Anul trecut pe vremea aceasta, în redacţia Semnele timpului intrasem în febra evaluărilor de final de an, comparând ce a mers bine în lume și ce a mers prost, încercând să vedem unde se așază echilibrul. În final, am decis că anul 2016 a fost „anul divizării”.

Am tras totodată concluzia, cum spunea redactorul-șef, Norel Iacob, că „probabil cea mai importantă lecţie a anului 2016 este că formatorii de opinie trebuie să redevină interesaţi de ceea ce cred toţi oamenii dintr-o societate și să înceapă de acolo, cu respect și tact, demersul lor onest și înţelept de reprezentare și susţinere a adevărului”.

Cu această notă în minte, facem acum bilanţul pentru anul 2017 și ni se pare că locul vreunui lider care să fi schimbat semnificativ lumea, în bine sau în rău, a rămas gol. Anul 2017 a adus un vid de influenţă care să antreneze imaginaţia oamenilor și să miște lucrurile. Ceea ce nu înseamnă că negăm existenţa unor vârfuri, a unor oameni, discursuri, iniţiative foarte bune (și deopotrivă foarte proaste), care s-au mai ivit în unele momente din ceaţă. Dar la final rămânem cu speranţa înșelată, cu lecţia anului 2016 netranspusă în realitate, cu formatorii de opinie din prima linie încă neinteresaţi de oameni, încă neinteresaţi de adevăr, încă neînţelepţi.

Mutarea accentului

Anul trecut posibil să ne fi generat anxietate și atacuri de panică pe măsură ce am urmărit cu inima în gât evenimente epocale, care ne-au lăsat cu impresia că stăm pe marginea prăpastiei și vântul ne bate din spate cu furie, că trebuie să ne agităm pentru că societatea în care am trăit până acum e pe moarte. Brexitul, alegerea lui Donald Trump și toate atentatele teroriste ne-au lăsat cu impresia acută că civilizaţia actuală atârnă de un fir de aţă și trebuie să acţionăm contracronometru dacă există vreo șansă să o salvăm. În același timp, am trăit acut și sentimentul nedreptăţii, imposibilitatea de a înţelege de ce se întâmplă ce se întâmplă, de ce acum, de ce atât de multe probleme și atât de grele, așa că am acţionat instinctiv, cu multă mânie nedirecţionată, îndreptată împotriva oricărui om care pune la îndoială gravitatea sau sinceritatea sentimentelor noastre, fie el chiar din familia noastră. Este posibil să nu existe niciun președinte american care să fi despărţit mai multe cupluri ca Donald Trump. Însă nu spune asta mai multe despre noi decât despre el?!

În acest context, lipsa unor figuri morale care să ne scoată magic din situaţia în care am intrat în ultimii ani nu vorbește până la urmă tot mai mult și mai tare despre noi, din moment ce liderii pe care îi avem sunt oglinda societăţii care i-a format și care i-a ales? Jurnalistul Adevărul Liviu Avram vrea să demonstreze că această afirmaţie este greșită, referindu-se la România și raportând numărul de infractori din Parlament cu numărul (voit exagerat) de posibili infractori din societate. Dacă în Parlament există o majoritate de infractori, în societate infractori nu sunt nici măcar un sfert, deci „Parlamentul nu este nici pe departe oglinda societăţii, ci este mult mai rău decât însăşi societatea care l-a generat”. Această comparaţie, și concluzia aferentă ei, pot funcţiona doar cât timp jurnalistul introduce în calcul doar suspecţi, inculpaţi și oameni aflaţi în diverse stadii de anchetă sau de judecată.

Moartea regelui Mihai a arătat poate mai clar ca niciodată că sunt atâţia români pe care îi arde inima după valori morale, decenţă, umilinţă, loialitate, credinţa cea dreaptă, care vor să fie conduși pe calea îngustă și dreaptă către ieșirea din codrii hoţiei și haiduciei.

Dar pe românii care în continuare merg cu plicul la medic și la profesor unde îi punem? Dar pe cei care lucrează doar cu software-uri piratate și care se uită doar la filme descărcate de pe internet? Dar pe cei care dau mită când îi oprește poliţia? De unde ar trebui să răsară liderii pe care îi vrem dacă mai întâi îi creștem să se muleze pe metodele complexe în care corupţia ne afectează viaţa zi de zi? Și nici măcar nu e vorba că nu am vrea să facem ce trebuie sau că ne place situaţia în care am ajuns. Moartea regelui Mihai a arătat poate mai clar ca niciodată că sunt atâţia români pe care îi arde inima după valori morale, decenţă, umilinţă, loialitate, credinţa cea dreaptă, care vor să fie conduși pe calea îngustă și dreaptă către ieșirea din codrii hoţiei și haiduciei. Dar suntem obosiţi, și corupţi, în lucrurile mici. După ce că viaţa este așa cum este, puţini sunt cei dispuși să și-o amărască și mai tare pierzându-și timpul pe la cozi și demnitatea în faţa celor care fac din noi preș, doar pentru a rămâne corecţi. În schimb, ne-am îndoit coloana, mergem cu capul plecat și ne celebrăm valorile abia după ce au murit. Și, în ciuda tuturor acestor lucruri, încă nu suntem condamnaţi, decât dacă hotărâm cu toţii că este prea târziu.

