnică și veșnic timidă, doamnele de acolo mă întrebau dacă nu cumva am nevoie de ajutor. Nu aveam. Eram în locul perfect pentru mine. Nu descoperisem încă sensul vieţii, dar descoperisem ceva destul de valoros: că e important să găsești un loc în care să te simţi ca acasă, din care să nu mai vrei să pleci și în care să fii întreg fără să-ţi dorești să fii altundeva. Am aflat și că e mai bine să înveţi decât să crezi că știi, la fel cum e mai bine să cauţi decât să găsești. Pe urmele lui Jorge Luis Borges, descopeream că drumul e mai important decât sensul, pentru că drumul însuși e sensul.

Puţin mai târziu am descoperit – pe urmele Eticii Protestante, care a pus serios umărul la construirea capitalismului – valoarea muncii. Nu ca împlinire, nu ca sens al vieţii, nu ca înlocuitor al familiei, ci din simpla nevoie de a-mi face treaba cât de bine puteam, acolo unde eram și pentru cât timp eram. Cred încă în ceea ce Kotarbiński numește „lucrul bine făcut”. Așa am aflat că pentru viaţa mea, care avea – în prima parte a ei – doar perspectiva unei vieţi tradiţionale și probabil rurale, se deschid dintr-odată mii de posibilităţi, unele dintre ele semănând cu succesul. Spun „semănând” pentru că – o știm deja – munca în exces nu rezolvă multe din problemele pentru care apelăm la ea, nici măcar celebra problemă a „zilei de mâine”: viitorul se încăpăţânează întotdeauna să arate altfel decât presupunem noi.

Ca mai toate celelalte iluzii (bani, succes, putere, lux și adăugaţi aici orice doriţi), nici cariera nu e un sens în sine, nici măcar un drum spre sens (deși poate să fie, într-adevăr, un ajutor care să-ţi susţină planurile sau măcar forma lor materială). Și, nu, viaţa petrecută între două zboruri de avion nu e plăcută, oricât de apetisant ar fi prezentată în reclame sau în filme. Nici ședinţele epuizante în locuri frumoase de care nu ai timp să te bucuri, nici cazarea în hoteluri frumoase în care nu ai timp să te odihnești.

Modalităţile prin care îţi câștigi existenţa n-ar trebui să devină mijloacele prin care o pierzi, iar să muncești ca să trăiești înseamnă, printre altele, și să nu te omori prin muncă. De altfel, am avut norocul să mă opresc din alergat cam atunci când s-a oprit, neașteptat, toată planeta.

În anul 2020, în faţa unui viitor care nu mai semăna cu nimic cunoscut, ne-am oprit cu toţii și ne-am dat seama că se poate și altfel. Și, așa cum Socrate, plimbându-se prin agora Atenei, se bucura să vadă câte lucruri de care nu are nevoie există, am descoperit și noi, fără să vrem, de cât de multe lucruri ne putem lipsi fără să le ducem lipsa. Totodată, oprindu-ne din mers, am avut și răgazul să ne întrebăm încotro mergeam de fapt.

Problema lui „încotro” rămâne în continuare cea mai acută din existenţa noastră: Care e sensul și ce sens au toate? Mai ales în momente-cheie – de suferinţă, de pandemie, de instabilitate – sau pur și simplu în momentele în care omul își aduce aminte că are, ca om, o condamnare la moarte în buzunar, întrebarea „încotro” capătă proporţii tragice.[1] Dacă viaţa are sens, care e el? Dacă nu are, putem să-i găsim noi unul? Sau, dacă are sens, n-ar trebui să aibă și dincolo de hotarul morţii? Căci oamenii au căutat dintotdeauna să-și asigure o posteritate în diferite feluri: prin urmași, prin opere de artă sau filantropice, prin războaie, prin diferite filosofii, prin acte materiale și imateriale. La fel cum au căutat, prin medicina tradiţională sau alternativă, diverse modalităţi de prelungire a vieţii pe termen nedefinit. Cel mai persistent vis al omenirii rămâne Nemurirea, tocmai pentru că principala problemă a umanităţii e Murirea. Și principala absurditate. Cum să înţelegem această existenţă enigmatică, în care nimic nu e clar în afară de zădărnicia ei?[2] Cum să suportăm, dacă nu lipsa de sens, măcar incapacitatea noastră de a pricepe în termeni raţionali sensul? Sau cum să credem în sens nu doar la bine (ceea ce e destul de ușor), ci și la greu?

La întrebările de mai sus nu am niciun răspuns, dar m-am gândit să folosesc un procedeu pe care îl folosesc frecvent în munca mea atunci când dau de o problemă: să merg la originea problemei. În cazul de faţă, la originea omului. Conform scenariului biblic, atunci când a fost creat, omul a primit și câteva îndemnuri, printre care: să crească, să se înmulţească, să stăpânească peste cele create și să le cunoască, numindu-le.

A primit deci îndemnul să trăiască, pentru că sensul vieţii, de la începuturi, a fost viaţa însăși.

Și tot atunci, în același context, Dumnezeu le-a interzis oamenilor nu să cunoască Binele și Răul, cum credem de obicei, ci, întrucât cunoșteau Binele suprem, le-a interzis să mai cunoască și Răul. Iar Răul s-a dovedit a fi moartea însăși, acest absurd pe care creierul omenesc nu e programat genetic să-l înţeleagă, pentru că reprezintă negarea vieţii, negarea raţiunii și a sensului, negarea lui Dumnezeu și negarea omului. De fapt, atunci când îl sfătuiește pe om să nu cunoască Răul, Dumnezeu îi propune să nu cunoască moartea și lipsa de sens.[3] Iar mai târziu, după ce ajunge totuși să cunoască răul, îi propune – în același context al liberei alegeri – un scenariu de restabilire și o nouă recuperare a sensului. Un nou început. Paradisul pierdut devine astfel, pentru omenire, un Paradis care poate fi regăsit. Iar sensul vieţii redevine, așa cum a fost la început, viaţa însăși. Viaţa fără de moarte.

Footnotes
[1]„Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dialoguri de duminică: o introducere în categoriile vieţii, Humanitas, București, 2015.”
[2]„Artur Schopenhauer, Lumea ca voinţă și reprezentare, vol. 2, Humanitas, București, 2012.”
[3]„«(Video) Despre Sens – Prof. Adrian Papahagi», https://doxologia.ro/video-despre-sens-prof-adrian-papahagi. ”.

„Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dialoguri de duminică: o introducere în categoriile vieţii, Humanitas, București, 2015.”
„Artur Schopenhauer, Lumea ca voinţă și reprezentare, vol. 2, Humanitas, București, 2012.”
„«(Video) Despre Sens – Prof. Adrian Papahagi», https://doxologia.ro/video-despre-sens-prof-adrian-papahagi. ”.