„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!”

„Chiar acuma, când scriu, ca și când aș urla, / Eu îi știu și îi simt, pătimind undeva. / Ne-amintim și de ei, după lungi săptămâni, / Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni, / Dacă lemne și-au luat, dacă oasele-i dor, / Dacă nu au murit triști în casele lor… / Între ei și copii e-o prăsilă de câini / Și e umbra de plumb a preazilnicei pâini.” (Adrian Păunescu, „Repetabila povară”, 1978)

Auzeam cândva, la radio, o recomandare care să ne ajute să-i înţelegem pe cei vârstnici: să ne atașăm de spate, de mâini și de picioare câte un rucsac cu vreo câteva kilograme, să ne punem pe nas niște ochelari bluraţi, vată în urechi, iar apoi să plecăm la piaţă… Astfel de imagini te fac să te întrebi dacă, într-adevăr, cei tineri îi pot înţelege și trata potrivit pe vârstnicii din preajmă și, mai ales, pe părinţii vârstnici. Cum, oare, să-i cinstim, după porunca biblică, dacă nu-i înţelegem?

Înţelepciunea biblică pilduitoare

Biblia ne oferă, în mod imparţial, numeroase cazuri de disfuncţii familiale, atât între copii și părinţii patriarhi, cât și între patriarhi și soţiile lor. Cu excepţia câtorva detalii lăudabile despre familia lui Iov, în Biblie nu am găsit vreo familie-model. Mai mult, experienţa ne arată că, uneori, chiar și creștinii care se străduiesc să trăiască după comandamentele biblice se poticnesc între două dintre acestea, care le par contradictorii: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup” (Geneza 2:24) și „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău” (Exodul 20:12).

Așa să fie? Sau noi ar trebui să reflectăm mai profund și să ne lăsăm înţelepţiţi, în alegerile și atitudinile noastre familiale, de Însuși Autorul acestor comandamente? Miza este cât se poate de importantă: fericirea în familia extinsă.

Și totuși, găsim în Biblie un părinte-model: tatăl din pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32). Vă puteţi imagina o expresie mai convingătoare a dragostei părintești decât îmbrăţișarea aceea a fiului, a unui trup murdar și acoperit de zdrenţe, cu o iubire care a străbătut mileniile și e la fel de vie? „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult” (Luca 15:20).

Am ajuns la convingerea că pildele lui Iisus erau inspirate din cazuri reale, pentru a fi cu adevărat pilduitoare, demne de urmat; altfel, oricine I-ar putea reproșa, justificându-se la prea târzia înfăţișare la judecată, că pildele acelea erau prea sus pentru puterile omenești. Ni L-am putea imagina răspunzând: „Nicidecum! Ci ele v-au fost date și alese dintre voi, oamenii locuitori cândva pe pământ, într-o viaţă ca a voastră. Iată-l pe tatăl fiului risipitor…”

Există un bruiaj în raportarea copiilor maturi la părinţii lor vârstnici, prin sentimentul difuz că le sunt datori și că nu știu cum să se achite de „datorie”.

Această perspectivă ne îndeamnă cu adevărat să ne chestionăm relaţia cu părinţii noștri și să căutăm vindecări și rezolvări ale unor probleme ce par cronicizate sau pe care le considerăm inerente relaţiei filiale.

Impasuri clasice în relaţia dintre părinţi și copii

Vom vorbi despre câteva tipuri de impasuri în relaţia dintre părinţi și copii, care împiedică acea biblică cinstire a părinţilor. Iată-le:

