Occidentul se uită astăzi cu greu la cei de la care a primit acel set de valori care i-a prescris masiv cultura. Noi avem catedrale goale și biserici preschimbate în terenuri de sport. Ei încă își pierd viaţa pentru credinţa lor, ca în timpul bisericii primare.

La începutul anului 2017, papa Francisc făcea o evaluare care rămâne și astăzi la fel de tulburătoare: „Avem acum mai mulţi martiri creștini decât în primele secole.” Trei luni mai târziu, 46 de creștini erau uciși într-un atac cu bombă comis de Stat Islamic asupra a două biserici copte din Egipt, într-o campanie mai amplă de alungare a creștinilor din Orientul Mijlociu. [Imaginea care ilustrează acest articol este o fotografie făcută la protestele clericilor creștini copţi, la Viena.]

Creștinii sunt prezenţi în Orientul Mijlociu de două mii de ani. Au fost acolo înaintea musulmanilor, care sunt majoritari astăzi în regiune. Unele dintre bisericile creștine orientale datează chiar din primul secol al creștinismului, de pe vremea când Europa era încă un continent păgân. Majoritatea regimurilor politice care s-au impus în Orientul Mijlociu au fost o veste proastă pentru creștini, care au avut de suferit aspre persecuţii sub mai toate conducerile. Au supravieţuit însă până astăzi, când istoria lor pare să își numere ultimele fire de nisip din clepsidră.

La începutul secolului al XX-lea, unu din patru locuitori ai Orientului Mijlociu era creștin. Astăzi, în toată regiunea mai sunt 11 milioane de creștini, în mijlocul a 320 de milioane de musulmani. Sunt minoritari în toate ţările, trataţi ca cetăţeni de mâna a doua și forţaţi să își cerșească protecţia de la liderii politici, doar ca să supravieţuiască.

„Creștinismul s-a născut în Orientul Mijlociu și nu îi putem uita pe fraţii de credinţă de acolo”, spunea în urmă cu câţiva ani prinţul Charles al Marii Britanii. În perioada aceea, Anglia părea să fie din ce în ce mai interesată de subiectul persecuţiilor creștine. O dezbatere de două ore, în cadrul Camerei Comunelor a Parlamentului Marii Britanii, cu ocazia Zilei Internaţionale a Rugăciunii pentru Creștinii Persecutaţi fusese platforma folosită de Jim Shannon, membru al Partidului Unionist Democratic, pentru a avertiza că „o sută de mii de creștini vor fi masacraţi în acest an din cauza convingerilor lor”. Cifra fusese furnizată de către Centrul pentru Studierea Creștinismului Global, din cadrul Institutului Teologic Gordon-Conwell, din Massachusetts. Centrul estima că între anul 2000 și anul 2010, aproximativ 1 milion de persoane au murit ca martire, adică o medie anuală de 100.000.

Politicieni cu limbaj de ONG

Deși cifrele au făcut obiectul unor dispute ample, an de an, organizaţiile neguvernamentale creștine au avertizat lumea că în Orientul Mijlociu se petrece un genocid asupra puţinilor creștini încă rămași acolo. Terminologia a fost adoptată și de oameni politici. Anul acesta, recent, secretarul de externe al Marii Britanii, Jeremy Hunt, a comandat un raport privind situaţia creștinilor din Orientul Mijlociu, iar concluziile acestuia reactualizează motivele de îngrijorare: persecutarea creștinilor, uneori ajunsă la nivel de genocid, încă afectează locuitorii anumitor zone din Orientul Mijlociu. Potrivit raportului, numărul creștinilor din regiune care au fost discriminaţi, forţaţi să își părăsească orașele, răpiţi, închiși și chiar uciși este de ordinul milioanelor.

„Cred că ne-am reţinut să vorbim despre persecuţia asupra creștinilor pentru că suntem o ţară creștină și avem un trecut colonial, (…) dar trebuie să recunoaștem (…) că creștinii sunt cel mai persecutat grup”, a declarat Hunt, de confesiune anglican.

În Orientul Mijlociu și în nordul Africii, persecuţia variază de la discriminarea zilnică în privinţa accesului la educaţie, la locuri de muncă și la o viaţă socială calitative până la atacuri tip genocid asupra unor comunităţi întregi. Toate acestea au dus la un exod al creștinilor din regiune, care este în plină desfășurare de cel puţin 20 de ani.

Raportul arată că în ţări precum Algeria, Egipt, Iran, Irak, Siria și Arabia Saudită, situaţia creștinilor și a altor minorităţi este gravă. În Arabia Saudită sunt în vigoare limitări ale tuturor formelor de exprimare religioasă creștină, inclusiv de închinare publică. Conflictul arabo-israelian a provocat dislocarea majorităţii creștinilor palestinieni și reducerea populaţiei de la 15% la 2%.