În lipsa unor figuri politice care să acapareze imaginaţia publicului – Donald Trump deja nu mai e insolit, Merkel și Macron nu au spus nimic memorabil tot anul, iar Putin și-a văzut foarte diplomat de treaba lui în vederea alegerilor care urmează –, anul 2017 a fost despre noi, despre deciziile noastre, despre cum ne-am așezat în noul peisaj politic, populist, extremist și îndreptat spre rele și despre transformarea naturală a mâniei noastre în altceva.

#REZIST

Anul 2016 a fost un an pe care l-am petrecut cu mintea în trecut, încercând să găsim raţiunile în surprizele iraţionale care ni s-au întâmplat. În 2017 însă ne-am legat speranţele de undiţe pe care le-am aruncat în viitor, rămânând cu picioarele ferm ancorate în ceea ce se întâmplă în prezent. Anul acesta am hotărât să nu mai fim luaţi prin surprindere, am hotărât în ce fel de lume vrem să trăim și am hotărât să nu mai acceptăm relele instituţionalizate doar pentru că e mai confortabil pentru toată lumea ca ele să rămână ascunse.

Anul trecut s-a spus că oamenii mânioși sunt cei care vor schimba lumea, asta într-un sens pozitiv, dar după ce ea deja fusese schimbată negativ tot de o clasă de oameni mânioși. Destul de ironic, nu? Problema este că noutatea pe care o aduc emoţiile puternice nu durează. Trebuie altceva pentru o schimbare reală de comportament, fie că vorbim de comportament în societate sau în privat. Sigur că ne aduce puţină satisfacţie să vedem când se face dreptate printr-un act vizibil de justiţie, un tip de umilinţă publică – un mare director care este dat afară pentru că a atins necorespunzător o angajată, o firmă mamut târâtă prin noroi pentru neplata taxelor, o reclamă scoasă de pe posturi pentru rasism, un guvern care pică de la guvernare. Toate acestea sunt și pot fi în continuare efecte ale curajului de a expune ce se face prost, însă determinarea de a rezista împotriva inerţiei cu care aceste lucruri se perpetuează în societatea noastră este un atribut mai favorabil schimbării pe termen lung decât mânia, atribut pe care l-am văzut afișat anul acesta în mișcări de protest de tot felul.

Din Statele Unite au venit poate cele mai impresionante manifestări de opoziţie faţă de lucrurile greșite din societate. Fără cuvinte, fără pancarte, fără injurii și miștocării, jucători din Liga Americană de Fotbal (NFL) au protestat împotriva rasismului, și implicit a războiului rasial propagat zilele acestea chiar de la Casa Albă, îngenunchind într-un picior în timpul difuzării imnului Americii, înainte de meci. Cu cât Donald Trump a ameninţat să își folosească influenţa pentru ca acești jucători să fie daţi afară din cluburi și cu cât a asmuţit mai tare fanii echipelor să nu mai vină la meciurile trădătorilor de neam și ţară, cu atât mai mulţi jucători au îngenuncheat, iar alţii, din alte sporturi și din divertisment, le-au luat exemplul. Mișcarea în sine, de a îngenunchea, este un simbol pentru solidaritate, în trecut echipele obișnuind să îngenuncheze pentru rugăciune și pentru discursurile inspiraţionale ale antrenorilor, din timpul meciului. Este deopotrivă o tradiţie militară de a onora pe cineva care a murit, dar care a fost folosită și ca protest în timpul Războiului din Vietnam. Atleţii americani, în special afro-americanii, și-au folosit de decenii popularitatea pentru a provoca dezbateri despre justiţia socială, dar prostestul a fost readus în prezent de jucătorul NFL Colin Kaepernick, care a îngenuncheat împotriva relelor tratamente ale poliţiei faţă de afro-americani, pe când Barak Obama era încă președinte. Rezistenţa este reală atunci când nu este îndreptată împotriva unei persoane (Donald Trump), ci împotriva unei probleme sistemice, aici fiind vorba de rasism.

