Libertate chiar și între zidurile închisorii

Am fost într-o închisoare din Goroka, Papua Noua Guinee. Nu m-am gândit niciodată că voi scrie aceste cuvinte. A fost o experienţă greu de uitat, dar voi povesti mai multe despre ea puţin mai târziu.

Când le-am împărtășit pentru prima dată membrilor familiei și prietenilor planurile mele de a merge în Papua Noua Guinee, aceștia și-au manifestat îngrijorarea: „Este o ţară periculoasă. Nu ar trebui să mergi acolo!”; „S-ar putea să iei malarie sau altă boală”; „Nu sunt și alte locuri pe care ai prefera să le vizitezi?”.

După ce am călătorit în alte ţări care ar putea fi considerate cu risc ridicat (Israel, Etiopia și India sunt câteva dintre ele), am fost cu adevărat surprinsă de toate aceste opinii negative. Toţi cei cu care vorbeam încercau să mă descurajeze.

Cred că sunt genul de călător care iubește aventura. Dar de data aceasta nu am putut scăpa de sentimentul că ar trebui să îmi anulez planurile. Oameni bine intenţionaţi mi-au trimis articole despre atacuri violente și conflicte tribale. Entuziasmul meu obișnuit de dinaintea călătoriei a fost sugrumat de un sentiment incomod de neliniște. Atunci când am fost nevoită să-mi petrec ziua de naștere repetând vaccinul împotriva tifosului și făcând rost de o reţetă pentru medicamente împotriva malariei, am simţit că este ultima picătură.

„Cred că abia aștepţi să ajungi în Papua Noua Guinee”, mi-a spus într-o zi o prietenă. Era primul comentariu pozitiv pe care îl auzeam.

De îndată ce am decis să fiu mai receptivă, fiecare eveniment neașteptat a devenit o oportunitate, în loc să fie un obstacol.

„Nu sunt sigură”, am mărturisit. „O parte din mine abia așteaptă, dar o parte din mine este speriată. Nu știu la ce să mă aștept.”

„Dar nu ar trebui să te aștepţi la nimic înainte de vizită”, a punctat prietena mea. „Trebuie să descoperi singură Papua Noua Guinee. Nu te poţi baza pe părerile altora.”

A fost cel mai bun sfat pe care mi l-ar fi putut da. Am încercat să îmi las deoparte temerile. Și, de îndată ce am decis să fiu mai receptivă, fiecare eveniment neașteptat a devenit o oportunitate, în loc să fie un obstacol.

În sfârșit a sosit și ziua plecării. După ce am zburat de la Sydney la Brisbane și de la Brisbane la Port Moresby, așteptam cu nerăbdare ultimul zbor al zilei. Abia mă îmbarcasem în avionul spre Goroka, când a fost făcut un anunţ prin care li s-a cerut pasagerilor să coboare din avion.

„Ne pare rău pentru neplăcerile create”, s-a scuzat personalul, asigurându-ne că nu vom avea de așteptat mai mult de o oră. Până la urmă, nu am așteptat o oră, ci am rămas o noapte întreagă în Port Moresby.

Nu aveam idee cât de importantă se va dovedi această conversaţie cu o necunoscută din autobuz.

În timpul călătoriei cu autobuzul până la hotel, am stat lângă o femeie tânără, care era cu fetiţa ei. I-am spus că avea un copil foarte drăguţ (acesta este întotdeauna un început bun pentru a lega o conversaţie cu un părinte) și am început să vorbim. Numele ei era Lavi și locuia în Goroka. Nu aveam idee cât de importantă se va dovedi această conversaţie cu o necunoscută din autobuz.

Ziua următoare, în care fusese reprogramat zborul, pasagerii se învârteau prin zona de recuperare a bagajelor, iar eu am văzut-o din nou pe Lavi. Am aflat că soţul ei, Jeremiah, făcea parte din grupul care trebuia să mă preia. Urma să fiu cazată la aproximativ o oră de Goroka, dar Jeremiah și Lavi mi-au promis că vor veni să mă viziteze. De asemenea, au insistat să îi anunţ dacă am nevoie de ceva.

Poate că te întrebi ce făceam în Papua Noua Guinee. Conduceam un program comunitar într-un loc numit Kafetugu. Sute de oameni veneau în fiecare seară să asiste la un program care includea cântece speciale, discuţii despre sănătate și mesaje despre Iisus.

În primele două seri am rămas aproape de echipa de voluntari care avea grijă de mine, avertismentele familiei și prietenilor mei fiind încă vii în mintea mea. Dar mi-am dat seama că nu voi putea cunoaște cu adevărat acest colţ de lume dacă sunt mereu escortată între podium și mașină. Voiam să aflu ce înseamnă Papua Noua Guinee, iar pentru asta trebuia să fiu în mijlocul oamenilor.

