Pe 16 octombrie s-a lansat ultima carte semnată de astrofizicianul Stephen Hawking – Răspunsuri scurte la marile întrebări, un volum postum care evidenţiază ultimele reflecţii ale savantului asupra lumii.

Cele 10 întrebări la care Hawking a încercat să dea răspuns sunt: „Există Dumnezeu?”, „Cum a început totul?”, „Ce se află în interiorul unei găuri negre?”, „Va putea specia umană să supravieţuiască pe Terra?”, „Există alte fiinţe inteligente în univers?”, „Ar trebui să colonizăm spaţiul?”, „Vor fi oamenii depăşiţi de inteligenţa artificială?”, „Cum vom modela viitorul?”. Hawking a ales aceste întrebări pentru că acestea i s-au adresat cel mai des de la publicarea bine cunoscutului volum O scurtă istorie a timpului, în 1988.

Volumul este de fapt o colecţie de articole şi eseuri din arhiva personală a lui Hawking, marea majoritate abordând temerile sale cu privire la pericolul apariţiei unei noi specii de oameni superinteligenţi, modificaţi genetic, cu care restul nu vor putea concura. „Sunt sigur că în timpul acestui secol oamenii vor descoperi cum să modifice atât inteligenţa, cât şi instinctele precum agresiunea”, scrie el.

Hawking se mai temea că, într-un timp în care provocările umanităţii sunt la scară globală, oamenii devin tot mai „locali” în gândire, iar când vom conștientiza cu adevărat ce se întâmplă cu schimbarea climei, va fi prea târziu. În 50 de ani, dacă va mai ţine lumea atât, vom înţelege care sunt originile vieţii și vom descoperi dacă mai există forme de viaţă altundeva în univers.

Lectura nu este tocmai accesibilă pentru cineva care nu este iniţiat în teorii știinţifice. Hawking abordează Big Bangul, formarea galaxiilor, undele gravitaţionale, teoria relativităţii, timpul imaginar, teoria corzilor sau teoria M, printre altele. Este însă o lectură recomandată pentru oricine se preocupă de viitorul umanităţii, cred jurnaliștii de la NPR.

Răspunsurile nu ar trebui să îi surprindă pe cei care au mai citit articole semnate de profesor sau i-au urmărit declaraţiile din presă. Iar convingerea sa că nu există Dumnezeu și nici viaţă după moarte nu este o revelaţie recentă. E adevărat că lumea creștină a avut speranţe atunci când Hawking a scris în O scurtă istorie a timpului că cel mai mare triumf al raţiunii umane ar fi să ajungem să cunoaștem „mintea lui Dumnezeu”. Însă în Marele Plan, carte publicată în 2010, Hawking afirmă că Dumnezeu „nu este necesar” pentru a explica universul. Apoi, într-un interviu din 2014 pentru El Mundo, el a revenit asupra frazei din O scurtă istorie a timpului pentru a oferi clarificări – „Ce am vrut să spun prin cunoașterea minţii lui Dumnezeu este că am ajunge să cunoaștem tot ce ar cunoaște Dumnezeu, dacă ar exista, dar nu există.” Întrebat mai departe de jurnaliști dacă se consideră agnostic sau ateu, Hawking a spus clar: „Eu sunt ateu.” În același interviu, Hawking a mai spus că, în trecut, „înainte de a înţelege știinţa, era natural ca oamenii să creadă că Dumnezeu a creat universul”, însă astăzi „știinţa oferă o explicaţie mai convigătoare”.

Prin această explicaţie mai bună, Hawking se referă la teoria Big Bangului, pe care a adoptat-o și a dezvoltat-o. În cartea publicată postum, Hawking explică unde a rămas cu înţelegerea acestui subiect. „Eu cred că universul a fost creat spontan din nimic, în concordanţă cu legile știinţei. (…) Dacă accepţi, ca și mine, că legile naturii sunt fixe, atunci nu mai durează mult până să te întrebi ce rost mai are un Dumnezeu”, a scris Hawking. Profesorul credea că universul s-a născut prin explozia spontană a unei singularităţi ultradense, mai mică decât un atom. Din această sigularitate ar fi rezultat toată materia, energia și spaţiul gol pe care le va conţine vreodată universul, iar tot acest material s-ar fi aranjat printr-un set strict de legi în cosmosul pe care îl percepem azi.

Într-un univers în care totul funcţionează pe un autopilot extrem de fin reglat, singurul rol pe care l-ar putea avea Dumnezeu este de a seta condiţiile necesare pentru ca acele legi pe care funcţionează autopilotul să ia fiinţă, mai concret condiţiile necesare pentru Big Bang, credea Hawking. „Dacă vrei, poţi să spui că legile fizice au venit de la Dumnezeu, dar asta ar fi mai mult o caracterizare a lui Dumnezeu decât evidenţa că există. (…) A creat Dumnezeu legile cunatice care au permis Big Bangului să se producă? Nu vreau să jignesc sentimentele niciunui credincios, dar cred că știinţa are o explicaţie mai bună”, adăuga el.

