Astăzi, se poate observa o preocupare în creștere a oamenilor de a căuta în spiritualitate alinări, soluţii și vindecări, atât pe plan individual, cât și colectiv. Acest interes trezește  optimismul în legătură cu rolul și impactul pe care mesajul creștin le poate avea asupra societăţii, dar și preocuparea pentru transmiterea cu o acurateţe cât mai mare a mesajului Bibliei.

Fenomenul reaprinderii interesului religios a fost anticipat de unii oameni de cultură. Mircea Eliade, de pildă, prevedea că adâncirea crizei sociale va determina, prin căutarea rezolvării ei, o creștere a creativităţii și a cunoașterii; iar acestea vor purta mereu amprenta sacrului, ca resort specific uman ce ne separă de animalitate. În unul dintre ultimele sale interviuri, marele istoric al religiilor conchide: „Fără Dumnezeu, totul e cenușă.“[1] Întoarcerea la religie ca sursă de răspunsuri la cele mai importante întrebări existenţiale, în acest secol în care, uneori, parcă avansăm fără trepte sub pași, era preconizată și de istoricul religiilor Victor Kernbach. El nota astfel, în anul morţii sale: „În incertitudinile în care trăiește azi, omul tinde iarăși spre descifrarea condiţiei umane, iar filosofia, știinţa, arta i-au devenit insuficiente. […] Pasul următor e decisiv: omul își va căuta marele răspuns, la fel ca toate șirurile de strămoși ai săi, în mesajul religiei, deoarece aici, mai mult decât în orice altă formă spirituală, omul poate găsi – în traducerea din limbajul revelaţiei în limbajul scripturii – cadrul și conţinutul acestei condiţii umane…“[2]

Viaţa într-un labirint de oglinzi

Dintr-o perspectivă creștină, este îmbucurător să vezi că oamenii dezorientaţi de lumea în care trăiesc caută sprijin la Dumnezeu. Totuși, datorită promisiunii ei de a ne conecta cu ceea ce trece dincolo de simţuri, religia are un mare potenţial de asociere cu înșelătoria, manipularea, ipocrizia, oportunismul, cu falșii înţelepţi, falșii profeţi, falșii învăţători, falșii lideri spirituali. De aceea, întrebarea ce polarizează opiniile în privinţa religiei rămâne una căreia trebuie să i se răspundă convingător: cum poate accede cineva la înţelepciunea creștină autentică și cum poate să evite falsele repere și capcanele?

Există atâtea exemple negative în istoria umanităţii și, mai ales, în polifonia mediatică actuală, atâtea drumuri false și soluţii iluzorii, încât circumspecţia e nu doar justificată, ci chiar recomandată. Astăzi, mulţi caută spiritualitatea și revelaţia, dar fug de instituţii și de lideri religioși, din teama de a nu fi amăgiţi, manipulaţi, furaţi, mai degrabă decât îndrumaţi benefic. Totuși, tocmai această istorie, care ilustrează cum NU trebuie să fie comunicarea religioasă, devine, atunci când e interpretată în lumina Bibliei, un reper în căutarea criteriilor de evaluare a autenticităţii unui mesaj religios. Din perspectivă istorică și biblică, iată câteva dintre tipurile de falsificatori ai mesajului religios.

Vorbăreţii veacului acestuia

Ar putea fi incluși între cei pe care apostolul Pavel îi mai numește și „fruntașii veacului acestuia, care vor fi nimiciţi” (1 Corinteni 2:6) și pe care îi descrie în prima sa epistolă către biserica din Corint. Fiecare veac își are fruntașii lui în ale „vorbăriei”, care, chiar în ciuda ideologiei partizane ce îi animă adesea, sunt, totuși, consideraţi de mulţi ca fiind înţelepţi, inspiratori, deschizători de drumuri, luminători ai maselor etc. Să ne gândim, de pildă, la recentul boom mediatic produs de pastorul american Harold Camping, care a isterizat mapamondul cu previziunea sfârșitului lumii din data exactă de 21 mai 2011.[3]

„Vorbăreţii” contemporani trădează imobilism, înfumurare, relaxare, flecăreală, inconsecvenţă, distragere a atenţiei de la esenţial spre spectaculos, și, în aceste condiţii, influenţa lor publică este predictibilă deși, din păcate, experienţa arată că nu e și înţeleasă la timp de toţi. Soluţiile „vorbăreţilor” pentru diverse probleme de interes general vor fi îndoielnice și părtinitoare, iar chestiunile arzătoare la ordinea zilei pe care le propun vor deveni curând… noutăţi învechite. Falsitatea lor ar putea fi probată din timp și dezvăluită, dacă ar fi luate în seamă criteriile biblice ale adevăratei înţelepciuni: aceea venită de Sus, care este totdeauna însoţită de smerenie, nu este gălăgioasă, ci discretă, nu așteaptă aplauze și se orientează altruist, oferind mai puţine vorbe și mai multe fapte.