În câteva zile, temerile mele au fost uitate. Căldura, bunătatea și ospitalitatea autentică a oamenilor m-au cucerit.

Am început să mă plimb pe câmp și pe dealurile din jur și să mă întâlnesc cu oamenii care locuiau acolo. Treptat, am început să învăţ cuvinte și propoziţii în limbile locale. Femeile mi-au oferit mâncare delicioasă (precum cartofi delicioși, pește la grătare din bambus sau cel mai dulce ananas pe care l-am gustat vreodată). În câteva zile, temerile mele au fost uitate. Căldura, bunătatea și ospitalitatea autentică a oamenilor m-au cucerit. Și cu cât aflam mai multe despre Papua Noua Guinee și cultura sa, cu atât începeam să o iubesc mai mult.

Când Jeremiah și Lavi m-au întrebat din nou ce mi-ar putea aduce, știam de ce au nevoie oamenii: de medicamente. Lucruri pe care noi le considerăm de la sine înţelese erau imposibil de obţinut în zona rurală în care se desfășura programul. Jeremiah și Lavi mi-au adus ce le-am cerut, iar eu m-am trezit administrând sirop de tuse bebelușilor bolnavi, distribuind paracetamol și împărţind medicamentele mele pentru malarie. Le-am luat cu stricteţe în primele zile, dar am ajuns să cred că localnicii aveau mai multă nevoie de medicamente.

Am auzit că exista un penitenciar de femei în Goroka. Cu toate neliniștile mele anterioare legate de Papua Noua Guinee, m-aș fi ferit de deţinuţi și de închisori. Dar acum îmi doream foarte mult să merg acolo și, atunci când le-am spus lui Jeremiah și lui Lavi despre dorinţa mea, Jeremiah a spus că ar putea organiza o vizită la închisoare.

La fel ca majoritatea lucrurilor din Papua Noua Guinee, închisoarea nu semăna cu nimic din ceea ce mă așteptasem.

Era o clădire simplă, din cărămidă, pe care ai fi putut-o confunda cu o casă obișnuită, dacă nu ar fi fost gardul de sârmă ghimpată și gratiile de la ferestre. Femeile erau îmbrăcate în diferite versiuni ale „uniformei” lor – o rochie albastră cu tiv roșu. Atunci când am intrat, împreună cu prietena mea Julie, nu au avut nicio reacţie. Câteva dintre ele își încrucișaseră braţele în mod defensiv. Dar, pe măsură ce am început să vorbim cu ele, tensiunea s-a risipit.

Julie a povestit o parte din trecutul ei, inclusiv cum i-au fost luaţi copiii pentru o perioadă și cât de dificilă a fost această separare. Lacrimi au început să curgă din ochii femeilor. Multe dintre ele aveau copii afară, pe care nu aveau să-i vadă pentru mult timp. Altele aveau copii născuţi în închisoare, care nu trecuseră niciodată de cealaltă parte a acelui gard de sârmă ghimpată.

„Vă rog să vă rugaţi pentru noi”, ne-a implorat o femeie. „Vă rog să vă rugaţi pentru copiii noștri.”

Unele aveau copii născuţi în închisoare, care nu trecuseră niciodată de cealaltă parte a acelui gard de sârmă ghimpată.

Nu știam ce infracţiuni comiseseră femeile sau pentru cât timp erau în închisoare. Dar am putut să le împărtășim credinţa noastră că există o cale prin care ele pot avea parte de adevărata libertate și iertare, care vin dintr-o relaţie cu Iisus. Unele femei erau ezitante și nesigure. Altele s-au arătat dispuse să afle mai multe despre Biblie sau chiar să încerce să o citească. Iar o femeie a decis că Iisus despre care le-am vorbit – care oferă dragoste, har și vindecare – era Cineva pe care Îl dorea în viaţa ei atunci și acolo. Deși fuseseră rezervate până atunci, femeile plângeau acum, în timp ce stăteam în cerc și ne rugam pentru această femeie și pentru decizia ei.

Deși nu am fost niciodată arestată, știu cum este să fii prizoniera emoţiilor mele. Accept că am făcut greșeli, recunosc că am rănit oameni pe care îi iubesc și simt remușcări pentru acţiunile mele. Aș putea alege să rămân captivă într-un loc al regretului și al autocondamnării. Dar cred, de asemenea, într-un Dumnezeu care mă iubește necondiţionat. El mi-a iertat trecutul și are planuri luminoase pentru viitorul meu. El nu vrea ca eu să rămân blocată în plasa rușinii.

Pe măsură ce Îl cunosc mai bine pe Iisus – citind Biblia, rugându-mă și petrecând timp cu alţi credincioși –, El mă conduce cu blândeţe într-o călătorie a creșterii. Știu că sunt departe de perfecţiune, dar credinţa în Iisus mă face să îmi doresc să fiu o persoană mai iubitoare, mai bună și mai veselă decât eram ieri (Galateni 5:22-25).