Faptul că Iisus a fost evreu este una dintre axiomele explicite ale Bibliei. Totuși, implicaţiile nu au fost asumate în teologia creștină. Schimbarea zilei de odihnă a venit în urma unui abandon al originii lui Iisus. Nu a fost însă singura schimbare. Unele au avut consecinţe inclusiv pe plan politic. Holocaustul a fost una dintre acestea.

„Creștinii au uitat de faptul că Iisus a fost evreu”, potrivit scriitorului James Carroll. Iar acest lucru, în opinia sa, are consecinţe grave. Caroll este cel mai bine vândut autor New York Times și câștigătorul Premiul Naţional de Carte. În Christ, Actually: The Son of God for The Secular Age a încercat familiarizarea creștinilor cu iudaismul lui Iisus. Carroll, de formaţie catolică, discută efectele negative ale ignorării tradiţiei religioase a lui Iisus și modul în care creștinii de astăzi ar putea recupera aspecte care permit o înţelegere mai exactă a contextului în care a trăit Iisus.

Iisus s-a născut și a murit evreu

Într-un interviu RNS, Jonathan Meritt l-a abordat pe Caroll, încercând să afle cât de profundă a fost aderenţa iudaică a lui Iisus. Autorul bestseller-ului consideră că spre deosebire de ceea ce se crede la nivel popular, Iisus nu doar că s-a născut într-un mediu iudaic, dar nici nu a avut intenţia eludării legilor evreiești, așa cum mulţi dintre teologi consideră. Din contră, Iisus chiar a insistat asupra acestora, chiar dacă a fost în dezacord cu alţii în ceea ce privește sensul și aplicabilitatea lor în anumite contexte sau împrejurări diferite.

Mai mult decât atât, susţine Caroll, creștinismul timpuriu a apărut ca o ramură a iudaismului. A fost necesară distrugerea templului de la Ierusalim de către armatele romane pentru a surveni o criză a credinţei care să împingă gruparea creștină să se detașeze tot mai mult de religia mamă. Însă, spune Caroll, acest aspect a intervenit gradual, ruptura dintre Sinagogă și Biserică desăvârșindu-se în timpul împăratului Constantin cel Mare. Odată cu preluarea clientelei păgâne, creștinismul și-a schimbat în mod fundamental gândirea, dar și orientarea. Breșa deschisă după moartea apostolilor s-a transformat în prăpastie. În aceste condiţii, divorţul de iudaism a venit în mod natural.

Două milenii de ignorare a iudaismului lui Christos

De aici au derivat și consecinţele pe care creștinismul le înregistrează și azi în raport cu „fratele său mai mare”, după sintagma utilizată de papa Ioan Paul al II-lea. S-a conturat treptat imaginea unui Iisus aflat în adversitate cu întreg sistemul religios evreiesc. De aici și până la delimitarea creștinismului de tot ceea ce purta amprenta evreiască nu a mai fost decât un pas.

Caroll adâncește problema și insistă asupra faptului că cea mai importantă consecinţă a „amneziei” cu privire la origini este că adepţii creștinismului au început să îi considere pe evrei ca dușmani nu numai ai Bisericii, ci ai lui Dumnezeu. Drept urmare, anti-iudaismul religios s-a transformat, de-a lungul secolelor, în antisemitism rasial.

Această permutare fatală nu este asumată integral nici măcar astăzi în ţări cu veche tradiţie creștină. De aceea se preferă perceperea Holocaustului ca o afacere germană, mai degrabă decât una preponderent creștină. Însă, o analiză profundă a antisemitismului indică faptul că acesta nu a fost o creaţie originală a Germaniei lui Hitler, ci el a apărut  pe terenul antievreiesc cultivat de biserica creștină de-a lungul multor secole. Practic, pentru Caroll, creștinismul și-a definit evoluţia dincolo de iudaism, fapt care a dus la secole de antisemitism ce au culminat cu Holocaustul.

Antisemitism creștin?

Deși, la prima vedere, antisemitismul și creștinismul par să fie incompatibile (primul fiind construit pe ură, cel de al doilea pe dragoste faţă de aproapele), de-a lungul secolelor, contribuţia multor teologi creștini la geneza urii faţă de evrei rămâne ca o pată pe trecutul istoric al religiei fondate de Iisus Christos.

Culpabilitatea creștină, din acest punct de vedere, este indiscutabilă. Cu atât mai mult cu cât, unele biserici creștine chiar au fost complice programului de exterminare a evreilor din al Doilea Război Mondial, dacă nu prin participare directă, prin pasivitate și indiferenţă. Literatura de specialitate a adus suficiente dovezi în această privinţă. Într-o abordare amplă, autorii cărţii The Holocaust and the Christian World, demonstrează cum germenii urii faţă de evrei au încolţit în aproape toate confesiunile creștine. Acuzaţia de deicid era printre cele mai prezente.

Nici măcar acele orientări teologice care își propuneau reîntoarcerea la origini a creștinismului nu au reușit să „evadeze” din logica antisemitismului. Un exemplu concret îl constituie Martin Luther. Reformatorul german era convins că toţi evreii se vor întoarce la varianta creștină propusă de el. Eșecul înregistrat l-a determinat să scrie un pamflet care a reactivat antisemitismul în Germania. Broșura s-a regăsit mai târziu în propaganda lui Hitler.

Consecinţe pe termen lung

Ceea ce invocă Caroll și a fost exprimat în realitatea istorică poate genera o multitudine de întrebări. Ar fi putut fi și altfel? Și atunci de ce nu a fost? Problema este complexă și nu poate fi rezumată doar la răspunsuri unilaterale. Cu siguranţă, clivajul care a apărut între creștini și evrei este direct responsabil pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor. Însă, dincolo de acesta au intervenit factori politici, economici și umani care pot explica sinuozitatea relaţiilor dintre creștinism și iudaism. La acest fenomen a contribuit și supralicitarea anumitor texte biblice ale Noului Testament care păreau să sugereze și să justifice necesitatea unei breșe totale între cele două sisteme religioase. S-a pierdut din vedere că Iisus a fost evreu și s-a raportat într-un mod reformator și nu distrugător faţă de religia iudaică.

După două milenii se pot evalua pierderile. Dincolo de tragediile prin care evreii au fost nevoiţi să treacă, creștinismul își trăiește propria sa dramă, una care este dată de insuficienta cunoaștere a propriei istorii și ignorării originii. Și, totuși, „nu poţi să fii un adevărat creştin, dacă nu recunoşti rădăcina ta ebraică.” Constatarea făcută de actualul Suveran Pontif nu ne poate lăsa pe indiferenţi.  Miza ei este profundă, fiindcă obligă la o întoarcere la origini. Nu religia lui Christos a fost vinovată de soarta ulterioară a evreilor, ci modul greșit prin care urmașii lui Iisus au înţeles să se raporteze faţă de cei cu care împărţeau multe aspecte comune. Problema este însă extrem de spinoasă. O recunoștea și papa Francisc atunci când eticheta dialogul între creștinism și iudaism ca un „cartof fierbinte”. Complexitatea fenomenului este dată de faptul că acest clivaj care s-a produs în timp a generat o sumedenie de contraste între cele două religii, sedimentând aspecte în tradiţia creștină care au apărut din dorinţa de a mări distanţa faţă de mediul evreiesc.