Concepţia lui Hawking a fost inspirată de studiile pe care le-a făcut în domeniul mecanicii cuatince și în fizica găurilor negre. Centrul găurilor negre ar fi, la fel ca universul înainte de Big Bang, condensat într-o singularitate gravitaţională – un punct de concentraţie infinită a masei și cu o forţă gravitaţională imensă. Teoria spune că gravitaţia ar fi atât de puternică în centrul găurilor negre încât distorsionează timpul și spaţiul, nu permite luminii să pătrundă și anihilează unele legi fizice. Astfel, în centrul unei găuri negre, timpul nu ar exista. Având în vedere că universul ar fi pornit tot ca o sigularitate, timpul nu ar fi putut să existe înainte de Big Bang. „Am găsit în sfârșit ceva care nu are o cauză, pentru că nu a existat timp în care cauza să existe. Pentru mine, aceasta înseamnă că nu există posibilitatea unui creator, fiindcă nu a existat timp în care un creator să fi existat înainte”, concluzionează omul de știinţă. 

Desigur, toate acestea sunt teorii și presupuneri. Argumentele lui Hawking nu vor fi convingătoare pentru credincioși. În schimb, pentru atei, ele vor fi „ateism redus la esenţe”, cred unii dintre cei care au citit deja cartea. Până acum 50 de ani, oamenii de știinţă nici nu știau dacă găurile negre există sau nu. De fapt, nici azi nu știu cu siguranţă. Teoriile lui Einstein ar prezice formarea găurilor negre, dar o lege fundamentală a mecanicii cuantice spune că nu este posibil ca vreo informaţie din univers să dispară vreodată. Efortul de a combina aceste două teorii a dus la nonsensuri matematice și la ceea ce este cunoscut ca „paradoxul pierderii de informaţie”.

În 1974, Stephen Hawking a fost primul cercetător care a folosit mecanica cuantică pentru a arăta că găurile negre ar trebui să emită radiaţii. De atunci, oamenii de știinţă au detectat astfel de amprente de radiaţii în univers, identificând o lungă listă de așa-zise găuri negre. Hawking a răspuns paradoxului pierderii de informaţie susţinând că informaţia nu se depozitează în centrul găurii negre, ci la extremităţile acesteia, de unde poate scăpa sub formă de radiaţii. Astfel, radiaţiile detectate ar fi un fel de cenușă a informaţiilor dispărute. Deși nu s-au pierdut, ele au trecut în altă formă, din care nu mai pot fi recuperate. Dar Hawking nu excludea nici alte variante de răspuns, pe care nu a apucat să le dezvolte prea mult, cum ar fi că informaţiile pierdute sunt stocate de fapt în universuri paralele, iar găurile negre ar fi de fapt punţi către acele universuri. 

Pentru lumea știinţifică, deci, dezbaterea despre originea universului are de-a face cu posibilitatea de a demonstra, matematic deocamdată, că există găuri negre în univers. Astronomic vorbind, deocamdată s-a observat atracţia gravitaţională a unor stele care ar orbita în jurul a ceva compact și masiv, care nu poate fi detectat și despre care oamenii de știinţă cred că sunt găuri negre (se presupune că ar fi mai bine de 10.000 găuri negre în Calea Lactee). Dar pentru că multe dintre comportamentele „extreme” ale găurii negre se petrec chiar în centrul ei, nu există nicio metodă observaţională prin care vreun om de știinţă să poate arăta, dincolo de dubiu, ce se întâmplă în găurile negre și ce a stat la originea universului. Rămânem, deci, la calcule matematice care oferă o teorie incompletă, notează fizicianul Viktor Toth.

Chiar și istoria descoperirilor și explicaţiilor matematice pe tema găurilor negre ar trebui să smerească orice om de știinţă care pretinde că deţine cheile universului. Teoria complementarităţii, paradoxul zidului de foc sunt doar câteva dintre problemele care au apărut în încercarea de a rezolva alte aspecte ale teoriei.

Hawking era un optimist neobosit în capacitatea umană de a găsi răspuns la problemele umanităţii, dar și de a afla absolut tot ce este de știut despre univers, de a „cunoaște mintea lui Dumnezeu”. Însă, pentru cei care se consideră mai realiști, această mentalitate reflectă cu siguranţă un optimism deplasat. „Sunt fel de fel de cacofonii în acest domeniu… Problema este că până acum nimeni nu a putut să vină cu ceva ce să poţi calcula efectiv. Sunt doar idei, propuneri, aproximări și ghicitori”, spune Matt Strassler, profesor de fizică afiliat la Universitatea Harvard. Notabil, unele dintre lucrările publicate de Hawking nu au conţinut nicio ecuaţie, deci nu există nicio metodă de a-i testa unele dintre idei, spunea și regretatul profesor Joe Polchinski, considerat unul dintre cei mai mari fizicieni teoreticieni ai timpului nostru.

„Acestea nu sunt calcule pe care le poţi arunca într-un computer. Și să îţi dai seama care sunt întrebările pe care trebuie să le pui nu e ceva evident. (…) Cumva unele dintre lucrurile pe care le credem despre gravitate și mecanica cuantică sunt greșite și încercăm să ne dăm seama care. Suntem confuzi, dar e o confuzie care sperăm că ne va ajuta să avansăm”, spunea Polchinski doar acum 4 ani. Renunţarea lui Hawking la ideea existenţei lui Dumnezeu pare în acest context prematură și reducţionistă, el neputându-și imagina decât un singur rol pentru Dumnezeu și un singur scenariu, în care, în cel mai bun caz, Dumnezeu „a dat drumul” la univers, după care a stat, a observat, poate a plecat mai departe. Astfel, ideea că existenţa lui Dumnezeu ar trebui negată în baza faptului că „știinţa are o explicaţie mai bună”, în condiţiile în care această explicaţie este în prezent inexplicabilă, presupune a avea cel puţin aceeași credinţă pe care creștinii o au în Dumnezeu, dar de sens opus.