Chiar dacă te-ai împotmolit în „noroi”, fă un pas înainte, conștient că dragostea lui Dumnezeu te urmărește în orice clipă.
În anul 2013, am absolvit Antillean Adventist University, din orașul arborilor de mango cu fructe dulci – Mayagüez, Puerto Rico. Zece ani mai târziu, am decis să mă întorc pe insula care mi-a oferit atât de multe în cei cinci ani de studii universitare. De data aceasta, am fost însoţit de soţia mea, Brenda, pentru a sărbători cei cinci ani de căsătorie. Brenda nu mai fusese niciodată în Puerto Rico, iar eu i-am promis o vacanţă specială, în care urma să o duc în acele locuri pe care le cunoșteau doar localnicii.
Am planificat cu atenţie itinerariul și toate detaliile care aveau să facă vacanţa noastră una la fel de reușită pe cât de așteptată fusese. Am creat chiar și un fișier Excel cu șase coloane, pentru date, bagaje și activităţi programate. A venit ziua plecării și eram gata să ne începem vacanţa.
Eu și Brenda ne bucurăm de viaţa în aer liber, iar Puerto Rico îţi oferă din plin această experienţă. Am ales să facem o excursie în Pădurea Naţională El Yunque. Acest loc are o diversitate incredibilă de plante și animale, dar ceea ce ne-a captivat și mai mult este prezenţa cascadelor. Ce uitasem era cât de noroios poate fi parcul. Aici, la fel ca în alte păduri tropicale, plouă constant. Drumul până la cascade trebuie parcurs pe jos. Amândoi am făcut parte din clubul de exploratori în copilărie, unde am învăţat ce presupune o drumeţie. Dar acum, poteca devenea extrem de alunecoasă, noroiul era din belșug, încălţămintea noastră nu părea tocmai adecvată, iar grupul cu care mergeam era mult mai rapid decât noi doi. După cinci minute de drumeţie, soţia mea a alunecat și s-a rănit ușor la un genunchi. Anxietatea mea a început să crească. Am încercat să o ajut, întinzându-i mâna pentru a o susţine, arătându-i porţiunile mai puţin alunecoase, dar asta nu a ajutat. Am început să alunec și eu. Nu voiam ca ea să se rănească și, până la urmă, nu voiam să suferim sau să ne certăm într-o vacanţă pe care o așteptaserăm atât de mult.
Dumnezeu nu ne-a creat ca să suferim
În perioada în care am fost capelan de spital, am învăţat că nimeni nu vrea să sufere. Nu am fost creaţi să suferim. Suferinţa este o consecinţă a căderii în păcat. Prin urmare, ori de câte ori cineva suferă, o tensiune foarte mare se naște în interiorul său.
Cele mai profunde temeri ale noastre ies la iveală în fiecare dimineaţă așa cum apare soarele la răsărit. Și, chiar dacă credinţa ne șoptește că Dumnezeu este cu noi (Isaia 41:10), că El este păzitorul și protectorul nostru (Psalmii 121:5-8), experienţa ne spune altceva. În momentele de suferinţă se nasc întrebări în mintea noastră și, la fel ca Iisus când atârna pe cruce, exclamăm: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Trăim sentimente de abandon, inadecvare, furie și teamă. Aceasta este experienţa umană.
În acest punct, rugăciunea joacă un rol esenţial în viaţa creștină. Richard Rohr scrie: „Pentru Iisus, rugăciunea pare să fie o chestiune de așteptare cu iubire. Întoarcerea la iubire. Încrederea că iubirea este fluxul de bază al realităţii. De aceea, rugăciunea nu este în primul rând o înșiruire de cuvinte; ea reprezintă, în primul rând, un loc, o atitudine, o stare.”[1]
Cred că rugăciunea lui Iisus, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”, a fost o cerere care a trecut de la un loc al angoasei la unul al odihnei și iubirii. Există o tensiune între durerea spirituală și emoţională, pe de o parte, și ușurare, pe de altă parte. Între abandon și apartenenţă. Între a fi autosuficient și a depinde pe deplin de iubirea lui Dumnezeu, chiar și atunci când suferinţa este prezentă. Partea cea mai frumoasă este că Iisus a trăit o viaţă de om pentru ca noi să putem „să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:16).
După ce am reușit să ajungem în vârf și după ce ne-am bucurat de cascadele uimitoare din El Yunque, am pornit pe drumul de întoarcere. Drumul era și mai noroios și am căzut de mai multe ori. În acel moment, ghidul nostru a spus ceva care m-a marcat: „Acceptă noroiul!” În mintea mea, am spus: „Dar nu vreau! Este neplăcut, este dureros să cazi. În orice caz, nu este ceea ce mi-am dorit pentru a cincea aniversare a nunţii mele, nu este modul în care vreau să îmi văd soţia. Nu vreau să avem de suferit!”
Cred însă că suferim mai degrabă atunci când ne opunem durerii. Cum ar fi experienţa noastră dacă, în loc să opunem rezistenţă, am accepta orice experienţă (dureroasă sau nu) ca parte a parcursului nostru?
Oare nu acest lucru l-a făcut Iisus atunci când „a strigat cu glas tare: «Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!»” (Luca 23:46)? El a acceptat „noroiul” prin care trecea (în sens figurat, bineînţeles). A ales să-Și găsească liniștea într-un loc al iubirii și a avut încredere că, până și în cele mai rele circumstanţe, El încă Îi aparţine Tatălui. Apoi s-a întâmplat cel mai incredibil miracol: salvarea noastră.
Am reușit să ieșim din El Yunque după câteva ore, cu genunchii răniţi și acoperiţi de noroi din cap până în picioare. În același timp, am avut parte de una dintre cele mai frumoase aventuri în aer liber. Ne-am bucurat de toboganele naturale create de cascade, am cunoscut oameni noi, am râs, ne-am bucurat de creaţia lui Dumnezeu și, în general, am acceptat și savurat noroiul.
Cu toţii avem de gestionat diferite tipuri de „noroi” în viaţa noastră. Unii dintre noi pot trece prin cel mai rău „noroi” pe care viaţa ni-l poate arunca în faţă: criză economică, relaţii distruse, probleme de sănătate, pierderea unei persoane dragi sau o problemă spirituală. Și lista rămâne deschisă. Îmi pare foarte rău pentru suferinţa prin care treci. Sper și mă rog ca, în mijlocul „noroiului”, să te simţi încurajat să mergi mai departe. Îmi doresc să găsești un spaţiu sigur în care să te vindeci spiritual și emoţional și să simţi dragostea lui Dumnezeu, care te îmbrăţișează și te acceptă într-un mod incredibil.
Gustavo Mujica s-a născut și a crescut în Venezuela și este capelan manager la spitalul AdventHealth East Orlando din Florida, SUA. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.
