Evangheliile târzii şi creştinismul apocrif

2530

În anul 1959, când a fost publicată pentru prima oară în limba engleză Evanghelia după Toma, mulţi creştini au fost şocaţi să descopere că există şi alte evanghelii în afară de cele după Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Era pentru prima dată când cei mai mulţi creştini auzeau despre gnostici – comunităţi de creştini care au trăit între secolele al II-lea şi al IV-lea şi ale căror scripturi şi crezuri spirituale nu se prea asemănau cu ceea ce se crede astăzi a fi creştinismul tradiţional. Elaine Pagels, profesoară de religie la Universitatea Princeton, a afirmat că descoperirea Evangheliei după Iuda şi a textelor gnostice a constituit „distrugerea mitului unui creştinism monolitic.”[1] Descoperirile de la Nag Hammadi au cutremurat minţile multor creştini.

Documentele de la Nag Hammadi

Este vorba despre o colecţie de texte gnostice creştine descoperite aproape de oraşul Nag Hammadi, din Egiptul de Sus, în anul 1945. În timp ce căutau îngrăşământ pentru culturile agricole, un localnic pe nume Mohammed Ali Samman şi fratele său au decoperit un vas de lut plin cu manuscrise legate în piele. Când manuscrisele au intrat în atenţia cercetătorilor, semnificaţia lor a fost imediat recunoscută: acestea conţineau 52 de cărţi, în special scrieri „eretice” ale creştinilor gnostici. Cea mai mare parte a textelor formează aşa-numitele „Evanghelii gnostice.” În introducerea cărţii sale, The Nag Hammadi Library (Biblioteca din Nag Hammadi), James Robinson sugerează că aceste manuscrise ar fi aparţinut unei mănăstiri şi au fost îngropate după ce episcopul Atanasie a condamnat folosirea fără discernământ a cărţilor necanonice, într-o scrisoare din anul 367 d.Chr.

Conţinutul cărţilor era în limba coptă, deşi reprezenta probabil o traducere din limba greacă. Cea mai cunoscută dintre lucrări este probabil Evanghelia după Toma, singurul text complet dintre codexurile de la Nag Hammadi. Ulterior, anul 80 d.Chr. a fost propus ca dată a apariţiei originalului grecesc al Evangheliei după Toma, dar majoritatea cercetătorilor biblici resping această variantă. Manuscrisele decoperite datează din secolele al III-lea şi al IV-lea.[2]

În 1946, cei doi fraţi au fost implicaţi într-o dispută şi au încredinţat manuscrisele unui preot copt, al cărui cumnat a vândut în acelaşi an un codex Muzeului Copt din Cairo (Codexul III al colecţiei). Jean Dorese, specialist în istoria religiilor şi coptologist, realizând semnificaţia artefactului, a publicat prima referinţă despre acesta în 1948. Pe parcursul anilor următori, cele mai multe dintre codexuri i-au fost date de către preot unui dealer de antichităţi din Cairo. Acestea au fost reţinute ulterior de către Departamentul egiptean de Antichităţi, de teamă ca nu cumva să fie scoase din ţară. După revoluţia din 1956, textele au fost înmânate Muzeului Copt din Cairo şi declarate proprietate naţională. După ce şi codexul Jung (singurul care fusese înstrăinat din Egipt) a fost înapoiat Muzeului Copt, în 1975, tezaurul de la Nag Hammadi a fost întregit: 11 codexuri complete şi fragmente din celelalte 2, însumând peste 1.000 de pagini.

Gnosticismul, filosofia evangheliilor târzii

Gnosticismul a constituit o problemă chiar din primul secol al bisericii creştine. Definiţia oferită de International Standard Bible Encyclopedia este următoarea: „Gnosticismul poate fi descris, în general, ca un produs fanatic al sincretismului dintre idei de sorginte creştină – în special cele despre răscumpărarea prin Christos – şi speculaţii si imaginaţii derivate din mai multe surse (greceşti, persane, filosofice, religii de mistere). Acest curent implică pretenţia de cunoaştere,” cunoaştere de care credinciosul obişnuit nu este capabil, posedarea acesteia însemnând, de fapt, „mântuirea”.[4]

Curentul gnostic s-a caracterizat prin:

  1. Pretenţia iniţiaţilor că deţin o cunoaştere superioară a credinţei şi o doctrină secretă şi mai profundă
  2. Separarea esenţială a materiei de spirit, prima fiind considerată rea prin sine şi sursa tuturor relelor
  3. Încercarea de a soluţiona problema creaţiei şi a originii răului prin introducerea concepţiei Demiurgului creator, distinct de Dumnezeul Suprem
  4. Negarea umanităţii reale a lui Christos, viaţa pământească a lui Christos, suferinţele şi moartea Lui erau privite ca ireale
  5. Negarea personalităţii Dumnezeului suprem şi a liberului arbitru
  6. Susţinerea ascetismului ca mijloc de a atinge comuniunea spirituală cu Dumnezeu
  7. O tendinţă sincretistă ce combina doctrine creştine greşit înţelese, diverse elemente orientale şi iudaice
  8. Scripturile Vechiului Testament erau considerate opera Demiurgului sau Creatorul inferior, care era Dumnezeul iudeilor, dar nu adevăratul Dumnezeu.

