Decizia finală. Brittany Maynard a murit

8937

„Nu mi se pare că acum este cel mai potrivit moment”, spunea Brittany Maynard joi, referindu-se la gestul fatal pe care anunţase că îl va face pe 1 noiembrie. Sâmbătă însă, tânăra diagnosticată cu cancer cerebral terminal și-a dus eutanasia la capăt, la data planificată iniţial, a informat organizaţia care a ajutat-o în demers.

Cu doar două zile înainte să facă gestul fatal pe care îl anunţase într-un clip văzut de 9,5 milioane de ori, Brittany i-a liniștit puţin pe cei care se rugau ca ea să se răzgândească și să nu își ia viaţa. „Nu mi se pare că acum e cel mai potrivit moment. Dar momentul va veni, pentru că simt că mă îmbolnăvesc tot mai mult,” explica ea într-un al doilea clip publicat online.

Și totuși, sâmbătă, tânăra de 29 de ani a revenit la decizia iniţială și, a doua zi după ce soţul ei și-a aniversat ziua de naștere, înconjurată de cei apropiaţi, Brittany și-a administrat doza letală din medicamentul prescris de medic chiar în acest scop.

„Daţi mai departe!”

Tânăra a decedat în casa ei din Portland (Oregon), înconjurată de familie și prieteni, care le-au cerut reprezentanţilor mass-media să le respecte dreptul la intimitate în timp ce își plâng pierderea. Într-un mesaj pe Facebook, Brittany le mulţumea tuturor celor care au susţinut-o și încheia spunând că „lumea este un loc frumos, călătoriile au fost cel mai bun dascăl al meu, prietenii mei și părinţii mei sunt cei mai generoși… la revedere lume. Răspândiţi energie pozitivă. Daţi mai departe!”

Verișoara lui Brittany, Erica Holmes-Kremitzki, a confirmat vestea decesului și a postat pe contul personal mesajul că „Ea [Brittany] va rămâne vie în inimile noastre, iar eu voi continua să duc mai departe mesajul ei, exact așa cum am promis că voi face.”

Mesajul lui Brittany s-a suprapus cu acela al organizaţiei Compassion and Choices, care militează pentru legalizarea morţii asistate. În scurt timp, Brittany a devenit imaginea mișcării pentru „dreptul de a muri”, mișcare care dorește ca toţi americanii care suferă de boli terminale să aibă dreptul legal de a apela la un medic care, la rândul său, să aibă permisiunea legală de a le prescrie medicamentele letale. Implicit, unii au văzut în moartea ei un pas înainte pentru cauza „morţii cu demnitate”.

Al cui e, de fapt, mesajul?

La fel și-a văzut propria moarte și Frances, dar prietenul care îi relatează povestea în Newsweek are o perspectivă cu totul diferită. „Frances mi-a spus cândva că prin moartea ei speră să contribuie la avansarea unei cauze. Este o cauză pe care, în prezent, eu o dispreţuiesc profund”, scria Wesley Smith în Newsweek. Această cauză „nu doar că a luat-o pe Frances, dar şi respinge tot ceea ce consider sacru și adevărat: şi anume, conservarea vieţii umane este cel mai înalt ideal moral pe care îl avem, că un scop principal al statului este să protejeze viaţa, că aceia care luptă să rămână în viaţă în faţa unei boli terminale sunt cei care înnobilează experienţa umană.”

Frances avea 76 de ani și o mulţime de probleme: suferea de leucemie limfatică cronică și se confrunta cu necesitatea de a suferi o operaţie de înlocuire a șoldului. Avea, de asemenea, o boală cronică a nervilor, care îi provoca o senzaţie continuă de arsură a pielii. Nici cu familia ei nu se înţelegea bine. Însă, spunea Wesley, „era lucidă, prezentă și implicată. Și cu siguranţă nu era în fază terminală, (…) avea cel mai probabil ani productivi și semnificativi înainte.”

Frances a ajuns însă convinsă că cel mai bun lucru pe care îl poate face este să moară. Și să moară demn, adică atunci când își dorește ea și cum își dorește ea. Prietenii au reușit să o convingă de mai multe ori că nu are dreptate, însă într-un final, Frances a făcut tot cum a vrut.

Autopsia unui suflet fără speranţă

De ziua ei, Frances a luat o supradoză de somnifere, și-a pus o pungă de plastic pe cap ca nu cumva să eșueze și a murit într-o cameră de hotel, în prezenţa unui prieten distant, căruia i-a promis 5.000 de dolari ca să stea cu ea în acele clipe. Cu puţin timp înainte, ea petrecuse de ziua ei cu câţiva prieteni și, deși Smith nu se număra printre ei (Frances nu-l invitase, fiindcă locuia în alt oraș), el a fost cel căruia i-a lăsat lucrurile ei, între care și un dosar cu tot ce adunase ea despre „moartea cu demnitate”.

Articole, broșuri și materiale de la Hemlock Society (organizaţie precursoare a Compassion and Choices) și alte texte decupate care ridicau în slăvi corectitudinea morală a eutanasiei. Unul dintre articole, povestea Smith, era de tipul how to, și conţinea în detaliu instrucţiunile unei morţi reușite.

„Citeam și mă treceau fiori. Parcă era o descriere exactă a sinuciderii lui Frances, așa de atent urmase ea instrucţiunile. Am găsit și articole despre sinucideri «reușite». Aceste povești, straniu de comparabile cu practica religioasă de «împărtășire» a experienţelor de credinţă pentru răspândirea ei, aveau o temă constantă: faptul că suicidul te emancipează și este o experienţă benefică, pozitivă, ba chiar înnobilatoare. Mi s-a făcut rău de la stomac. Argumentele și eufemismele din relatări erau exact acelea pe care Frances le promova în filosofarea ei prosuicid.”

Consecinţele demnităţii

Îngrijorat de marketingul în favoarea sinuciderii, Smith scria că această formă de practicare a eutanasiei din milă va fi urmată negreșit de eutanasierea persoanelor care nu au o viaţă „de calitate”, poate chiar promovând acest gest ca o șansă de a recolta organe necesare salvării altora. Apoi, revenind la ideea cauzei prin care Frances și-a justificat gestul, Smith scria că „aceia cărora le-a păsat de ea nu i-au văzut moartea ca pe ceva nobil. Niciunul dintre mulţii ei prieteni nu a apreciat experienţa morbidă de a primi, prin poștă, copii ale scrisorii ei de adio, după moartea ei. Cu toţii ne-am simţit abuzaţi de stingerea ei, și trădaţi.”

Din perspectiva lui Smith, Frances a căzut victimă discursului mobilizator al organizaţiei proeutanasie. Și mulţi activiști împotriva legalizării acestui act sunt gata să argumenteze că bolnavii sunt extrem de vulnerabili la astfel de discursuri. Mai ales acei bolnavi care nu au sprijinul unor prieteni, care nu au o familie iubitoare și gata să îi ajute. Pacienţii deprimaţi pot vedea sinuciderea ca o soluţie la disperare, deși, trataţi corespunzător, ar putea depăși impasul emoţional și depresia.

Oameni în situaţii critice similare celei prin care a trecut Brittany Maynard, dar care au ales să lupte, au combătut prin exemplul lor ideea sinuciderii ca alternativă la suferinţă. „Suferinţa este valoroasă”, spunea unul dintre aceștia. Poate că mesajele lor vor ajunge mai ușor la inima oamenilor decât mesajul lui Brittany.

Foto: kfor.com

 

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.