Creștinismul ori este istoric, ori nu e. El pretinde că „Dumnezeu a acţionat decisiv în istorie, dezvăluindu-Se în evenimente externe, specifice, atestate în Scripturile Vechiului și Noului Testament”[1]. Cel mai important din aceste evenimente a fost venirea lui Iisus ca Mesia, Hristosul Salvator.

Cititorul obișnuit al Bibliei se raportează la informaţiile istorice de pe paginile ei plecând de la premisa că cele relatate sunt informaţie istorică. Dar între specialiști lucrurile sunt mult complicate. Ramura studiilor de Noul Testament (NT) care cercetează aceste lucruri se numește „Căutarea lui Iisus cel istoric”.

Sintagma „cel istoric” sugerează că Iisus cel de pe paginile evangheliilor neotestamentare ar putea să nu corespundă fidel cu Cel care a fost Iisus din Nazaret în realitate. El ar putea fi un personaj teologico-literar, creat de scriitorii NT mai târziu. Fazele acestei căutări după Iisus ca entitate istorică sunt convenţionale și sunt trei la număr.[2]

Primele două faze ale căutării, în context

Abordarea creștină a evangheliilor înainte de Iluminism a avut ca temelie presupoziţia că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu și că ea conţine informaţii istorice exacte și de încredere despre Iisus. Sub influenţa raţionalismului și, de asemenea, ca o reacţie la controlul și autoritatea exercitate de către autorităţile ecleziastice catolice asupra știinţelor în general, acest lucru s-a schimbat, iar critica istorică (ce presupune ne-istoricitatea relatărilor biblice în lipsa unor dovezi antice, de ex. de natură arheologică) a început să fie aplicată evangheliilor.

Ca rezultat, a apărut un număr important de studii care negau supranaturalul în viaţa și activitatea lui Iisus. Miezul acestor studii este că Iisus cel istoric a fost o fiinţă umană, împodobită cu descrieri supranaturale care trebuie să fie date la o parte pentru a descoperi cine a fost El cu adevărat. Din această perspectivă, chiar și calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu nu e considerată cu nimic mai presus decât calitatea de copil al lui Dumnezeu a oricărui om.

Orice teză are și o antiteză. Ceea ce a rezultat de aici a fost reacţia inversă, „Etapa fără căutare”, din prima jumătate a secolului al XX-lea. Reprezentanţii acestei noi atitudini au concluzionat că o astfel de căutare este superfluă fiindcă prea puţine pot fi cunoscute despre Iisus cel istoric, iar ceea ce contează este Hristosul credinţei (chiar dacă nu este fundamentat istoric).

Dar cercetătorii nu s-au oprit aici. Ei au iniţiat o a doua căutare[3], dar au ajuns la concluzia că nu sunt multe informaţii despre Iisus din evanghelii care pot fi recunoscute drept istorice, în afară de câteva: Iisus Se trăgea din Nazaret, a fost botezat de Ioan, i-a învăţat pe alţii în parabole tainele Împărăţiei cerului, a estimat că Împărăţia Sa se va instaura curând, s-a crezut despre El că ar fi efectuat exorcizări și vindecări, a avut un grup de ucenici, S-a amestecat printre păcătoși, S-a opus liderilor evrei, a fost arestat și crucificat de romani.

Abordări contemporane (a treia căutare)

La acest moment există două tendinţe diametral opuse: una liberală și alta conservatoare.[4] Prima merge pe cărările deja bătătorite și Îl disociază pe Iisus de rădăcinile Sale evreiești, de biserică, de evangheliile canonice și încearcă să-I definească existenţa istorică pe baza documentelor necanonice (ex. Evanghelia lui Toma, Evanghelia secretă a lui Marcu) și în lumina filosofiilor grecești ale vremii. Abordarea conservatoare subliniază originea și trecutul evreiesc al lui Iisus, învăţăturile și acţiunile Sale escatologice, autenticitatea unei mari părţi a evangheliilor, prioritatea evangheliilor canonice, a cuvintelor și acţiunilor lui Iisus.

Există patru tendinţe în noua căutare după Iisus cel istoric.

Câteva cuvinte în plus despre supranatural ar putea fi necesare. Există patru tendinţe în noua căutare după Iisus cel istoric. Prima este naturalistă (nu există supranatural). A doua este antropologică (Isus a vindecat social, nu fizic). A treia este paranormală (nu avem nevoie să știm cum se întâmplă unele lucruri supranaturale pentru a le recunoaște). A patra este supranaturală. Savanţi precum B. Witherington și N. T. Wright susţin că ar fi pripit să spunem ceea ce este posibil și ceea ce nu este, în special în părţi ale lumii unde influenţa raţionalistă a Iluminismului este foarte departe.

Cititorul poate observa că problema este hermeneutică sau metodologică. Premisele, metodele și instrumentele sunt în cele din urmă ceea ce generează portretul istoric al lui Iisus. Dacă aceste metodologii derivă din critica istorică, așa cum se întâmplă în multe cazuri, atunci Iisus cel istoric nu va fi același cu Iisus cel descris în evangheliile canonice.

În cazul în care evangheliile sunt considerate de încredere din punct de vedere istoric, atunci Iisus ca figură istorică este Același cu Cel despre care citim în evanghelii. Deși rezultatele acestor metodologii au avut și au efecte negative pentru credinţa creștină, unii cercetători[5] cred că această căutare nu poate fi abandonată fiindcă, în natura lui, creștinismul este fundamentat istoric. Încheiem cu o evaluare menită să semnaleze necesitatea restructurării acestei căutări din temelii.