Avertismente împotriva învăţăturilor specific gnostice se găsesc în Biblie, în cărţile 1 Corinteni, Coloseni (1:16-23 – respingerea rolului de intermediar al îngerilor), 1 Timotei (4:1-16 – respingerea accentelor ascetice: interzicerea căsătoriei, a alimentelor de origine animală) şi 1 Ioan (4:1-3 – respingerea docetismului). Dar, deşi nu există dovezi despre vreo încercare deliberată din partea părinţilor bisericeşti de a ascunde sau distruge aceste documente, există dovezi că le-au cunoscut şi le-au respins, nefiind surse de încredere despre Iisus sau credinţa creştină.

Afirmaţia că acestea sunt evanghelii secrete este falsă. Ele sunt cunoscute de secole. Părinţii bisericeşti timpurii au scris despre textele lor şi le-au respins ca fiind neinspirate şi neapostolice. Irineu (130-200 d.Chr.) şi Tertulian (160-255 d.Chr.) au menţionat textele în scrisorile lor şi le-au respins.

Aceste texte nu au fost niciodată considerate parte a scrierilor inspirate ale apostolilor, şi aceasta din diferite motive:

(1) cele mai multe dintre aceste texte sunt datate cu mult după moartea apostolilor;

(2) învăţăturile sunt inconsecvente cu revelaţia anterioară a lui Iisus şi cu învăţătura apostolică;

(3) învăţătura despre dualismul gnostic este puternic respinsă de Ioan în Evanghelia şi epistolele sale;

(4) părinţii bisericeşti cunoşteau aceste texte, dar niciodată nu le-au considerat egale cu Evangheliile canonice.

Pentru obiectivitate, cea mai bună cale de a evalua credibilitatea acestor evanghelii târzii este compararea cu Evangheliile Noului Testament:

1. Data târzie a scrierii: Data atestată pentru Evangheliile din Biblie nu este mai târzie de anii 60-100 d.Chr. Evangheliile gnostice au apărut aproape un secol mai târziu. Din perspectiva reconstrucţiei istorice nu pot avea aceeaşi autoritate. Canonul Noului Testament, ce conţinea Evangheliile şi cea mai mare parte a epistolelor pauline, era deja format spre sfârşitul primului secol. Cărţile care mai erau în discuţie nu au relevanţă pentru stabilirea divinităţii lui Christos. Petru mărturiseşte că deţine epistolele lui Pavel (2 Petru 3:15-16), punându-le la acelaşi nivel cu Scripturile Vechiului Testament. Pavel are acces la Evanghelia lui Luca, citând-o (Luca 10:7) în 1 Timotei 5:18. Listele canonice dovedesc existenţa canonului Noului Testament. Toate cele patru Evanghelii şi cea mai mare parte a epistolelor pauline se găsesc în aceste liste. Canonul Muratorian [3], datat în jurul anului 170 d.Chr., atestă Noul Testament, iar cele patru Evanghelii sunt prezente în lista acestuia. Chiar şi canonul eretic al lui Marcion (cca. 140 d.Chr.) cuprindea Evanghelia după Luca şi zece epistole pauline. Dacă un împotrivitor al bisericii oficiale, precum Marcion, a acceptat Evanghelia după Luca, atunci este destul de greu să fie contestată autoritatea şi canonicitatea acesteia. Nici măcar pe lista ereticului Marcion, care a trăit între anii 85 şi 160 d.Chr., nu se găseşte vreo evanghelie gnostică. Oare de ce? Pentru că evangheliile gnostice nu existau.

2. Valoarea istorică: Primii creştini au păstrat cu meticulozitate cuvintele şi faptele lui Iisus. Scriitorii Evangheliei erau martori oculari sau apropiaţi ai acestora şi erau familiarizaţi cu evenimentele (Luca 1:1-4). Acesta este, poate, cel mai puternic argument în favoarea superiorităţii istorice a Evangheliilor canonice faţă de cele necanonice. Există dovezi că scriitorii Evangheliilor erau oneşti în raportare. Ei au prezentat acelaşi profil al lui Iisus.