Sigur că ne aduce puţină satisfacţie să vedem când se face dreptate printr-un act vizibil de justiţie, un tip de umilinţă publică – un mare director care este dat afară pentru că a atins necorespunzător o angajată, o firmă mamut târâtă prin noroi pentru neplata taxelor, o reclamă scoasă de pe posturi pentru rasism, un guvern care pică de la guvernare. Toate acestea sunt și pot fi în continuare efecte ale curajului de a expune ce se face prost, însă determinarea de a rezista împotriva inerţiei cu care aceste lucruri se perpetuează în societatea noastră este un atribut mai favorabil schimbării pe termen lung decât mânia, atribut pe care l-am văzut afișat anul acesta în mișcări de protest de tot felul.

Într-un alt val de proteste, secretele din Hollywood au ieșit la iveală cu un impact neașteptat. Curajul unor femei de a da o mărturie publică despre unele dintre cele mai grele încercări prin care poate trece cineva – abuzul sexual – a scos la lumină instituţionalizarea abuzului sexual în diverse câmpuri de muncă, pe măsură ce tot mai multe femei, din toate domeniile, s-au alăturat mișcării #METOO, care a avut ecouri în toată lumea, inclusiv în România. Putem spune că a căzut vălul de pe impresiile pe care le aveam că societatea a evoluat, că femeile sunt în sfârșit respectate, că au acces liber la funcţii și poziţii. Când colo, trăim într-o societate în care abuzul sexual este încă un mijloc important pentru accesul la piaţa muncii, în care femeile tac în continuare pentru că sistemul este mare și punitiv și pentru că nu au suportul bărbaţilor, care ori sunt agresori, ori nu se pot pune în papucii lor, ori nu îi interesează, ori cei care înţeleg și vor să ajute sunt și ei prea puţini. Nu există un lider al acestei mișcări, există doar un hashtag care a servit drept umbrelă și a vorbit despre solidaritatea pentru femei și bărbaţi abuzaţi din toată lumea, care au tăcut pentru ani și zeci de ani, de frica repercusiunilor. O poveste veche de când lumea, o dramă veche de când lumea și-a găsit momentul de rezistenţă în 2017, cu ajutorul „celor care au rupt tăcerea”, cum numește Time cele mai proeminente voci ale acestei mișcări. Din colecţia de fotografii realizate de revistă transpare un flagel care lovește indiferent de rasă, de venit, de religie, de loc de muncă, de statut social. În acel moment, toate sunt victime ale aceluiași tip de comportament prădător care îl caracterizează inclusiv pe președintele american. Chiar și decizia Time de a alege mișcarea #METOO pentru titlul „Personalitatea anului 2017”, în contrapondere cu Donald Trump, ales președinte în ciuda acuzaţiilor de abuz sexual, este în sine o mișcare de rezistenţă împotriva abuzului instituţionalizat.

În acest timp, Europa a rămas scena protestelor politice, alimentate de un grad mai mare sau mai mic de mânie, dar în general ferite de scene violente. Amintim manifestaţiile de la referendumul pentru independenţa Cataloniei, marșurile extremei drepte din Polonia și desigur protestele pentru susţinerea justiţiei din România, în special în contextul în care Comisia Europeană a decis să activeze Articolul 7 în dreptul Poloniei, din cauza legilor date în ultimii doi ani de noua guvernare, care pun în pericol libertatea justiţiei și separarea puterilor în stat. Articolul 7 prescrie o procedură, încă nefolosită, pentru suspendarea drepturilor de veto ale unei ţări membre în cadrul instituţiilor UE, cât și suspendarea transferurilor financiare. România ar putea fi următoarea vizată, tot din cauza reformelor legislative care ameninţă statul de drept, a avertizat președintele României. Alunecarea spre democraţie iliberală, care este doar un eufemism pentru un sistem dictatorial până la urmă, este deja evidentă în ţările Europei de Est, ai căror conducători sunt exact opusul celor pe care îi vrem și îi așteptăm, cei interesaţi de oameni, de adevăr, respectuoși, onești, înţelepţi.

În lipsa unei opoziţii politice care să le ţină piept, împiedicarea inversării cursului istoriei (inversare declarată imposibilă acum aproape trei decenii de teoreticieni precum Francis Fukuyama) stă în determinarea oamenilor obișnuiţi de a nu mai accepta orice soartă, orice viitor, ci doar pe acela pe care și l-ar dori și pentru nepoţii lor. Din nefericire pentru impulsivitatea firii umane, această determinare trebuie să jertfească temperamentul pe altarul răbdării și al raţiunii. Temperamentul, sentimentele, mânia ne fac să credem că soluţia este să scăpăm de „cei răi”, dar această nu este o soluţie, este un pas. Cine vine în locul „celor răi”? Dacă lipsa dorinţei de a fi mai buni este atributul comun celor care formează acum clasa politică, oricine vrea să trăiască într-un mod cât mai demn trebuie să înţeleagă că „soluţia nu este doar să scăpăm de cei răi, soluţia este ca fiecare din noi să punem ceva bun în loc”, cum bine spune compozitoarea Sabina Ulubeanu.