Puţuri crăpate, care nu ţin apa

E metafora profetului Ieremia, care îi descrie astfel pe cei pe care poporul său răzvrătit îi considera profeţi, nesocotind adevărata sursă profetică, numită de el „izvorul apelor vii” (Ieremia 2:13). Așa cum folclorul a conservat expresia „pomul lăudat”, textul biblic a păstrat imaginea unor fântâni seci, care oferă celor însetaţi un simplu miraj. Există un poem al Elenei Farago care surprinde foarte expresiv această amăgire veche de când lumea:

„ Zoreau însetaţii s-ajungă să bea,

Ca toţi însetaţii din viaţă.

Trăgeau cu putere de cumpăna grea

Dar apa sălcie și caldă-i gonea.

Și-ades, câte unul mai tânăr pleca,

Cu lacrimi de ciudă pe faţă”.[4]

Piaţa religioasă din România abundă de asemenea învăţători și de ademenitoarele lor capcane ce promit o cunoaștere specială, mistică, pentru iniţiaţi. În topul site-urilor de spiritualitate se numără multe cu conţinut legat de astrologie, ezoterism și diverse credinţe mistice. Din păcate, notorietatea promotorilor unor asemenea doctrine este adesea confundată cu credibilitatea. Nici autosuficienţa, nici atitudinea elitistă, gustul pentru bogăţie, mesajul misterios sau indicaţiile laconice și nici discursul care contrazice spiritul biblic al acestor falși profeţi nu-i descurajează pe cei înclinaţi să creadă în tot soiul de revelaţii aparte, „pentru cunoscători“. Amăgirea e potenţată apoi, din nefericire, de autoamăgirea publicului și chiar de fanatism.

Morminte văruite

Așa i-a numit Iisus Christos pe liderii spirituali ai poporului Israel din vremea sa, pe care îi acuza de duplicitate. După cum ne descrie evanghelistul Matei (23:27), sub o aparenţă de neprihănire (varul alb de pe mormânt), aceștia ascundeau necurăţie, vicii, fărădelege și făţărnicie (cadavrul din mormânt). Această atitudine lucid-ipocrită apare nu doar la fariseii din vremea lui Iisus și de până la El, ci este perenă în istoria omenirii. Vocabularul românesc a generat chiar termenul de „fariseism“. Ea se explică prin orgoliul nemăsurat al recunoașterii publice, al autorităţii și al puterii aducătoare de beneficii materiale și spirituale. Apanajul acestor duplicitari cuprinde îndreptăţirea de sine și ierarhizarea semenilor, opinia că scopul scuză mijloacele, convingerea că scopurile proprii sunt neapărat bune, dispreţul pentru cei mărunţi și pentru dreptate, dorinţa de a domina mulţimile. Este renumită făţărnicia și influenţa tenebroasă a lui Rasputin, diabolicul călugăr rus care a sedus hipnotic familia ţarului Nicolae al II-lea, sub masca smereniei.[6] Or, adevăraţii lideri spirituali sunt descriși de textul biblic la antipod: ei au o înţelepciune nepământească, jertfitoare de sine, blândă, curată, îndurătoare, nepărtinitoare, iubitoare de oameni, nefăţarnică și dublată de fapte bune (Iacov 3:1-18).

