Școala nu ar trebui să aibă rolul de a-i educa pe copii pentru societatea de acum și de aici. Când aceasta nu va mai fi, când și cine îi va mai educa pentru timpurile ce vor fi venit?

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Să îi învăţăm pe copii să gândească și să se adapteze încă de pe acum. Adaptabilitatea ţine de creativitate, de gândire critică, de libertatea de șanse, de diferenţiere și individualizare, iar provocarea actuală demonstrează că sistemul educaţional românesc nu a fost capabil să se adapteze situaţiei de criză. Dacă așa arată sistemul, cum este rodul lui (elevul de astăzi)?

Școala românească în timpul COVID-19

Închiderea școlilor ca urmare a pandemiei de COVID-19 a generat o serie de măsuri adaptive care au permis continuarea procesului școlarizării. Cadrul creat facilitează educaţia la distanţă, dar în momentul de faţă nu reușește să ofere proceduri, resurse și metode suficiente prin care calitatea actului educaţional să fie garantată. Adevărul este că, în învăţământul românesc, egalitatea de șanse la educaţie nu este garantată nici chiar în timp de normalitate, când școlile sunt deschise, cu atât mai puţin pe timp de criză. Diferenţele de competenţe acumulate de către cei din zonele urbane și cele rurale sunt mari, iar diferenţele dintre condiţiile de învăţare sunt imense. Unii au toalete cu senzori și lumini comandate digital, iar alţii au toalete în curte și se spală cu apa luată cu ulcica din găleată.

În România sunt 500.000 de elevi care nu au acces la internet și peste 100.000 de elevi care nu au acces la televizor.

Inegalitatea șanselor la educaţie este accentuată de această pandemie. Televizorul, internetul, telefonul și laptopul sunt singurele instrumente prin care actul educaţional se poate realiza în România pe timp de pandemie. În România sunt 500.000 de elevi care nu au acces la internet și peste 100.000 de elevi care nu au acces la televizor.[1] Un alt element care mărește inegalitatea șanselor la educaţie este poziţia confuză a Ministerului Educaţiei cu privire la metodele de predare, obligaţiile profesorilor sau ale elevilor, modificarea programei-cadru și cu privire la crearea unor metaobiective de învăţare în perioada de criză pandemică. Potrivit Ministerului Educaţiei, școala de acasă este o recomandare, nu o obligaţie. Aceeași abordare există și în cazul metodelor de predare, al programei cadru, al modificării obiectivelor de învăţare ș.a.m.d.

Sistemul educaţional nu este pregătit pentru a oferi cadrul prielnic unui act educaţional eficient și calitativ la distanţă, ritmul și calitatea învăţării la clasă fiind mult superioare celor în vreme de criză. Nicio ţară nu reușește pe deplin să garanteze o calitate a actului educaţional pe timp de pandemie identică celei din timpul de normalitate. Totuși, acele ţări care au deja reglementată învăţarea la distanţă reușesc să facă faţă mult mai bine provocărilor. În SUA, învăţarea la distanţă este o măsură care își propune să contribuie la atingerea obiectivului egalităţii de șanse la educaţie. Diversitatea condiţiilor sociale, de trai, de sănătate ș.a.m.d. necesită o abordare la fel de diversă a metodelor de școlarizare, o diversitate care vine în întâmpinarea oricărui tip de criză – naţională sau mondială.

Soluţiile învăţământului românesc în timpul pandemiei

„Recomandăm, nu obligăm” – această abordare circumspectă a Ministerului Educaţiei oferă libertate școlilor și profesorilor să adopte măsuri diferite. Unele școli se folosesc de platforme online de tip e-learning, altele folosesc aplicaţii care oferă cadrul organizării de conferinţe video, precum Zoom sau platforma educaţională Google classroom ș.a.m.d. Chiar și în cadrul acestor metode, instrumentele sunt diferite. Unii profesori se înregistrează video sau audio în timp ce explică noile conţinuturi, alţii se întâlnesc virtual prin conferinţe video și astfel permit interacţiunea directă; unii creează tutoriale, explicând astfel anumite conţinuturi noi, în vreme ce alţii le trimit copiilor doar sarcinile pentru fiecare zi și testările pe baza cărora le sunt verificate acestora cunoștinţele. Există și categoria celor care nu fac nimic din toate acestea. În timp ce unii elevi continuă să înveţe de acasă, alţii pierd tot mai mult, pe zi ce trece.