Evaluare

Evaluarea acestor căutări duce la observarea a două direcţii problematice.[6] Prima are de-a face cu presupoziţiile false și metodele de studiu. Cu foarte puţine excepţii, majoritatea cercetătorilor au din capul locului rezerve faţă de posibilitatea și istoricitatea oricărei relatări care include un fapt supranatural. Acești cercetători operează cu dihotomia nejustificată fapt/importanţă, derivată de la I. Kant. Aceasta sugerează că ceva poate fi important și fără să fie un fapt real, ceea ce pur și simplu nu e adevărat decât la nivel subiectiv și nu în toate cazurile.

Dar, după cum spunea Norman Geisler, nașterea din fecioară a lui Iisus nu are nicio importanţă dacă nu a fost un fapt biologic.

Căutarea lui Iisus cel istoric, de asemenea, Îl separă în mod fals pe Hristosul credinţei de Iisus cel real, fără să aibă dovezi că cele relatate în evanghelii sunt fapte neistorice. De fapt, neistoricitatea lui Iisus din evanghelii este construită pe presupusul caracter neistoric al documentelor sursă (evangheliile canonice). Dar acest edificiu este fără fundament. De fapt, caracterul autentic al evangheliilor ca documente istorice este dovedit dincolo de oricare alt document al Antichităţii.

Un corolar al acestui punct este și datarea târzie a celor mai multe cărţi ale NT, în încercarea de a sugera că portretul lui Iisus nu este realizat de contemporani de-ai Săi, ci de biserica de mai târziu. Totuși există dovezi serioase în multe cazuri care susţin o datare înainte de anul 70 a multor cărţi neotestamentare. Nu în ultimul rând, a considera evangheliile un mit dovedește necunoașterea acestora și necunoașterea, în egală măsură, a caracterului miturilor. Doar fiindcă un eveniment nu poate fi repetat empiric nu dovedește prin sine că acel eveniment este neistoric sau imposibil.

Isus Christos – mit sau istorie?
Citește și: Iisus Christos – mit sau istorie?

Cu ce rămânem?

Adesea, metodele știinţifice îi dau siguranţă celui care le practică și creează iluzia superiorităţii. Zic totuși să ascultăm ce spunea Albert Schweitzer, la începutul secolului al XX-lea, în concluziile lui la propria cercetare despre Iisus cel istoric. Mai întâi, el afirmă: „Studiul vieţii lui Iisus (…) a pornit în căutarea lui Iisus istoric, crezând că, atunci când L-a găsit, L-ar putea aduce direct în timpul nostru ca Învăţător și Mântuitor. (…) Dar El nu rămâne; El trece pe lângă timpul nostru și Se întoarce în al Său.

Ceea ce a surprins și a consternat teologia ultimilor 40 de ani a fost că, în ciuda tuturor interpretărilor forţate și arbitrare, aceasta nu L-a putut ţine în timpul nostru, ci a trebuit să-L lase să plece.”[7] Iisus cel creat de abordările istorice asupra evangheliilor nu a fost un personaj care să rămână în civilizaţia occidentală. Interpretarea Sa a fost atât de străină de identitatea Lui canonică încât societăţile civilizate s-au dispensat de El.

El trece pe lângă timpul nostru și Se întoarce în al Său.

Tot Schweitzer spune: „Noi, teologii moderni, suntem prea mândri de metoda noastră istorică, prea mândri de Iisus al nostru cel istoric, prea încrezători în credinţa noastră în beneficiile spirituale pe care teologia noastră istorică le poate aduce lumii. Gândul că am putea construi prin creșterea cunoștinţelor istorice un creștinism nou și viguros (…) ne conduce ca o idee fixă (…). A fost pericolul ca noi înșine să ne interpunem între oameni și evanghelii și să refuzăm să-l lăsăm pe individ singur în faţa cuvintelor lui Iisus.”[8]

Laurenţiu Moţ prezintă istoricitatea lui Iisus din Nazaret din perspectiva ramurii studiilor neotestamentare, intitulată „Căutarea lui Iisus cel istoric”, cu scopul de a observa beneficiile, dar și pericolele pentru credinţa creștină ale unei asemenea căutări.

Footnotes
[1]„James Montgomery Boice, Foundations of the Christian Faith: A Comprehensive & Readable Theology InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 1986, p. 702-703.”
[2]„Unii numără și perioada fără căutare, ceea ce duce la patru etape. Vezi Norman L. Geisler, «Jesus, Quest for the Historical», Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, Baker Reference Library, Baker Books, Grand Rapids, MI, 1999, p. 385.”
[3]„Pentru informaţii suplimentare, vezi Helmut Koester, «Jesus the Victim», Journal of Biblical Literature, nr. 111, 1992, p. 4-8.”
[4]„ Pentru mai multe informaţii, vezi N. T. Wright, «Jesus (Person): Quest for the Historical Jesus», The Anchor Yale Bible Dictionary, vol. 3, ed. David Noel Freedman, Doubleday, New York, 1992, p. 796-802.”
[5]„Craig A. Evans, «The Need for the ‘Historical Jesus’ a Response to Jacob Neusner’s Review of Crossan and Meier», ed. Bruce Chilton, Bulletin for Biblical Research, vol. 4, 1994, p. 132.”
[6]„Această evaluare este în dialog cu cele afirmate în Geisler, «Jesus, Quest for the Historical», în op. cit., p. 386.”
[7]„Albert Schweitzer, The Quest of the Historical Jesus: A Critical Study of Its Progress from Reimarus to Wrede, trad. W. Montgomery, ed. a 2-a, Adam and Charles Black, Londra, 1911, p. 397.”
[8]„Ibidem, p. 398.”