1. Uneori, apar situaţii în care preluăm, chiar inconștient, tocmai aspectele care nu ne plac la părinţi (cu trecerea timpului, eventual); devenim și noi insistenţi, uituci, intruzivi, prea „săritori” sau „atotștiutori”; parcă pentru a se confirma zicala populară că „așchia nu sare departe de trunchi”.
2. Există adesea problema afecţiunii diferenţiate, inegale a părinţilor pentru același copil sau pentru copiii lor, când sunt mai mulţi (preferinţe, favorizări, neglijări, nedreptăţi etc.).
3. Există un bruiaj în raportarea copiilor maturi la părinţii lor vârstnici, prin sentimentul difuz că le sunt datori și că nu știu cum să se achite de „datorie”; alteori, chiar părinţii le reproșează sau îi culpabilizează pe copii că nu sunt suficient de „recunoscători” faţă de sacrificiile făcute pentru creșterea lor.
4. În calitate de copii maturizaţi, plecaţi de acasă, suntem înclinaţi să avem o viziune statică, atemporală despre părinţi și chiar despre fraţi și surori, viziune ce ne împiedică relaţionarea sănătoasă, creativă, matură, care să dezvolte sentimentele și să sporească interacţiunile bune;
5. Un impas modern: se constată o tensiune între perspectiva biblică despre cinstirea părinţilor și cea psihologică-psihanalitică despre relaţia cu părinţii (în care nu se pune problema vinovăţiei, a păcatului, iar disfuncţiile adulţilor au o explicaţie, o origine în prima copilărie, ceea ce îi exonerează de sentimentul culpei, dar îi poate împovăra pe părinţi cu o culpă difuză, indiferent de acţiuni – ceva-ceva tot au greșit ei: „De ce mă lăsai să plâng?” / „De ce NU mă lăsai să plâng?”; „De ce mi-ai dat sfaturi?” / „De ce NU mi-ai dat sfaturi?” etc.).
6. O discrepanţă între lipsa autonomiei financiare a copiilor și libertatea morală de a lua decizii: fie părinţii îi condiţionează financiar și se amestecă în deciziile de viaţă ale copiilor adulţi, fie aceștia rămân dependenţi financiar de părinţi până la… „adânci tinereţi”, dar cu pretenţia să facă tot ce vor.

Există soluţii creștinești?

Desigur, în privinţa acestor impasuri, fiecare are o perspectivă proprie, nuanţată, personalizată, fiecare poate invoca scuze, acuze, complexităţi nebănuite, însă important este să căutăm să diminuăm, prin tot ce stă în puterea noastră, impasurile și să ne bucurăm de viaţa în comun și de darul relaţiei filiale. Așadar ne propunem să oferim, pe scurt, câteva sugestii pentru depășirea impasurilor, inspirându-ne din experienţa proprie și a altora (consemnată sau nu în cărţi):

1. Să nu renunţăm la lupta cu propria fire, cu defectele corijabile la noi, dar să ne acceptăm și limitele de netrecut, să conștientizăm declinurile vârstei și să fim mai înţelegători cu cei care sunt înaintea noastră cu câteva decenii, dar pe același drum.
2. Să admitem în sinea noastră că, deși un părinte nu ar recunoaște-o, se întâmplă să aibă preferinţele lui în ce-i privește pe copii și să-i trateze inegal. Dar faptul că nu o recunoaște arată că știe că nu e corect și ne menajează. Oare chiar ne-am dori să ajungă să spună: „Ei bine, recunosc, fratele tău mi-e mai simpatic”? În definitiv, ce ne îndreptăţește pe noi să credem că am merita mai multă afecţiune decât primim? De ce să nu ne bucurăm de cea de care avem parte?
3. În privinţa senzaţiei de îndatorare faţă de atâtea sacrificii făcute de părinţi ca să ne crească, să înţelegem definitiv: nu vom reuși vreodată să ne achităm datoria, însă un părinte bun nici nu așteaptă asta. Putem încerca s-o achităm făcând aceleași sacrificii pentru copiii și nepoţii noștri, dar nu vom echilibra vreodată această balanţă nevăzută.
4. Să realizăm că nu doar noi ne schimbăm, ci toţi oamenii se schimbă; că, de la un deceniu la altul, se poate să fim cu totul alte persoane; important este să căutăm mereu punţi de legătură, să menţinem conexiunea sufletească unii cu alţii și să nu ne războim în prezent cu variantele trecute ale lor.
5. Să conștientizăm că psihanalizarea la nesfârșit a vieţii și a amintirilor nu ne e de folos dacă falsifică și literaturizează realitatea și dacă nu ne arată ce greșim și ce să corectăm la noi înșine. Există mult mai multă pace sufletească în asumarea formulei simple, biblice, fără niciun „da, dar”: să ne cinstim părinţii, punct. Și să lăsăm în seama lui Dumnezeu toate meandrele psihologice ale relaţiilor cu părinţii, trecute prin cabinete terapeutice. El este adevăratul evaluator al vinovăţiilor.

