Cum ar fi să putem modifica și chiar șterge definitiv amintirile neplăcute, triste sau traumatizante? Chiar dacă acesta este un subiect de film deocamdată, știinţa ar putea dezvolta în viitorul apropiat tehnici care să modifice amintirile. Doar că specialiștii nu au căzut de acord asupra răspunsului la o întrebare simplă: beneficiile acestui joc cu amintirile vor depăși riscurile lui?
Într-o dimineaţă rece și cenușie de 14 februarie, în care simte mai acut decât oricând mușcătura singurătăţii, Joel Barish ia o decizie impulsivă, neobișnuită pentru un om cantonat într-un program riguros și monoton de viaţă: în loc să meargă la serviciu, ia un tren de navetiști spre plaja din Montauk, unde o întâlnește pe Clementine. O poveste de dragoste este pe cale să se înfiripe, dar niciunul nu bănuiește că ei s-au cunoscut deja și încă îndeajuns de bine pentru a-și dori să uite că s-au întâlnit.
Joel și Clementine au avut o relaţie romantică destul de tumultuoasă, care s-a încheiat în momentul în care cei doi nu și-au mai văzut calităţile, ci numai sâcâitoarele defecte. Deși fiecare suferă în felul său, introvertitul Joel pare să fi ieșit mai afectat din relaţie decât exuberanta și impulsiva Clementine. Nu e de mirare, așadar, că se simte rănit și este furios să afle că femeia l-a scos pur și simplu din mintea ei, cu ajutorul tehnicienilor de la obscura firmă Lacuna. Decis să facă, la rândul lui, aceeași mutare, Joel apelează la serviciile aceleiași firme. E februarie, cu Ziua Îndrăgostiţilor în centrul ei, o lună foarte aglomerată la Lacuna, dar Joel reușește să prindă programare la dr. Mierzwiak, cel care a inventat procedura de ștergere a amintirilor nedorite.
Dr. Mierzwiak îi explică pașii pe care îi presupune procedura – va trebui să strângă toate obiectele care îi aduc aminte de Clementine și, examinând ce se întâmplă în creier atunci când pacientul privește fiecare obiect în parte, tehnicienii vor întocmi o hartă a prezenţei fostei iubite în creierul lui. Ulterior, urmărind această hartă, pacientului îi vor fi șterse, rând pe rând, toate amintirile cu Clementine, într-o singură noapte.
În timp ce doarme în patul său, supravegheat de tehnicienii de la Lacuna, Joel retrăiește fiecare amintire cu Clementine, pe măsură ce aceasta este ștearsă din creierul lui. Procesul de ștergere (și de reamintire) începe de la cea mai recentă – și dureroasă – amintire și continuă în sens invers, până la momentul primei lor întâlniri.
Pe măsură ce amintirile ies la lumină doar pentru a fi șterse pentru totdeauna, Joel realizează că nu vrea să fie deposedat de aceste frânturi ale trecutului, așa că încearcă să-și ascundă amintirile rămase în colţuri obscure ale creierului. Depășiţi de problemele tehnice care apar din cauza freneziei cu care pacientul încearcă să își salveze amintirile, tehnicienii apelează la dr. Mierzwiak, care reușește să vâneze și să distrugă fiecare urmă a trecerii lui Clementine prin viaţa lui Joel.
Se împlinesc 20 de ani de la lansarea filmului Strălucirea eternă a minţii neprihănite (Eternal Sunshine of the Spotless Mind), care a obţinut Oscarul pentru cel mai bun scenariu original. Pe jumătate dramă, pe jumătate comedie, filmul science-fiction naște în mintea celor interesaţi de subiect o întrebare: Cât de curând și cu ce implicaţii ar putea deveni problema modificării amintirilor o procedură știinţifică, poate una chiar de rutină, așa cum este scoaterea nervului dentar?
Progrese în dezvoltarea tehnicilor care să modifice amintirile neplăcute
O tehnică de editare a memoriei la care cercetătorii lucrează deja, neurofeedback decodat (DecNef), colectează date prin intermediul unui scaner, pe care le trimite unui decodor-robot. Acesta identifică în timp real zonele creierului care devin active atunci când sunt evocate anumite amintiri.
