Tot mai des în ultimul timp, studiile sociologice au vizat subtilităţi ale creștinismului contemporan. Una recent studiată este aceea că mulţi își declină apartenenţa creștină fără să aibă și legătură cu religia.

Karen King are 52 de ani și locuiește în Washington, unul dintre statele americane cele mai puţin religioase. Deși secularizarea a luat amploare, în vecinătatea casei lui Karen există o mulţime de biserici creștine. Ea însă nu merge la niciuna. De fapt, nu a mai frecventat un serviciu de închinare de vreo 30 de ani, deși este nepoata unui pastor prezbiterian. Nici fiica ei nu face altfel. Cu toate acestea, încă se consideră creștine, încearcă să manifeste dragoste faţă de cei din jur și se roagă când simt nevoia. Karen nu reprezintă un caz izolat, ci emblema unei categorii creștine tot mai mari.

Atunci când sondajele au început să indice faptul că 1 din 5 americani nu are nicio apartenenţă religioasă (așa-numiţii the nones, sau „neafilaţii”), primele reacţii din partea celor preocupaţi de fenomenul religios au fost de surprindere.

Însă situaţia nu era chiar atât de rea pentru creștini, cel puţin prin comparaţie cu o statistică publicată recent, ca rezultat al unui studiu efectuat de David Kinnaman, președintele Barna Group. Conform datelor culese de către sociologul american, motivele de îngrijorare s-au amplificat. Aproximativ 4 din 10 persoane care trăiesc în Statele Unite aparţin unei categorii „postcreștine” și „în esenţă, seculare în credinţă și practică”.

Kinnaman numește acest procent de 40% churchless, adică creștini fără biserică. Pot fi ușor confundaţi cu neafiliaţii religios, însă sunt recunoscuţi prin opţiunile creștine pe care şi le declară atunci când trebuie să își dezvăluie religia. Cu toate acestea, nu frecventează biserica decât ocazional sau deloc (cu excepţia unor ocazii precum nunţi sau înmormântări), deși își revendică apartenenţa creștină. În ciuda acestui fapt, continuă să se considere „persoane spirituale însă fără a avea dorinţa unei apropieri de textul Bibliei”.

Ed Stetzer, preşedinte al LifeWay Research, aprecia că acest gen de persoane se recomandă creștine fiindcă nu doresc să întrerupă legăturile cu părinţii și cu tradiţia preluată de la aceștia. Aceste elemente sunt foarte importante, deoarece, spune Stetzer, creștinismul reprezintă un tip de moștenire implicită, patrimoniul lor. Este ceea ce s-ar putea defini ca o formă de creștinism cultural, adică una lipsită de substanţă și redusă doar la anumite forme specifice creștinismului.

Un creștinism practicat în variantă comodă

Datele oferite de către Kinnaman se încadrează într-un trend ușor de intuit. De pildă, rezultatele unui sondaj din 2012 arătau că 90% dintre cei care merg regulat la biserică subscriu la afirmaţia: „Doresc să Îl onorez pe Iisus în tot ceea ce fac.” Însă, din rândul acelorași persoane, doar 19% au declarat că citesc Biblia zilnic. Sondajul exprima deci decalajul între intenţie și realitatea practică.

Deși datele par îngrijorătoare, creștinismul nu este ameninţat cu extincţia. „Suntem departe de a deveni o naţiune atee”, a comentat Kinnaman pe marginea datelor obţinute. „Există zeci de milioane de credincioși activi”, a arătat el într-o abordare optimistă. Există însă o problemă majoră care este dată de faptul că „zidul dintre afiliaţi și neafiliaţi este din ce în ce mai mare, pe măsură ce oamenii au tot mai puţine amintiri legate de ceea ce înseamnă frecventarea unei biserici”.

Problemele clerului cu propria lui credinţă

Situaţii similare pot fi identificate și în Europa. Mai precis, în Anglia, acolo unde un sondaj dat publicităţii recent sugerează aceeași tendinţă de secularizare. În Anglia, situaţia pare mai gravă decât cea reliefată de studiul lui Kinnaman, fiindcă o parte dintre cei care pot fi incluși în categoria creștinilor formali sunt chiar cei care ar trebui să îi motiveze pe alţii, adică preoţii.

Conform unei cercetări YouGov, 16% dintre preoţi și pastori nu au convingeri foarte clare cu privire la natura lui Dumnezeu. Mai mult, 2% dintre aceștia cred că Dumnezeu este rezultatul imaginaţiei umane.

În acest context, nici nu mai surprinde faptul că reverendul David Paterson, un preot pensionar din Biserica Angliei, susţine că este posibil să predici cuvântul lui Dumnezeu fără să crezi în el. „Odată ce ai acceptat că religia este o creaţie a omului, ea devine la fel ca arta şi literatura, şi anume un mijloc foarte preţios de a te cunoaşte pe tine-însuţi”, afirmă prelatul britanic.

SUA, dar și Anglia, erau apreciate cândva pentru fibra lor religioasă. La nivel declarativ, credinţa continuă totuși să fie exprimată. Problema survine atunci când sunt necesare conexiuni între convingeri și practică. În aceeași situaţie este și România, o ţară cu o prezenţă creștină consistentă. Statistic, situaţia arată bine. România este în topul ţărilor religioase. Însă o cercetare asupra calităţii ar putea scoate la suprafaţă elemente care acum sunt doar observate.

Și România are diversitatea ei

Într-o analiză Historia, sociologul Dan Dungaciu surprinde multiple ipostaze ale credinciosului român care doar cu dificultate pot fi puse într-o situaţie de compatibilitate cu statisticile existente.

Prima categorie este cea a „omului religios“, credinciosul propriu-zis, care frecventează biserica în mod regulat. Urmează categoria „pelerinilor“. Aceștia sunt un fel de spectatori fervenţi ai procesiunilor de amploare. Nu sunt necredincioși, dar nici nu trăiesc în febra așteptării divine.

Este prezentă și categoria „credinţei fără apartenenţă“, adică a persoanelor credincioase, dar fără să mai aparţină bisericii. Se simt atrase mai mult de forme exotice de credinţă.

Există și opusul, categoria „apartenenţei fără credinţă“. Aceștia sunt preponderent tradiţionaliști, mai mult decât credincioși. Legătura cu religia este exprimată la nivelul unei conexiuni istorice, iar biserica a fost transformată în patrimoniu strămoșesc.

O altă categorie este cea a „creştinului nepracticant“, formată din cei care se consideră religioşi, dar care nu au neapărat o atitudine fidelă faţă de biserică. Lista este închisă de cei „indiferenţi“. Nu sunt atei, fiindcă nu sunt preocupaţi deloc de Dumnezeu. Se declară creştini din inerţie, dar în realitate sunt anesteziaţi religios.

O pondere statistică a acestor categorii nu există. Ar fi interesant de realizat. Oricum, sociologul român constată că existenţa acestei diversităţi este suficientă pentru a distruge mitul celor 90% credincioși care compun biserica majoritară. Concluzia lui Dungaciu nu lasă prea mult spaţiu pentru interpretări: „Credem diferit – ceea ce e firesc, până la un punct –, dar se pare că uneori nici măcar nu credem în aceleaşi lucruri.” Aceasta ar putea explica, fie și parţial, de ce încrederea în biserică este în trend descendent.