3. Sprijinul din partea părinţilor bisericeşti: Părinţii din sec. al II-lea au citat un corp comun de cărţi. Acesta includea şase cărţi cruciale pentru istoricitatea şi învierea lui Christos: Evangheliile, Faptele apostolilor si 1 Corinteni. Clement din Roma citează Evangheliile în anul 95 (Corinthians 13, 42, 46), Ignaţiu (cca. 110-115) citează Luca 24:39 (Smyrneans 3), Policarp (cca.115) citează Evangheliile sinoptice (Philippians 2, 7), Didache4 (începutul sec. al II-lea) citează din Evangheliile sinoptice5 (1, 3, 8, 9, 15-16), Epistola lui Barnaba (cca. 135) citează din Matei 22:14, Papias (Oracles, cca. 125-140) vorbeşte despre Matei, Marcu (amintind de Petru) şi Ioan, care au scris Evangheliile. Papias aminteşte de trei ori că Marcu nu a făcut greşeli. Părinţii au considerat Evangheliile şi epistolele pauline a fi la fel de inspirate ca Vechiul Testament (cf. Corinthians al lui Clement; Ephesians al lui Ignaţiu; Philippians al lui Policarp). Confirmarea acurateţei Evangheliilor canonice din partea părinţilor de la începutul sec. al II-lea a avut loc cu mult înainte de apariţia evangheliilor gnostice la sfârşitul aceluiaşi secol.

Gnosticismul a subminat monoteismul creştin, prin distincţia între Creator şi Dumnezeul Suprem; a subminat morala creştină, prin opoziţia dintre iniţiaţi şi neînvăţaţi; a subminat practica creştină, prin separarea cunoaşterii de acţiune, şi a subminat baza Evangheliei, îndepărtându-i caracterul istoric. De aceea nu poate exista conciliere între iluminaţii gnostici şi bisericile creştine. Cuvântul apostolului Pavel este la fel de actual ca atunci când l-a adresat credincioşilor galateni: „Însă, chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti o altă Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o, să fie blestemat” (Galateni 1:8).

Odată cu stingerea gnosticismului (deşi unele idei au rămas până în zilele noastre: probleme în legătură cu Trinitatea, persoana lui Christos, căderea în păcat etc.), evangheliile gnostice nu au mai fost folosite, deoarece bisericile creştine ortodoxe (nu în sens confesional, ci bisericile negnostice) au respins aceste lucrări. Ele nu erau necunoscute, ci respinse. „Descoperirea” lor nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Nu a existat vreun complot din partea bisericii de a ţine ascunse aceste lucrări, ci, mai degrabă, lipsa lor de importanţă dogmatică a condus la „uitarea lor”.

Evanghelia Coptă după Toma

Descoperirea Evangheliei Copte după Toma a fost una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului al XX-lea. Anterior anului 1945, această evanghelie era cunoscută doar cu numele, din alte documente. Scrierea conţine o colecţie de aşa-zise afirmaţii ale lui Iisus, aparent scrise de Didymus Iuda Toma, care, conform unor legende creştine timpurii, a fost fratele geamăn al lui Iisus.

Cartea prezintă 114 „învăţături secrete” ale lui Iisus, şi atât. Nu prezintă nici miracole, nici episodul patimilor sau vreo altă istorie cunoscută din Evangheliile canonice. Autorul acestei evanghelii a fost exclusiv preocupat de învăţăturile secrete ale lui Iisus. Evanghelia începe cu susţinerea faptului că acela care învaţă interpretarea cuvintelor scrise în ea va avea viaţa veşnică.

Multe dintre afirmaţii le sună cunoscut cititorilor obişnuiţi cu textele lui Matei, Marcu sau Luca. De exemplu, avertismentul împotriva „orbului ce călăuzeşte un alt orb” şi parabolele semănătorului şi a seminţei de muştar. Totuşi, multe dintre afirmaţiile Evangheliei după Toma diferă de acelea ale evangheliştilor canonici şi trădează un punct de vedere gnostic. Se afirmă că oamenii sunt spirite care au căzut din tărâmul divin şi care au fost închise în materie, trupul uman fiind considerat o închisoare. De salvare se bucură cei care află adevărul şi care primesc puterea de a scăpa de povara existenţei materiale prin dobândirea cunoaşterii necesare pentru salvare. Iisus este cel care oferă această cunoaştere.

