Atunci când am devenit adventist de ziua a șaptea, cu ani în urmă, cea mai puternică motivaţie pentru această schimbare a fost iminenţa revenirii lui Iisus. Îmi amintesc încă primele predici pe care le-am auzit despre acest subiect. Diagramele profetice și expunerile despre parusie mi-au înlăturat orice îndoială că viaţa mea tânără ar mai fi avut sens și fără realitatea celei de-a doua veniri a lui Hristos.
În cele din urmă, revenirea lui Iisus a devenit forţa motrice din spatele celor mai multe activităţi din viaţa mea. Credinţa mea, rugăciunile mele, valorile pe care le aveam, studiile, profesia și relaţiile mele au fost toate legate de o speranţă escatologică. Această orientare escatologică a devenit foarte vizibilă în noul meu comportament și în schimbările stilului de viaţă.
Atunci când eram adolescent, am memorat un citat care a avut multă greutate pentru mine: „ Când caracterul Domnului Hristos va fi reprodus perfect în poporul Său, atunci El va veni şi-l va lua la El ca fiind al Lui.”
Într-o zi, mi-am dat seama că știam mai multe despre Domnul care va veni din nou decât despre Domnul care a venit deja.
Depind planurile divine atât de mult de simplii muritori? Există într-adevăr o semnificaţie cosmică, universală și escatologică în ceea ce am făcut sau în ceea ce nu am făcut? Gândul acesta a fost minunat și m-am agăţat de el mult timp. Până când, într-o zi, fiind pastor la început de drum, mi-am dat seama că știam mai multe despre Domnul care va veni din nou decât despre Domnul care a venit deja. Cunoșteam mai multe lucruri despre fiarele misterioase din Daniel și Apocalipsa decât despre misterul crucii. Mi-a fost mai ușor să le explic prietenilor mei Daniel 2 și Daniel 7 decât aceleași capitole din Epistola către Romani. Predica mea se înscria perfect în mirajul istoriei care mărșăluiește spre apogeul său teleologic, dar, în acest proces, Domnul istoriei a rămas Suveranul universului pentru mulţi dintre ascultătorii mei, fără a deveni Domnul care îi salvează.
La un moment dat, mi-am dat seama că îmi scăpa chestiunea esenţială a confruntării cu elemental central al creștinismului. „Daţi-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul”, spunea Arhimede. Întrebarea care mă rodea era: Unde găsesc acel punct de sprijin din care îmi pot mișca parohia pentru a lua parte la misiunea Domnului meu?
„Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.”
Răspunsul a venit după ce m-am adâncit în studiul descoperirii capitale făcute de apostolul Pavel: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.” (1 Corinteni 2:2). Pavel folosise o abordare diferită în Atena, bastionul culturii, instrumentelor filosofice și al orgoliului istoric. El a înfruntat filozofia cu filozofie, logica cu logică, poezia cu poezie, iar la sfârșitul discursului său, apostolul a reușit să-i vrăjească pe ascultători, dar foarte puţini dintre ei au înţeles semnificaţia Evangheliei mântuitoare a lui Iisus Hristos. După acea experienţă, în care elocvenţa a estompat esenţialul, apostolul a ajuns la concluzia că Hristos cel răstignit – și numai El – trebuie să constituie esenţa vieţii și predicării creștine.
„Este timpul pentru creștini să redescopere că esenţa credinţei lor nu constă în faptul că Iisus Hristos a venit să aducă o contribuţie la tezaurul religios al omenirii, ci în acela că, în El, Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine”[1] scria Visser’t Hooft. Pe măsură ce am analizat această temă centrală a Noului Testament, am descoperit lucrul pe care-l căutam: punctul de plecare în slujirea creștină este Crucea. „Acela care priveşte iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi învăţat în gând, curăţit în inimă şi transformat în caracter. El va merge în lume spre a fi o lumină, pentru a reflecta într-o anumită măsură această tainică iubire.”
Crucea, temelia siguranţei noastre
Există două elemente vitale ale vieţii creștine. În primul rând, crucea reprezintă temeiul certitudinii creștinului. Orice altă dimeniune ar fi accentuată, în afară de cea a crucii, ar anula natura hristocentrică a Evangheliei și ar duce la negarea esenţei creștinismului. Orice experienţă, speranţă, stil de viaţă sau misiune care își extrage motivaţia din alt factor decât activitatea de răscumpărare a lui Dumnezeu pe cruce este orientată spre realizarea omului și este egocentrică. Preocuparea din miezul tuturor acestor eforturi care ocolesc crucea, la fel ca în cazul tânărului bogat, este legată de ce trebuie să fac pentru a intra în Împărăţie.
Ce trebuie să fac? Crucea îl lipsește pe om de orice pretenţie de a merita mântuirea. Religiile necreștine, după cum a subliniat Emil Brunner, pot vorbi despre încrederea în sine a omului în lupta cu păcatul, dar Biblia nu acordă sinelui un astfel de potenţial înnăscut de mântuire. Sinele care se poate salva prin el însuși este în contradicţie cu Evanghelia și crucea.
Prin urmare, crucea rămâne singura cale de a identifica modul în care lucrează Dumnezeu. Chiar și modul în care înţelegem natura lui Dumnezeu – iubirea Sa, harul Său, dreptatea Sa – izvorăște din perspectiva crucii. Alte religii vorbesc despre un Dumnezeu iubitor, sfânt, drept, omnipotent, omniscient, grijuliu, dar niciodată despre o cruce. Doar creștinismul vorbește despre un Dumnezeu care „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Alegând moartea pe cruce pentru a învinge păcatul și autorul lui, Omul de pe cruce a devenit atât învingătorul morţii, cât și Cel care oferă viaţa. Prin El, moartea este un dușman învins; prin El, viaţa devine posibilă. Prin urmare, El este temeiul zilei de azi și de mâine, al credinţei și al iubirii, al speranţei și certitudinii noastre.
Crucea Lui și moartea noastră
Al doilea element al vieţii centrate pe cruce este perpetua confrunare cu cerinţele uceniciei. Atunci când Iisus a afirmat că a ne lua cruce și a-L urma nu este o opţiune, ci o condiţie a uceniciei (Matei 16:24; Luca 9:23), El a spus, de fapt, că exigenţele uceniciei cer un răspuns categoric. După cum scria Dietrich Bonhoeffer:
„Dacă creștinismul nostru a încetat să mai fie serios în ceea ce privește ucenicia, dacă am diluat Evanghelia într-o exaltare emoţională care nu face nicio cerere costisitoare și care nu reușește să facă distincţia între existenţa naturală și cea creștină, atunci nu putem să nu privim crucea ca pe o calamitate de zi cu zi, ca pe una dintre încercările și necazurile vieţii (…) Atunci când Hristos cheamă un om, îi cere să vină și să moară (…) Este aceeași moarte de fiecare dată – moartea în Iisus Hristos, moartea omului vechi după chemarea sa”.
Așadar, chemarea la viaţa creștină este o chemare la Cruce – refuzul continuu al dorinţei persistente de a fi propriul salvator și supunerea deplină faţă de Omul Crucii. Să-L urmăm, să-L predicăm, să trăim pentru El și să-L așteptăm pentru acea exclamaţie escatologică a istoriei. La câteva decenii după ce am decis că voi fi slujitorul crucii, sunt tot mai sigur că vreau să rămân pe această Stâncă, singura care nu se va clătina niciodată.
John M. Fowler este editor al revistei Dialogue. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei.