Într-o etapă ulterioară, sunt monitorizate regiunile care se activează în timpul rememorării, pacientul fiind instruit cum să controleze impactul stimulilor. DecNef poate fi folosită în cazul fobiilor sau al amintirilor traumatice, pentru a modifica parţial reprezentările mintale, fără ca persoana să fie pe deplin conștientă de acest lucru. Această calitate a ei reprezintă și o vulnerabilitate din punct de vedere etic, motiv pentru care tehnica ar trebui folosită în context specific, cu supravegherea consiliilor de etică, explică neurologul Aurelio Cortese.
Un studiu de mici dimensiuni al cercetătorilor britanici a sugerat că somnul, asociat cu indicii sonore, ar putea reprezenta un factor important în slăbirea anumitor amintiri. Această descoperire este într-o fază incipientă, dar autorii studiului speră că somnul va putea fi manipulat, așa încât nu doar să amplifice, dar și să diminueze capacitatea de rememorare. Un alt studiu experimental efectuat recent a arătat că inhibarea la rozătoare a unei enzime care intervine în reglarea amintirilor asociate cu frica le-a redus capacitatea de a consolida amintiri despre evenimente înfricoșătoare. Cercetări viitoare ar putea duce la obţinerea unor medicamente care, administrate la scurt timp după un eveniment traumatizant, să poată opri sau slăbi formarea amintirilor terifiante.
Experimente realizate pe melci au sugerat o modalitate prin care s-ar putea șterge amintirile care provoacă anxietate sau cele intruzive din tulburarea de stres posttraumatic (PTSD). Studiul realizat de cercetători de la Centrul Medical Universitar Columbia (CUMC) si de la Universitatea McGill a arătat că se poate interveni pentru a distinge și eventual a șterge o amintire asociată unui eveniment. Chiar dacă amintirea este stocată în același neuron cu o alta legată indirect de eveniment, ultima nu va avea de suferit.
„Toate amintirile, inclusiv cele dureroase, își au rostul lor.”
Neurobiologul Joe Tsien, de la Colegiul Medical din Georgia, a descoperit de asemenea o posibilă cale de a șterge amintirile nedorite. În experimentele cu șoareci, Tsien a constatat că, manipulând nivelul unei proteine (CaMKII0) în timp ce animalul își amintește în mod activ o experienţă, pot fi șterse anumite amintiri, fără a afecta creierul și lăsând intacte alte amintiri.
Neurologul se îndoiește de faptul că aceleași rezultate ar putea fi obţinute și în cazul creierului uman, cu uimitoarea sa complexitate, dar afirmă că nu va fi surprins dacă acest lucru va fi realizat totuși în timpul vieţii sale.
„Toate amintirile, inclusiv cele dureroase, își au rostul lor. Învăţăm lecţii importante din aceste amintiri sau experienţe, astfel încât să putem evita să facem din nou aceleași greșeli și să ne orientăm mai bine pe viitor”, susţine neurobiologul.
Amintirile neplăcute și implicaţii ale ștergerii lor
Discuţia despre oportunitatea și implicaţiile modificării amintirilor, odată ce acest proces va deveni realitate, este presărată cu argumente robuste rostogolite de tabere diferite (nu neapărat și antagonice). Este cunoscut faptul că, în cazuri extreme, oamenii devin pur și simplu incapabili să facă faţă amintirilor, iar această invazie constantă a trecutului nu le dă voie să-și continuie viaţa așa cum ar fi făcut-o în mod normal.
Cercetătorul Steve Ramirez, de la Massachusetts Institute of Technology, privește cu entuziasm spre ziua în care amintirile vor putea fi manipulate: „Văd o lume în care putem reactiva amintiri sau le putem șterge pe cele nedorite. Văd o lume în care editarea amintirilor devine realitate. Trăim într-o perioadă în care este posibil să desprindem probleme din trunchiul SF-ului și să le ancorăm în realitatea experimentală.”
„Trăim într-o perioadă în care este posibil să desprindem probleme din trunchiul SF-ului și să le ancorăm în realitatea experimentală.”
O tehnologie îndeajuns de bună ar putea realiza lucruri care par imposibile acum, spune Ramirez, amintind construirea amintirilor „de la zero”, citirea gândurilor cuiva doar urmărind ce neuroni sunt activi în creierul lui, reconstruirea sau modificarea viselor sau chiar implantarea de amintiri false (această ultimă procedură a fost testată deja pe muște și rozătoare). Desigur, legislaţia ar trebui modificată pentru a contracara abuzurile, dar Ramirez rămâne optimist în privinţa posibilităţii deschise de cercetarea știinţifică de modelare a memoriei în folosul pacientului. De altfel, spune el, alegerile etice nu rămân exclusiv în sfera cercetătorilor, ci noi toţi vom avea de luat decizii importante într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.