Un rol la fel de important precum cel al dascălului îl are şi părintele. Actul educaţional nu poate fi realizat în acest timp fără un aport semnificativ din partea părinţilor. La învăţarea de acasă dispar o serie de motivaţii extrinseci (competiţia, colaborarea, joaca etc.) pe baza cărora funcţiona până atunci elevul; acesta este supus unor schimbări emoţionale prin izolarea și necunoscutul care tind să îl deprime; se adaugă lipsa competenţelor necesare învăţării la distanţă, copiii nefiind obișnuiţi să înveţe singuri. Toate acestea sunt bariere în calea actului educaţional. Educaţia nu are în vedere în primul rând acumularea de cunoștinţe, ci mai degrabă formarea unui sistem de gândire și vieţuire, care se poate realiza doar prin relaţie, model și îndrumare. De aceea, succesul sistemului homeschooling[2], unschooling[3], roadschooling[4] și al învăţării la distanţă depinde de prezenţa continuă a unui părinte cu rol de pedagog.

Cel mai mare impediment al reușitei unei astfel de învăţări la distanţă este lipsa metodelor de predare și a manualelor adecvate acestui tip de învăţământ.

În cadrul acesta dispare posibilitatea ca profesorul să fie în centrul actului educaţional. Predarea frontală și colectivă își pierde pârghiile reușitei. Manualele deductive sunt construite ca instrument de predare, nu ca unul de învăţare. Învăţarea la distanţă necesită niște manuale cu o abordare inductivă, care să permită învăţarea prin descoperire proprie, în care predarea are rolul de a asista copilul în actul învăţării. Lipsa unui astfel de sistem educaţional la distanţă în vreme de normalitate a augmentat criza educaţională creată de pandemie.

În cazul de faţă, profesorii și părinţii ar trebui să se ocupe mai mult de consolidarea conţinuturilor deja asimilate, de dezvoltarea abilităţilor cognitive prin joacă și a celor de socializare ale copiilor prin instrumentele online pe care le avem la dispoziţie, prin teme educative. Presarea profesorilor, a părinţilor și a elevilor spre continuarea ritmului educaţional în vederea atingerii obiectivelor impuse de programa educaţională românească nu face altceva decât să adâncească pe plan psihic criza pandemică.

Obligativitatea școlii de acasă fără oferirea instrumentelor și metodelor necesare ar duce la o repulsie direcţionată înspre actul educaţional. S-ar înlătura bucuria descoperirii și dorinţa, deja mult diminuată, a performării. Acum este perioada cea mai prielnică descoperirii unor noi pasiuni și a hrănirii domeniilor de interes pentru copii. Cel mai util mod de învăţare în această perioadă este abordarea hobbyurilor și a domeniilor în care copilul, învăţând, are percepţia jocului.

Deși este încadrată în legea învăţământului românesc, învăţarea la distanţă nu se poate realiza decât în cazuri excepţionale: dacă elevul este cu handicap și nu poate să participe la o școală publică sau dacă un elev român este pe teritoriul unei alte ţări și își dorește să înveţe în cadrul școlii românești. Din păcate, aceste excepţii nu au fost suficiente pentru a determina Ministerul Educaţiei să creeze metode de predare și instrumente prin care calitatea actului educaţional al acestui tip de învăţare să fie facilitată.

Nu toţi părinţii percep criza învăţământului românesc

Nu toţi elevii români resimt criza educaţională cauzată de pandemia de COVID-19. În România sunt circa 500 de copii care sunt înscriși în sistemul homeschooling și alţii care frecventează școli internaţionale cu metode de învăţare asistate și cu manuale care permit o astfel de învăţare individualizată, diferenţiată și inductivă. Cluj Study Center, Transylvania International School, din Brașov, sau școlile de sub tutela A.C.E – Accelerated Christian Education – sunt câteva dintre acestea. Toate folosesc principiul învăţării combinate, în care procesul educaţional cuprinde metode consacrate educaţiei online, metode de predare diferenţiate, învăţare inductivă și folosesc manuale care permit stilul acesta de învăţare.

