Jessica avea 19 ani când a trebuit să își anunţe părinţii, amândoi creștini practicanţi, că a rămas însărcinată. Momentul acela a generat un adevărat seism în familia tinerei care, împreună cu prietenul ei de atunci, fusese puternic implicată în mișcarea purităţii, o ideologie care promovează abstinenţa sexuală până la căsătorie, din motive religioase.

La 6 ani distanţă de acel moment, invitată să participe la filmările pentru un documentar despre jurământul purităţii, Jessicăi încă îi dădeau lacrimile când povestea despre vinovăţia teribilă pe care a simţit-o realizând că și-a încălcat promisiunea și că și-a dezamăgit puternic părinţii.

Povestea ei nu are o continuare fericită. Prietenul o ceruse în căsătorie, iar ea acceptase, însă cei doi au rupt logodna după ce, din cauza unor complicaţii, Jessica a pierdut sarcina. Tânăra povestea că s-a simţit ușurată de stricarea relaţiei, pentru că devenise evident că ea și logodnicul ei nu erau compatibili. Însă relaţia cu mama ei nu a mai fost, de atunci, la fel. „Nu mai are încredere în deciziile pe care le iau. Mă vede ca pe o jumătate de om”, spunea Jessica printre lacrimi.

http://youtu.be/xt4xqZdsGo0?t=18m

„O jumătate de om” pare însă o variantă un pic mai fericită decât „o mizerie”, așa cum se considera Elizabeth Smart, după ce un bărbat a răpit-o din casa părinţilor ei și a violat-o.

Crescută în credinţa mormonă, una dintre confesiunile care promovează castitatea înainte de căsătorie, Smart a mărturisit că s-a simţit fără valoare după experienţa avută şi că luni de-a rândul s-a luptat să revină în societate, luptându-se cu percepţia publică faţă de sexul premarital.

„Cândva, o profesoară care vorbea despre abstinenţă ne-a spus: «Imaginaţi-vă că sunteţi o gumă de mestecat. Atunci când vă începeţi viaţa sexuală, este ca şi cum guma este mestecată. Şi dacă faceţi asta de mai multe ori, veţi deveni o gumă de mestecat veche… cine va vrea să vă ia după aceea?» Nimeni nu ar trebui să spună aşa ceva”, relata Elizabeth într-un interviu pentru Slate.com. „Aşadar, după ce am fost violată, m-am considerat acea gumă de mestecat. Nimeni nu mestecă o gumă veche. Acea gumă e de aruncat. M-am simţit la fel de lipsită de valoare. Viaţa mea nu mai avea nicio valoare.”

Cum se vindecă obsesia purităţii sexuale?

Pe Jessica nu a forţat-o nimeni să renunţe la promisiunea de castitate pe care o făcuse. Elizabeth, în schimb, nu a avut de ales. Deși foarte diferite, poveștile celor două tinere au totuși un numitor comun: vinovăţia teribilă. Aceeași care le este cunoscută și altor numeroși tineri educaţi proabstinenţă în comunităţi creștine protestante şi care au renunţat la acest principiu.

Chiar dacă un adevăr pe care confesiunile protestante îl au în comun este acela că nu există o ierarhie a păcatelor, comunitatea reacţionează diferit atunci când este confruntată cu păcatul „adulterului” (fie el pre sau postmarital), decât reacţionează faţă de minciună, de exemplu.

Retorica purităţii sexuale a început să fie contestată deopotrivă de voci conservatoare și progresiste, care acuză că ideologia care promovează abstinenţa transmite totodată o imagine dezechilibrată și distorsionată despre sexualitate.

Oprimare în numele purităţii

Richard Beck, în cartea Unclean (Necurat), se concentrează exclusiv pe metaforele folosite pentru a delimita păcatul sexual, mai ales în cazul femeilor. Beck, care este profesor și președinte al Departamentului de Psihologie din cadrul Universităţii Creștine Abilene, susţine că metafora purităţii importă o „psihologie a contaminării în vieţile noastre morale și spirituale” și că această contaminare este văzută ca o stare permanentă, una dincolo de orice posibilitate de restaurare.