Trei sunt factorii majori are alimentează această persecuţie. Mai întâi, din cauza eșecurilor politice prin care trec aceste ţări, regiunea a devenit un teren extrem de fertil pentru extremismul religios. Apoi, unele ţări, cum este cazul Algeriei și Turciei, au virat puternic spre conservatorism religios. Aceste elemente, alăturate unei slăbiri a puterilor instituţionale, a justiţiei, a poliţiei, au lăsat numeroase sisteme din Orientul Mijlociu expuse exploatării din partea extremiștilor.

Trei imagini panoramice

În raportul pe 2018, USCIRF recomandă Departamentului de Stat includerea a 10 state în categoria „ţărilor care generează preocupare deosebită”: Birmania, China, Eritreea, Iran, Coreea de Nord, Pakistan, Arabia Saudită, Sudan, Tadjikistan și Turkmenistan. Ţări precum Afganistanul, Azerbaidjanul, Bahrainul, Cuba, Egiptul, India, Indonezia, Irakul, Kazahstanul, Laosul, Malaysia și Turcia au fost incluse în categoria 2 de persecuţie religioasă. Câteva imagini panoramice din două ţări din prima categorie și una dintr-o ţară din a doua categorie de risc arată cât de șterse sunt, în realitate, graniţele dintre cele două tipologii și cât de complex este, de fapt, tabloul ignorat al persecuţiei.

Pakistan

Teama este o constantă în vieţile creștinilor din Pakistan. Un raport al ONG-ului Open Doors conturează un tablou întunecat. Dincolo de numeroasele incidente violente, precum atacurile cu bombă direcţionate asupra creștinilor, credincioșii din această ţară sunt constant ameninţaţi de pericolele asociate legii blasfemiei. Aceasta îi expune pe creștini riscului de a fi incriminaţi doar din dorinţa cuiva de a le face rău sau de a se răzbuna. Miza este chiar viaţa, fiindcă cei acuzaţi de blasfemie sunt pasibili de pedeapsa cu moartea.

Cazul Asiei Bibi, o tânără femeie condamnată la moarte pentru blasfemie, este elocvent. Femeia a fost pe lista imediată de execuţie timp de un deceniu. A fost achitată în octombrie anul trecut, însă notorietatea internaţională care a ajutat-o să obţină un verdict favorabil o vulnerabilizează în faţa pericolului care vine dinspre radicalii islamici convinși că femeia merita totuși să fie ucisă.

Iran

Situaţia creștinilor din Iran este dificil de încadrat într-un tipar. Particularităţile doctrinare ale diferitelor confesiuni par să vulnerabilizeze în mod deosebit anumiţi creștini și să îi protejeze pe alţii. Pentru unele confesiuni adepte ale unui așa-numit creștinism sionist, evreii din Israel au un rol deosebit în evenimentele premergătoare celei de-a doua veniri a lui Hristos. Aceștia cred că etnicii evrei trebuie încurajaţi să se întoarcă în Israel și că evreii din Israel trebuie încurajaţi să devină creștini, aceasta fiind totodată considerată o împlinire a profeţiei biblice. Guvernul iranian, în schimb, nu recunoaște nici măcar legitimitatea Israelului ca stat.

Creștinii din ramura răsăriteană, mai exact armenii, care nu împărtășesc interpretarea escatologică a creștinilor evanghelici sioniști, nu doar că par a fi feriţi de persecuţia pe care o acuză primii, dar chiar au un loc bine definit în societatea iraniană. Armenii sunt printre cei mai vechi creștini din lume și, la nivel naţional, reprezintă circa 1% din populaţia majoritar islamică a Iranului. Cei mai mulţi creștini din Iran sunt concentraţi în capitală, în Teheran, acolo unde agenţia de presă ISNA (considerată o sursă de informare relativ independentă, deși este parţial finanţată de guvernul iranian) a surprins în fotografii forfota de Crăciun din cartierele creștine ale Teheranului, care pare să îi fi atras chiar și pe locuitorii musulmani ai orașului.

Turcia

Creștinii alcătuiesc doar 0,2% din populaţia majoritar islamică a Turciei. Statisticile oficiale arată că populaţia turcă este 98% musulmană, însă un sondaj al agenţiei Konda publica anul acesta informaţii potrivit cărora numărul turcilor care se identifică drept atei a crescut de la 1 la 3% între 2008 și 2018. Potrivit aceluiași sondaj, doar 51 de procente dintre turci se declarau religioși în 2018, în scădere faţă de cele 55 de procente care declarau același lucru în anul 2008. Cu toate acestea, numărul celor care spuneau că sunt credincioși a crescut de la 31 la 34% în ultimul deceniu.

Un raport al Comisiei Statelor Unite pentru Libertate Religioasă Internaţională (USCIRF), publicat la 29 aprilie anul acesta, plasa Turcia în categoria ţărilor aflate la nivelul 2 de persecuţie religioasă, alături de Afganistan, Azerbaidjan, Bahrain, Cuba, Egipt, India, Indonezia, Irak, Kazahstan, Laos și Malaysia.