Cercetătoarea Sheena Josselyn se numără printre oamenii de știinţă care cred că au ajuns tot mai aproape de punctul în care îi vor putea ajuta pe foștii soldaţi sau pe cei bântuiţi de amintiri urâte să scape de teama produsă de rememorarea trecutului și poate chiar de acele amintiri chinuitoare. Deși știe că acest tip de cercetare este privită cu reticenţă de unii, Josselyn vrea să dea o mână de ajutor la alinarea suferinţei produse de amintirile traumatice. Și, în orice caz, crede că tehnicile la care lucrează vor da rezultate care nu sunt foarte diferite de cele ale terapiei cognitive. De fapt, unii susţin că terapia cognitivă schimbă circuitele creierului, iar tehnicile de editare a memoriei urmăresc același scop, dar folosind alte metode, concluzionează cercetătoarea.
Dacă ștergem amintirile, ștergem de fapt acele emoţii care ne spun cine suntem.
Chiar dacă stoparea suferinţei reprezintă un obiectiv bun, Francoise Baylis, de la Universitatea Dalhousie, crede că oamenii trebuie învăţaţi cum să devină mai puternici gestionându-și frica. Dacă ștergem amintirile, ștergem de fapt acele emoţii care ne spun cine suntem, așadar pierdem o parte vitală a identităţii noastre, spune Baylis.
Adesea, trauma nici măcar nu este rezultatul unui eveniment izolat, punctează Mark Henick, care conduce Asociaţia Canadiană pentru Sănătate Mintală: „Cum poţi șterge o viaţă întreagă? O relaţie? Cum poţi să faci să dispară un tată din viaţa unei persoane? Sau, dacă este vorba de o traumă intergeneraţională, cum poţi șterge strămoșii cuiva?”
Folsirea tehnologiilor de modificare a memoriei ar putea spori bunătatea unei persoane și, în orice caz, ar trebui permisă, dacă nu aduce prejudicii semenilor săi, scrie S. Matthew Liao, directorul Centrului de Bioetică al Universităţii din New York. Totuși, avertizează Liao, cel mai mare risc al utilizării lor este acela de autovătămare. Odată ce uităm tragediile și suferinţele prin care am trecut (presupunând că ele pot fi șterse cu succes, în condiţiile în care sunt cunoscute de un cerc larg de cunoscuţi), nu vom fi victime ale versiunilor false asupra realităţii? De asemenea, ștergerea amintirilor nu va schimba informaţiile pe care le avem despre cine suntem, de unde venim, care sunt lecţiile învăţate pe care le-am putea folosi când ne vom confrunta cu situaţii similare? Nu în ultimul rând, dacă datoria noastră de a ne aminti este mai mare decât dreptul de a uita (pentru a cita titlul unui articol publicat în 2019)? Liao subliniază că există lucruri pe care avem obligaţia să nu le uităm, atât pentru noi, cât și pentru restul lumii (de exemplu, amintirile unei victime ale Holocaustului).
Adversitatea reprezintă un element-cheie al dezvoltării noastre.
Sunt și specialiști în tratarea persoanelor care suferă de tulburare posttraumatică îngrijoraţi de consecinţele pierderii amintirilor. Adversitatea este un element-cheie al dezvoltării noastre, susţine psihologul Vivien Lee, remarcând faptul că mulţi oameni cunosc o creștere în urma unei traume și devin o versiune mai bună a lor. Lee mărturisește că își face griji și pentru că oamenii ar putea fi tentaţi să apeleze la aceste tehnici, odată ce ar deveni disponibile, pentru a scăpa de orice amintire negativă.
În filmul regizat de Michel Gondry, Joel vrea să știe dacă procedura de ștergere a amintirilor cu Clementine va produce o leziune creierului, iar dr. Mierzwiak îl informează că, în sine, ștergerea memoriei reprezintă o leziune. Acesta ar putea fi unul dintre cele mai bune mesaje pe care le transmite un film SF de acum două decenii – acela că, încercând să găsim căi de a evita suferinţa, ne putem alege cu răni cărora abia dacă le putem întrezări adâncimea.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