Soluţii funcţionale în alte ţări

Criza generată de COVID-19 poziţionează școala românească într-o ipostază a reevaluării forţate a valorilor și metodelor ei de exprimare. Dacă până acum unele modele educaţionale funcţionale în alte ţări sau chiar continente nu au fost implementate în România, această restartare impusă a învăţământului românesc aduce în actualitate subiecte precum învăţământul la distanţă, școala online, unschoolingul și homeschoolingul.

Școala online și învăţământul la distanţă

În funcţie de perioada și ţara de referinţă, învăţarea online și învăţarea la distanţă au definiţii diferite și, mai mult sau mai puţin, complementare. În Statele Unite ale Americii există în momentul de faţă o multitudine de sinonime ale conceptului de învăţare la distanţă: educaţie la distanţă, învăţare prin corespondenţă, e-learning, învăţare online, educaţie online, învăţare virtuală etc.[5] În Europa este folosită adesea sintagma open learning, dar și în cazul acesta sintagma educaţie online îi cuprinde majoritatea semnificaţiilor.

În același timp, sunt studii care consideră învăţarea la distanţă doar o ramură a învăţării online, ușor diferită prin faptul că include și anumite workshopuri/ateliere sau cursuri de vară la care studenţii/elevii pot participa.[6] Pe de altă parte, există cercetători care vorbesc despre învăţarea online ca un instrument din ce în ce mai folosit în școlile tradiţionale, pentru diversificarea predării.[7] Indiferent de nuanţele date acestor două sintagme, poziţionarea învăţământului românesc în raport cu învăţarea online/la distanţă și lipsa consensului internaţional în ceea ce privește definirea lor ne permit să îi socotim termeni interschimbabili.

Conform unei statistici realizate de Centrul Naţional de Statistici privind Educaţia, din cadrul Departamentului de Educaţie, în SUA, dintr-un total de 19.765.598 de persoane, 6.651.536 învaţă la distanţă.[8] Pe baza acestui studiu, cofondatorul revistei Inside Higher Ed reliefează trendul ascendent al învăţământului la distanţă, în contrast cu trendul descendent al învăţării tradiţionale.[9]

Oportunităţi ale învăţământului online:

Flexibilitatea – Tipul acesta de învăţare îi permite elevului să înveţe în locuri diferite, în perioade de timp diferite, în moduri diferite și având conţinuturi personalizate. Învăţarea diferenţiată și individualizată poate fi realizată cu cea mai mare ușurinţă.

Formează spiritul independent și proactiv – Copilul este provocat să cerceteze și să-și lărgească sfera cunoașterii și analizei.

Transculturalitatea – Prin intermediul învăţării la distanţă se pun la dispoziţia elevului platforme online prin care acesta poate comunica cu persoane din culturi diferite. Poate deveni o fereastră spre multiculturalitate.

Conţinuturile video/predarea pot fi urmărite de mai multe ori, ceea ce facilitează înţelegerea și însușirea conţinuturilor, a competenţelor și aptitudinilor la fiecare etapă. În felul acesta pot fi prevenite golurile din învăţare.

Varietatea în programe și cursuri este o altă consecinţă naturală a învăţării online.

Învăţarea online este accesibilă pentru oricine, indiferent de statutul social, de vârstă, ocupaţie sau de poziţionarea geografică. Permite școlarizarea în timp ce un student poate fi angajat pentru a-și câștiga existenţa.

Tipul acesta de învăţare presupune costuri mai mici.

Învăţarea la distanţă dezvoltă competenţe complementare, precum cele tehnice, de operare pe calculator, programare, comunicare etc.

Riscurile învăţământului online:

Poate facilita frauda intelectuală. În unele situaţii, examinarea nu poate fi foarte obiectivă. Unele proiecte sau chiar examene pot fi realizate sau influenţate de terţe persoane.

Teoretizarea în defavoarea practicii – Lipsa modelului din proximitatea elevului poate face ca unele discipline practice să fie aproape imposibil de însușit la același nivel ca în cazul învăţării tradiţionale.