Anul trecut, pastorul american Andrew Brunson a fost eliberat după o detenţie de doi ani în Turcia, în urma unei negocieri diplomatice între statul turc și SUA. Anterior arestării lui, Brunson locuia în Turcia de peste 20 de ani, unde păstorea o congregaţie mică, din cadrul Bisericii Învierii, din Izmir. Pastorul a fost arestat sub acuzaţia că ar fi comis diferite infracţiuni în favoarea militanţilor kurzi și că ar fi ajutat un cleric islamic din Pennsylvania să contribuie la tentativa de lovitură de stat din Turcia, din 2016. Dacă ar fi fost găsit vinovat, pastorul risca să petreacă până la 35 de ani în închisoare.

De ce tăcem?

Paul Marshall, de la Institutul Hudson, spunea că persecuţia, care include și discriminarea, afectează aproximativ 600-700 de milioane de creștini la nivel global. Este greu de înţeles de ce subiectul nu apare mai frecvent la emisiunile de știri. Jurnaliștii de la USA Today constatau că persecutarea creștinilor din Orientul Mijlociu este „unul dintre cele mai neacoperite evenimente din știrile internaţionale”. În spatele acestei aparente indiferenţe se ascunde o explicaţie simplă, comenta în urmă cu mai mulţi ani editorialistul RNS, Jonathan Merritt. Jurnaliștii sunt rezervaţi în abordarea unor subiecte sau în relatarea unor evenimente de teama de a nu fi percepuţi ca islamofobi sau rasiști. În opinia lui Merritt, o a doua cauză a fost generată de criza economică. Un sondaj LifeWay Research 2010 a raportat că 79% dintre biserici au afirmat că recesiunea a avut un impact negativ asupra lor. În consecinţă, tendinţa bisericilor a fost să se concentreze pe identificarea unor modalităţi de protejare a instituţiei. Să își ajusteze bugetele, să evite reducerile salariale și de personal. Practic, spunea Merritt, în timpul recesiunii, bisericile s-au concentrat mai mult spre interior, nu spre exterior.

În consecinţă, instituţiile religioase au început să devină tot mai puţin conștiente de problemele cu care se confruntă biserica la nivel global. Merritt blama nu nepăsarea, ci ignoranţa, spunând că bisericile mai degrabă nu știu ce se întâmplă sau poate că știu, dar sunt atât de concentrate pe iniţiative „mai importante”, încât le neglijează pe cele care nu le privesc în mod direct.

Fiindcă vorbea din postura unui analist scufundat în mediul american, Merritt identifica așa-numitul „război cultural” drept o a treia cauză. În general, creștinii americani sunt angajaţi în unele probleme politice, concentrându-se aproape exclusiv pe avort, căsătoria gay și libertatea religioasă. În aria de interes a acestei ultime preocupări nu sunt incluse și experienţele prin care trebuie să treacă creștinii din Orientul Mijlociu. Preocuparea de bază rămâne cea a unei „pseudopersecutări” a lor, așa cum o definește Merritt. În opinia sa, pretenţiile de persecuţie a americanilor creștini, comparativ cu cea a creștinilor din Orient este o formă de „comedie ieftină într-o ţară în care două treimi din cetăţeni pretind a fi creștini, unde darurile către biserici sunt deductibile fiscal, unde pastorii pot opta pentru securitate socială și nimeni nu este restricţionat să se închine unde dorește”.

De ce, totuși, interesul faţă de Orient este atât de scăzut? Fiindcă „mare parte din atenţia creștinilor s-a concentrat în altă parte”, a afirmat Merritt. Și tocmai în acest timp, oameni de aceeași credinţă sunt torturaţi sau uciși. De aceea, a mai afirmat el, „în faţa unei astfel de opresiuni, tăcerea nu este o opţiune”.

Schimbarea este deja vizibilă

Ironia sorţii face ca, în ciuda istoriei sale îndelungate de creștinism, odată cu indiferenţa faţă de soarta coreligionarilor din Orientul Mijlociu, Occidentul să devină un câmp alb, pe măsură ce se decreștinează el însuși, voluntar.

Speranţa vine însă din cel mai neașteptat loc. Iar convertirea la creștinism, tot mai clar conturată, a unor teritorii istoric păgâne ne invită deja să asistăm cu toţii la „evanghelizarea inversă”, un fenomen prin care teologii desemnează o schimbare a epicentrului creștinismului din Vestul global către Sudul global. Estimările statistice privind creștinismul notează că, în doar șapte ani, peste 50% dintre creștini vor locui în Africa, America Latină și în unele părţi din Asia. Aceasta, în condiţiile în care, în anii 1950, 80% dintre creștini trăiau în Occident. Epicentrul creștinismului se schimbă din nou. Păcat că această schimbare survine pe fondul nepăsării. Dar s-ar fi putut oare și altfel?