Ce presupune această cinstire care ne face nouă bine?

• Să-i apreciem pentru ceea ce încă mai sunt și să încercăm să vedem în ei diversele lor vârste și roluri.
• Să le aducem confort sufletesc, mai ales când nu se simt bine, vorbindu-le despre realizările și valorile lor, să-i ajutăm să se simtă utili și preţuiţi.
• Să înţelegem inutilitatea criticii sau a corecturilor; mai bine să le acordăm toate circumstanţele atenuante pentru greșeli, așa cum ni le acordăm și nouă.
• Să renunţăm la a avea întotdeauna dreptate sau la a avea ultimul cuvânt; este o dovadă de maturizare care dă rezultate mult mai bune.
• Să le acordăm mai mult timp de calitate, așa cum se face cu cei dragi; un timp de conectare sufletească, de emoţii pozitive, de surprize plăcute, de împărtășire a unor trăiri și amintiri luminoase.
• Să-i îmbrăţișăm îndelung și să-i mângâiem; ei au mai multă nevoie de aceste contacte pentru că sunt mult mai rare decât avem noi parte de ele.
• Să-i ascultăm cu atenţie, activ.
• Să trecem peste obiceiul românesc înrădăcinat de a nu ne declara sentimentele și să le spunem că-i iubim; aceste cuvinte înviorează, alină, au viaţă în ele.

În vederea tuturor acestor ameliorări, ar trebui să ne analizăm singuri și să vedem cum ne raportăm la copilul din noi.

Pe de o parte, e bine să rămânem copii în sufletul nostru, în ceea ce are bun un suflet de copil: inocenţa, absenţa invidiei, a urii și a ranchiunei, deschiderea spre cunoașterea celorlalţi, curiozitatea în cunoașterea lumii, disponibilitatea de a ierta și de a se împăca, iubirea nedisimulată, transparenţa trăirilor și a gândurilor și spiritul ludic.

Toate acestea fac din sufletul unui adult un suflet frumos, viu și autentic. În acest sens, Constantin Brâncuși spunea: „Când am încetat să fim copii, am murit.” În sensul mai înalt, al vieţii veșnice, Isus ne recomanda să devenim ca niște copilași pentru a fi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10:14,15).

Pe de altă parte, trebuie să lepădăm ce nu e de dorit în viaţa de adult, adică „ce era copilăresc” (1 Corinteni 13:11): ignoranţa, lipsa de responsabilitate, de recunoștinţă, egoismul, autorăsfăţul, pretenţia de a avea tot ce ne dorim, credinţa că toate lucrurile bune vin de la sine, că le merităm, indiferenţa la evenimentele din jur.

Însă, pentru a reuși toate acestea, trebuie să conștientizăm sursa impasurilor și a bruiajelor din toate relaţiile noastre: răcirea dragostei pe care le-o oferim celor din jur.

Pe Muntele Măslinilor, Iisus le spunea ucenicilor Săi: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Matei 24:12). Această constatare este despre noi, cei credincioși. Așadar, există un raport de cauzalitate între „înmulţirea fărădelegii”, a păcatelor pe care le tolerăm sau le încurajăm, și „răcirea dragostei”. În consecinţă, adevărata noastră îndatorire de copii ai Tatălui ceresc este respectarea Legii, pentru ca fărădelegile noastre să se împuţineze, iar dragostea să sporească. Dacă am avea credinţă cât un bob de muștar, am muta munţii; oare ce dimensiuni are bobul dragostei din noi?

Corina Matei și Dumitru Borţun aduc în faţa conștiinţei noastre câteva „bruiaje“ psihologice principale în relaţiile dintre copiii maturizaţi și părinţii lor, propunând unele ameliorări dintr-o perspectivă moral-spirituală.

Te-ar putea interesa și: Nevoia de sens a părinţilor noștri