Lupii în blană de oaie

În anii ‘70 ai secolului trecut, lumea întreagă a fost zguduită de știrea celei mai abominabile sinucideri în masă produsă în Guyana Franceză, la iniţiativa unui lider spiritual american, Jim Jones. Acesta reușise spălarea creierelor și manipularea a 900 de persoane, care au acceptat sau au fost forţate să accepte să moară împreună cu el, pentru a se sustrage cercetărilor poliţiei.[7]

Lupii în blană de oaie sunt falșii proroci care se erijează în lideri spirituali și care, cu intenţie, conduc oamenii către pierzare (Matei 7:15-20). Mântuitorul avertizează cu privire la ei și stabilește un criteriu clar de identificare: roadele lor. Roadele, adică faptele celor răi, nu pot fi decât rele. Dincolo de disimularea prin vorbe frumoase, pe placul publicului, care pot fi foarte persuasive, trebuie urmărită corespondenţa faptelor cu caracterul. Caracterul deformat transpare dincolo de vorbele de duh, prin răutate fără scrupule, spirit distructiv și nemilos, dispreţ faţă de oameni sau chiar faţă de întreaga omenire, invidie, uneltiri, dorinţă de răzbunare și înălţare de sine mai presus de toate. Textul biblic distinge între „duhul rătăcirii“ și „Duhul adevărului“, care însufleţește dragostea de semeni. Ea e amprenta copiilor lui Dumnezeu, izvorând din dragostea faţă de El: „cine iubește pe Dumnezeu, iubește și pe fratele său“ (1 Ioan 4:6-21).

Limpeziri

Biblia se dovedește foarte utilă prin faptul că dezvăluie ce au în comun falșii călăuzitori ai oamenilor – trufia, amprenta luciferică, acel atotstăpânitor „eu și numai eu” (Isaia 47:10). De aici, vanitatea nemăsurată a atitudinii, egoismul care transpare în acţiuni, indiferenţa faţă de semeni și cinismul pe care-l trădează soluţiile cu care vin.

În schimb, dragostea de semeni, fără de care nimeni nu poate fi o călăuză autentică, nu poate fi simulată desăvârșit, câtă vreme proba ei o reprezintă roadele, faptele. Dragostea frăţească autentică, tradusă în fapte, contribuie la a restaura dreptatea, cinstea, mila, devotamentul faţă de cei apropiaţi, faţă de profesie și de ţară, solidaritatea cu toţi semenii. Ea caracterizează orice înţelept autentic, profet, învăţător sau lider spiritual. Faptele bune ale celor ce s-au confruntat cu greutăţi similare nouă au forţa de a aduce mângâiere, îndemnuri bune, revelaţia unor soluţii neașteptate, intervenţii providenţiale, schimbări benefice de perspectivă, împăcări, încurajări. Societatea contemporană are o nevoie imperioasă de astfel de modele umane, precum cel al lui Henry Dunant, de exemplu, care a pus bazele Crucii Roșii în 1859, în condiţiile tragice ale bătăliei de la Solferino, dintre Franţa și Austria.[8]

Care este, așadar, scopul muncii și al strădaniilor creștinului de astăzi, în comunicarea lui cu semenii? Să caute să informeze corect și să deschidă noi ferestre către adevăr. Să dea un exemplu de creștinism practic și să contribuie cu toată deschiderea, cu toată priceperea sa, atât cât îi stă în putinţă, la a-i ajuta pe semeni să devină mai buni. Să promoveze libertatea de conștiinţă și toleranţa. Să sprijine dezvoltarea unei morale a solidarităţii, prin opoziţie cu morala concurenţială.

Altfel spus, să creeze un liant social organic și durabil, prin diverse iniţiative comunitare: reacţii civice prompte și eficiente la evenimente de interes public; sprijinul unor acţiuni publice benefice și descurajarea unor acţiuni reprobabile; demersuri de ajutor umanitar; recompensarea performanţelor; asocieri pe diferite baze comune; promovarea tuturor valorilor creștine (inclusiv libertatea religioasă) și, mai ales, trăirea lor, oferind modele vii de convieţuire creștină. Aici, exemplele sunt multe, mai ales pe plan internaţional, de la organizaţii care vin în ajutor în caz de calamităţi la fundaţii de îngrijiri paliative ale bolnavilor terminali, de la asociaţii de părinţi preocupaţi de educaţia prin noile media la fundaţii care acordă medalii și premii etc.

Un motor puternic cum este autenticul spirit creștin ar putea anima și spiritul nostru civic, ajutându-ne să devenim mai buni profesioniști, mai buni colegi, prieteni, vecini, mai buni părinţi, copii, soţi și, nu în ultimul rând, mai buni cetăţeni. România, ţara în care ne-am născut, s-ar apropia astfel de idealul ţării în care visăm să trăim deplin.

Corina Matei este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţele Comunicării și Relaţii Internaţionale, Universitatea “Titu Maiorescu”.

Acest articol a fost publicat în ediţia aprilie 2013 a revistei Semnele Timpului.