Izolarea și singurătatea – Dacă nu se creează contexte alternative în care elevul să socializeze, tipul acesta de învăţare poate duce la sentimente de însingurare și izolare.

Acreditare și performanţă – Pentru că învăţarea la distanţă este un concept educaţional mai nou decât cel al învăţământului public și mai puţin dezvoltat, devine important să se verifice acreditarea școlii și calitatea actului educaţional.

Distragerea atenţiei – Spaţiul și mijloacele de învăţare la distanţă pot să-i distragă atenţia elevului de la procesul învăţării. Internetul și lipsa disciplinei unei clase supravegheate de profesor pot cauza această barieră. Învăţarea la distanţă necesită un management al timpului mai riguros.

Tehnologia. Învăţarea la distanţă necesită cumpărarea unui laptop și deprinderea anumitor competenţe de operare pe calculator.

Homeschoolingul

Sistemele homeschooling și unschooling pot fi încadrate în același concept al învăţării online sau la distanţă. Diferenţa dintre cele două constă în primul rând în libertatea și independenţa pe care le capătă părintele. Homeschoolingul încadrează copilul într-un sistem-cadru care oferă, în cele mai multe cazuri, programă și manuale prin care copilului i se direcţionează actul educaţional spre dobândirea unor cunoștinţe, competenţe și aptitudini generale, care permit recunoașterea studiilor și acreditarea școlii-umbrelă. Flexibilitate acestui sistem este mult superioară flexibilităţii pe care o are curriculumul naţional românesc.

În ciuda temerilor Ministerului Educaţiei din România cu privire la acest sistem educaţional și în ciuda rezervelor faţă de calitatea și rezultatele sistemului homeschooling, rezultatele la testele SAT sau ACT[10] ale copiilor educaţi în acest sistem sunt peste medie, iar la testele academice standard din SUA școlile de acasă obţin cu 15 până la 30 de procente mai mult decât elevii de la școlile publice.

Învăţarea combinată

Memorandumul pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii conchide că „îmbunătăţirea învăţării pe tot parcursul vieţii este necesară pentru o tranziţie de succes către o societate și economie întemeiată pe cunoașteri”[11]. Acesta are potenţialul de a deveni principiul fundamental al reformării învăţământului românesc. Este la fel de relevant precum este în domeniul inovării, al forţei de muncă, în domeniul legăturilor sociale și al evoluţiei societăţii. Aplicarea soluţiilor tehnologice moderne și a metodelor moderne de învăţare constituie două dintre cele mai bune soluţii care duc la echiparea elevilor cu acele competenţe favorabile învăţării continue. Învăţământul românesc are nevoie să includă mai mult învăţarea online, folosirea tehnologiei moderne și a metodelor individualizate și diferenţiate de învăţare.

Soluţia: diversitate și alternative educaţionale acreditate

Evoluţia societăţii de astăzi, adesea influenţată de crizele pe care le întâmpinăm, ne impune o dezvoltare a competenţelor de adaptare. Aceeași nevoie o au sistemele în care trăim și, în cazul de faţă, învăţământul românesc. Suntem diferiţi unii de alţii, nevoile noastre sunt diferite, felul de învăţare este diferit și situaţiile de viaţă se modifică adesea. Criza provocată de COVID-19 ne-a prins nepregătiţi pe plan educaţional. Avem nevoie de alternative acreditate de Ministerul Educaţiei, care să ofere soluţii reale atât nevoilor diferite ale oamenilor, cât și situaţiilor de viaţă ce se modifică din ce în ce mai des.

Mai important decât să identificăm cel mai performant sistem educaţional este să creăm alternative diverse și acreditate pentru elevi și pentru situaţiile diferite în care ar putea fi. Decât să ne temem de inovaţie în ceea ce privește sistemele moderne de învăţământ, mai bine am căuta instrumente prin care să verificăm, să impunem și să garantăm un standard înalt al calităţii actului educaţional, indiferent de sistem. Întrebarea nu este care e cel mai bun sistem educaţional, ci care este cel mai potrivit sistem educaţional pentru mine.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Ștefăniţă Poenariu este președintele Asociaţiei Holistic Christian Education, care operează Transylvania International School.