Faţă în faţă cu incertitudinea

Recent, cineva m-a întrebat ce părere am despre actuala situaţie internatională, dar mai ales internă, și ce prevăd că ne rezervă viitorul, încotro o să o apuce lucrurile. Înţeleg grija, o resimt și nu o neg, este o reacţie normală și naturală la climatul politic și social actual. Stăm cu toţii cu popândăii în ceaţă, înfriguraţi, îngrijoraţi, incapabili să înaintăm pentru că nu vedem orizontul. Incertitudinea și impredictibilitatea pot face ca viaţa să fie foarte greu de trăit și ne pot îmbolnăvi de nervi, la propriu. Mintea noastră este preocupată de un număr mare de probleme, de la sănătate, bani, relaţii, performanţă la job și altele, toate în același timp sau câte una preponderent, ceea ce poate duce la dezvoltarea unui comportament obsesiv-compulsiv și la depresie. Dar în mod ciudat, avem impresia că dacă ne facem griji, ceea ce facem de fapt este să ne pregătim și să ne protejăm de lucruri rele.

Soluţia nu este „Gândește pozitiv!”, dar este realizarea faptului că și o perioadă de incertitudine poate fi o binecuvântarea ascunsă, un moment în care în loc să ne concentrăm pe ce fac alţii și cum sunt ei de vină pentru situaţia în care ne aflăm, suntem obligaţi să ne concentrăm pe propria persoană și ce putem face noi în situaţia în care ne aflăm.

Căutăm să fim cât mai informaţi și ne umplem capul cu informaţii care antrenează percepţia de periculozitate, iar informaţiile ambigue le tratăm drept ameninţătoare. „Ceea ce colecţionezi tu este informaţie subiectivă și înclinată spre ce e mai rău. Asta pentru tine are sens, pentru că te face să crezi că o să te prinzi de ceva înainte să se întâmple”, scrie psihiatrul Robert Leahy în cartea sa The Worry Cure. Ceea ce înseamnă că informaţia care ne umple în fiecare zi newsfeedul de la Facebook pur și simplu nu este realitatea, iar gândurile noastre despre acea informaţie nu sunt nici ele realitatea. Ne-am atașat prea tare de propriile gânduri și îngrijorări pentru că suntem siguri că ele reprezintă realitatea și viitorul, dar și responsabilitatea noastră pe lume. Soluţia nu este „Gândește pozitiv!”, dar este realizarea faptului că și o perioadă de incertitudine poate fi o binecuvântarea ascunsă, un moment în care în loc să ne concentrăm pe ce fac alţii și cum sunt ei de vină pentru situaţia în care ne aflăm, suntem obligaţi să ne concentrăm pe propria persoană și ce putem face noi în situaţia în care ne aflăm.

Cei mai mulţi dintre noi, și mă includ aici, folosesc grija ca un mod de a avea control și de a reduce incertitudinea. Dar dacă stai să te gândești, incertitudinea este o stare de neutralitate, în care orice scenariu are aceeași șansă de reușită, atrage atenţia Leahy. Dacă spunem că nu știm cum va fi vremea mâine nu înseamnă că de fapt vremea va fi rea, ci înseamnă că există un vid de informaţie. Nu ai de unde să știi ce o să se întâmple. Scenariul negativ este doar o variantă a realităţii de care, dacă vrei să te desparţi, mai întâi trebuie să te desparţi de gândul pe care îl tratezi ca realitate. Nu pot să îmi închipui ce s-ar întâmpla dacă de mâine toţi românii ar renunţa la gândurile apocaliptice legate de soarta implacabilă a ţării. Și prin asta nu vreau să încurajez gânditul pozitiv în mod gratuit. Ceea ce vreau să spun este că anxietatea generalizată este una dintre tulburările pe care le purtăm toată viaţa, pentru că se camuflează într-o trăsătură de caracter, nu doar a noastră, ci și a naţiunii. Dar nu este o trăsătură de character, nu suntem așa pentru că așa ne-am născut. Este o problemă de care trebuie să fim conștienţi. În capul nostru, noi putem face ca lucrurile să fie mult mai rele sau mult mai bune decât sunt în realitate. În ambele variante, pierdem, iar la nivel societal putem da naștere la monștri.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.