Felul în care ne raportăm la puritatea sexuală trebuie să se schimbe. A-i învăţa pe tineri despre integritate într-o manieră care previne crearea unui climat al învinovăţirii și al intoleranţei presupune ca formatorii de opinie creștini (fie ei pastori, lideri de tineret sau alte persoane cu răspundere) să discute constructiv despre sexualitate, nu restrictiv. Să le insufle tinerilor mai degrabă demnitate, nu inhibiţie.

„Trebuie să avem într-o măsură mai mare o abordare holistică”, susţinea autoarea americană Anna Broadway, punctând oportunitatea accentuării idealului „iubirii care se oferă pe sine” în locul idealului abstinenţei, ceea ce ar da o nuanţă pozitivă ideii de castitate premaritală. Oamenii ar trebui să se concentreze, spune ea, nu pe interdicţii, ci pe îmbogăţirea și construirea relaţiilor romantice în cadrul graniţelor impuse de principii.

Și autoarea Rachel Held Evans puncta nevoia de a separa cultura evanghelică a purităţii de identitatea individului. Ea milita pentru renunţarea la mesajele care transmit obsesiv ideea că „dacă ai relaţii sexuale premaritale îţi schimbi identitatea pentru totdeauna, devenind o persoană de nedorit, dezgustătoare”.

Ce să faci cu vinovăţia?

Dincolo de schimbările necesare la nivel comunitar pentru vindecarea obsesiei pentru puritate și înlocuirea ei cu principii sănătoase, echilibrate, care să promoveze integritatea și demnitatea credincioșilor imperfecţi fără excepţie, este nevoie ca acei credincioși care nu s-au ridicat la înălţimea propriilor lor idealuri să fie sprijiniţi pentru a-și recăpăta echilibrul.

Stigmatizarea celor care au comis un păcat de natură sexuală este o deviere de la învăţătura biblică. În pasajul care descrie momentul în care credincioșii de vază ai cetăţii, fariseii, surprind o femeie exact în momentul în care comitea adulter și purced la uciderea ei cu pietre, Iisus le recomandă ferm să își evalueze propria viaţă înainte de a face dreptate.

În acest episod, Christos nu tratează păcatul sexual ca pe un păcat mai tulburător sau mai grav decât altele. Cuvintele pe care i le transmite femeii sunt „du-te și să nu mai păcătuiești”, un mesaj similar celui transmis unui paralitic, după ce l-a vindecat.

„Sexul nu este cel mai rău păcat pe care Dumnezeu este dispus să îl ierte şi îl iartă de fiecare dată”, aprecia autoarea creștină Caryn Rivadeneira, într-un editorial pentru Christianity Today.

Vinovăţia este eficientă numai atunci când credinciosul nu rămâne blocat în ea. Remușcarea trebuie să fie doar o etapă, pentru a nu deveni o patologie. Aceasta deoarece vinovăţia este un element indispensabil unui proces mai larg pe care îl are în vedere iertarea: restaurarea spiritului uman după modelul divin. În această ecuaţie, este nevoie de vinovăţie ca de un catalizator care să îl împingă pe credincios mai aproape de Dumnezeu, nu mai departe, așa cum se ajunge deseori din pricina stigmatizării.

Biblia este generoasă în afirmări ale disponibilităţii lui Dumnezeu nu doar de a-l ierta pe omul care a păcătuit, ci de a-l ajuta să se dezvolte după ce îl ridică. Iar păcatul sexual nu face excepţie. („De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” Isaia 1:18)

Mai mult, Scriptura aseamănă orice neascultare de Dumnezeu cu o relaţie de adulter. Și chiar în acest context, cartea Osea, din Vechiul Testament, este o metaforă foarte puternică a iubirii lui Dumnezeu pentru omenirea căzută. Cartea relatează cum Dumnezeu îi poruncește profetului Osea să se însoare cu o prostituată și să îndure trădarea ei pentru a putea transmite cu toată elocvenţa mesajul divin poporului evreu, care păcătuise: Dumnezeu îl vrea înapoi chiar și după aceea, fiindcă îl iubește. Un mesaj care continuă să fie valabil și astăzi.