„Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii.” (1 Corinteni 1:21)
În liniștea macabră care se lăsase printre condamnaţii pironiţi pe Dealul Căpăţânii, poate în același timp cu întunericul sinistru care cuprinsese ora prânzului, un strigăt greu sfâșie tăcerea și inimile celor care îi aud ecourile secole mai târziu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”[1]
Fiul lui Dumnezeu murea suspendat între Pământ și Cer. Umilit și dat morţii de mulţimile care, cu doar puţin timp în urmă, Îl adulaseră pentru învăţătura Lui adâncă și pentru vindecările pe care le făcuse pentru mulţi, Hristosul simţea acum singurătatea absolută a neantului, agonizând despărţit de Tatăl și, într-un sens misterios, despărţit de Sine Însuși. Totuși, deși Fiul Lui nu Îi mai simţea prezenţa, Dumnezeu era la cruce, în plinătatea puterii Lui, învingând, ca niciodată până atunci, păcatul. Și, chiar dacă Hristos nu o mai putea percepe cu inima, dragostea lui Dumnezeu pentru El rămăsese neschimbată în acele ore de tortură, în care destinul omenirii a depins de ascultarea Lui. Cu orice punte de legătură între El și Tatăl frântă, cu toate simţurile dictându-i că vorbește în gol, Iisus face o ultimă și nepreţuită declaraţie de credinţă, strigând tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Apoi Se stinge.
O tragicomedie pentru trecătorii mustind de batjocură, o rană sufletească pentru ucenici. Nimeni pe lume nu înţelegea cu adevărat ce se petrecuse la cruce, însă cei care au înţeles ulterior au fost cutremuraţi, ca apostolul Pavel, care scria că „propovăduirea crucii este (…) puterea lui Dumnezeu”[2]. Însă, pentru că între ceea ce se întâmplase acolo și ceea ce auzise el povestindu-se era o prăpastie care nu putea fi trecută decât prin har primit de la Dumnezeu (gândirea duhovnicească[3]), tot Pavel recunoștea că ideea autosacrificării lui Dumnezeu este „o nebunie” „pentru neamuri”[4] și o „pricină de poticnire”[5] (o controversă nesfârșită) pentru evrei.
Cu toate acestea, în slujba explicării și promovării acestei nebunii, toţi ucenicii lui Hristos și-au investit fără rezerve viaţa, până la ultima picătură – semn că înţelesul acelei „nebunii” făcea să merite orice sacrificiu.[6] Dar cum ar fi fost posibil ca puterea supremă a lui Dumnezeu să fie ascunsă în tabloul dezolant până la disperare al răstignirii? Teologul american Timothy Keller explică: „La cruce, triumful ultim al lui Dumnezeu asupra răului devine vizibil”, deoarece „crucea este exemplul suprem al modului în care Dumnezeu scoate ceva bun din ceva rău.”[7]
De fapt, moartea „Fiului Său preaiubit, Cel în care Dumnezeu Își găsește plăcerea”[8] era consecinţa răului care escaladase până acolo, încât să ţintească la uciderea Creatorului. O manifestare incontestabilă a nedreptăţii și a caracterului abject al răului. Nevinovat în sens absolut, Hristos ne-a luat locul nouă, celor care am fraternizat cu răul, și S-a lăsat pradă de război în conflictul cosmic dintre Dumnezeu și Rău pentru ca, odată dezgolit de orice urmă de legitimitate, Răul să poată fi învins o dată pentru totdeauna. De aceea, surprinzător, crucea era nu doar un loc al crimei, ci, în același timp, este un monument al Binelui, un imn sacru despre caracterul acelui Dumnezeu care a acceptat zdrobirea a tot ce avea mai preţios și mai pur, a tot ceea ce exista mai bun în întreg universul: Fiul Lui, parte din El Însuși.
