Socrate este înconjurat de discipoli în ziua morţii, dar discută senin cu ei despre nemurire. Iisus însă, cu doar câteva ore înainte de moarte, Își roagă discipolii să nu Îl lase singur. Socrate bea cupa cu otravă grabnic și bucuros, fără spaimă sau îndoieli, în timp ce Iisus, tulburat, Îi cere Tatălui să îndepărteze, dacă era cu putinţă, cupa de la El.
„Poate exista o diferenţă mai mare decât cea dintre Socrate și Iisus?”[1] întreba teologul german Oscar Cullmann, a cărui comparaţie – una dintre cele mai puternice din teologie – a trezit un val de apreciere, dar și de ostilitate.
Cullmann a înţeles moartea lui Iisus mai profund decât majoritatea teologilor moderni. Dar și el avea nevoie să înţeleagă ceva în plus. Deși este greu de explicat în totalitate, pe cruce Iisus S-a confruntat cu cea mai rea formă de moarte, cea veșnică, pe care o atrage inexorabil păcatul. În modul cel mai real cu putinţă, fiinţa Sa, în care se uneau natura umană și natura divină nemuritoare, a murit, iar în acele momente de calvar, când S-a temut că Tatăl L-a părăsit, Iisus Se temea de fapt de o despărţire permanentă. Într-o manieră imposibil de cuprins cu mintea umană, El nu vedea dincolo de porţile mormântului, nu știa dacă vinovăţia păcatelor lumii, pe care le luase asupra Sa, nu Îl va separa de Tatăl pentru totdeauna. Din fericire, Iisus a biruit moartea, „cu moartea pre moarte călcând”, dar adevărul, prea puţin cântărit, asumat și integrat în viaţa noastră este că grozăvia terorii pe care a gustat-o Iisus nu poate fi diminuată fără a reprezenta greșit măsura distrugerii de care e capabil păcatul, măsura iubirii infinite a lui Dumnezeu, care a riscat totul pentru noi, și semnificaţiile atitudinii lui Iisus în faţa morţii.
De ce am vrea oare să facem moartea lui Iisus, cea mai urâtă moarte, să pară frumoasă? În faţa unei morţi frumoase, atitudinea lui Iisus înseamnă slăbiciune, nu revelaţie.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