Teologia implicită a Evangheliei lui Toma este gnostică la origine, neputând fi datată mai devreme de începutul celui de-al II-lea secol. Astfel, în timp ce unele dintre afirmaţii pot fi timpurii, poate chiar din vremea lui Iisus, documentul ca întreg a fost scris după Evangheliile canonice şi, probabil, independent de ele.[6]

Evanghelia Mariei

Evanghelia Mariei a fost compusă în ultima parte a secolului al-II lea. Chiar dacă nu avem la dispoziţie textul complet, avem de-a face cu o evanghelie intrigantă, deoarece se menţionează că Mariei Magdalena i s-a acordat un statut înalt printre apostolii lui Iisus. De fapt, la sfârşitul textului, apostolul Levi admite în faţa camarazilor săi că Iisus „a iubit-o mai mult decât pe noi.” Relaţia specială a Mariei cu Isus este privită prin prisma revelaţiei pe care ea a primit-o, într-o viziune, în care i s-a explicat natura lucrurilor ţinute secrete faţă de apostoli.

Secţiunea a doua a acestei evanghelii descrie o presupusă viziune a Mariei Magdalena, căreia Iisus i-a descris modul în care sufletul omenesc trebuie să treacă peste cele patru puteri conducătoare ale lumii pentru a găsi odihna veşnică. Această descriere a destinului sufletului este evident înrudită cu naraţiunile din textele gnostice. Spre final, doi dintre apostoli – Andrei şi Petru – pun la îndoială viziunea Mariei. Totuşi, textul se încheie cu declaraţia lui Levi, potrivit căreia ea a fost preferata lui Iisus.[7]

Evanghelia Mântuitorului

Cea mai recentă evanghelie descoperită este numită Evanghelia Mântuitorului. Ridică dificultăţi serioase pentru traducători şi cititori, deoarece textul a fost distrus în cea mai mare parte, manuscrisul având numeroase lacune. Cu toate acestea, se poate spune că textul original a fost un raport intrigant al vieţii lui Isus sau al ultimelor sale ore din viaţă. Textul care a supravieţuit trecerii timpului ar conţine instrucţiunile finale ale lui Iisus către ucenicii Lui, rugăciunea Sa către Dumnezeu pentru ca „paharul” să fie îndepărtat de la El şi o adresare finală către cruce.

Există numeroase diferenţe între pasajele acestei evanghelii si consemnările paralele din Noul Testament. Una dintre cele mai izbitoare diferenţe este că momentul rugăciunii Iisus, ca Tatăl să „îndepărteze paharul” de El, nu este plasat în Grădina Ghetsemani. De fapt, potrivit acestei evanghelii, rugăciunea a fost rostită într-o viziune, Iisus fiind luat la tronul lui Dumnezeu. În plus, textul conţine şi răspunsul dat de Tatăl cererii lui Iisus. Dar probabil că cel mai intrigant detaliu al acestei evanghelii este sfârşitul, unde Iisus, care este numit „Mântuitor” de-a lungul relatării, i se adresează direct crucii: „O, cruce, nu te teme! Eu sunt bogat. Te voi umple cu bogăţiile mele. Mă voi sui pe tine, o, cruce, voi atârna pe tine.”

Se pare că autorul necunoscut al acestei evanghelii a folosit ca surse texte creştine mai timpurii, incluzând Evangheliile după Matei şi, în special, Ioan, dar şi cartea Apocalipsa. Este evident că textul a fost scris în secolul al II-lea, deşi manuscrisul copt care îl conţine datează din secolul al VI-lea sau al VII-lea. Manuscrisul care a supravieţuit a fost descoperit în Egipt şi a fost cumpărat pentru Colecţia Papyrus a Muzeului din Berlin, în anul 1967. A rămas însă neobservat până când cercetătorul american Paul Mirecki l-a remarcat în 1991.[8]


1. New York Times, 7 aprilie 2006
2. John Rutherford „Gnosticism", International Standard Bible Encyclopedia www.internationalstandardbible.com
3. Poate cea mai veche copie cunoscută a canonului Noului Testament. Descoperit în Biblioteca Ambroziană din Milano, de către părintele Ludovico Antonio Muratori (1672-1750), cel mai faimos istoric italian al generaţiei sale, a fost publicat în anul 1740.
4. Înseamnă învăţătură şi este un tratat creştin datat în jurul anului 100 d. Chr.
5. Din grecescul synopsis (vedere împreună). Evangheliile sinoptice sunt Matei, Marcu şi Luca.
6. Bart D. Ehrman, Lost Scriptures. Books That Did Not Make It Into The New Testament (Oxford University Press), 19.
7. Ibid.
8. Ibid.