Traumele veteranilor
Încercând să găsească un sens după ce fiul lui s-a stins la 14 ani, răpus de progeria[9], rabinul american Harold S. Kushner scria, oferind o voce tuturor acelora care au pierdut, tragic, ceva mai preţios decât pot exprima cuvintele: „Cam cât de în serios am putea lua pe cineva care ne spune: «Eu am încredere în Adolf Hitler sau în John Dillinger[10]. Nu pot să explic de ce a făcut lucrurile pe care le-a făcut, dar nu pot să cred că le-a făcut fără un motiv întemeiat»? Cu toate acestea, oamenii încearcă să justifice morţile și tragediile pe care Dumnezeu le abate asupra unor victime nevinovate cu aproape aceleași cuvinte.”[11] Kushner a ajuns la concluzia că dezamăgirea, respingerea, suferinţa și moartea nu pot sta în aceeași imagine de ansamblu cu un Dumnezeu bun și atotputernic. Însă pentru că își iubea religia, nu s-a îndurat să renunţe cu totul la ea, ci a adoptat o teologie modificată care i-a atras numeroase critici din partea altor teologi, fiindcă, în esenţă, neagă atotputernicia lui Dumnezeu. Însă importantă este nu teologia lui, ci catalizatorul ei. Asemenea unor nenumăraţi alţii în istorie, Kushner a fost zdrobit de suferinţă. Iar de la un om zdrobit nu te poţi aștepta să îţi picteze realitatea în culori fidele, la fel cum nu te poţi aștepta de la un soldat întors acasă după ce a văzut ororile războiului să se bucure a doua zi de un meci de fotbal, chiar dacă înainte de front era un împătimit al sportului. Nimeni nu revine vesel din război, nici măcar din cele câștigate. Ba încă uneori trauma veteranului este atât de mare încât are nevoie de ajutor specializat pentru a învăţa pur și simplu să accepte viaţa, după ce moartea i-a dominat realitatea.
În nenumărate cazuri, condiţia umană este similară celei soldatului suferind de trauma războiului: putem fi integri din punct de vedere fizic sau invalizi în urma vreunei boli, însă la fel de ușor sfâșiaţi interior de nedreptatea și de suferinţa pe care o trăim noi înșine sau cei din jur. Într-o manieră perfidă, viaţa ne rănește uneori chiar și cu binele altor persoane, aruncându-ne într-o confuzie existenţială atunci când, comparând destine și încercând să înţelegem, ca rabinul Kushner, „de ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?”, nu mai înţelegem de fapt nimic.
Filmul Room (2015) spune povestea unei adolescente sechestrate de un psihopat care reușește să se salveze din captivitate, împreună cu fiul ei, născut dintr-un viol în camera minusculă în care fusese încuiată timp de șapte ani. O scenă de după eliberarea celor doi o arată pe tânără neputând să se împace cu ce i s-a întâmplat. Răsfoind albumul din liceu și privind la fotografiile fostelor ei colege, își întreabă fiul, ca din inerţie: „Ştii ce s-a întâmplat cu ele? (…) Exact: nimic. Nu li s-a întâmplat nimic…” Suferinţa poate avea un impact mult mai mare atunci când nu este uniform distribuită. O lume în care toţi suferă la fel, în același timp, ar fi probabil o lume mult mai ușor de solidarizat împotriva răului.
Răul este, prin definiţie, nedrept. Iar suferinţa este, de prea multe ori, inevitabilă. Nu pentru că Dumnezeu nu are voinţa sau puterea să o elimine, ci pentru că procesul eradicării răului durează. O imagine antropomorfă este aceea a neutralizării unei bombe. Deși tehnicile de dezamorsare sunt secrete, din motive de securitate, o procedură nespecifică se cunoaște: după neutralizare, se așteaptă o perioadă pentru a se certifica siguranţa procedurii. Dacă însă, în cazul dezamorsării unei bombe, operatorul stă la o distanţă cât de mare posibilă de obiectul exploziv[12], în domeniul spiritual, Biblia oferă altă descriere despre Dumnezeu. Crucea Îl arată pe Dumnezeu implicat într-un mod imposibil de întrecut, coborând în mizerie și suferind împreună cu omul. De aceea, privind la cruce, nu Îl putem vedea pe Dumnezeu ca pe un Hitler, cum era tentat Kushner să Îl vadă, deși suferinţele oamenilor azi nu par altceva decât o variantă de Holocaust. Privind la cruce, poate că nu vom afla concret motivele pentru care suferinţa încă durează, dar vom avea garanţia că ea nu este o cantitate neglijabilă pentru Dumnezeu. Nu este, cum spunea Kushner, „un reziduu de haos” al unei creaţii imperfecte, de care trebuie să ne descotorosim noi, oamenii. La cruce, Îl vedem pe Dumnezeu în suferinţă alături de noi și pentru noi. Îl vedem cu noi în camera de gazare. O nebunie? Pentru ochii orbiţi de durere, poate. Dar este o nebunie care salvează.