„Iubirea înseamnă să nu trebuiască să spui «îmi pare rău».” Când am auzit prima dată această replică din filmul-fenomen „Love Story”, credeam că sunt singura care nu înţelege ce a vrut să spună autorul. Dar, după ce am văzut un interviu recent cu actriţa din rolul principal, am prins curaj. Și ei i se părea o prostie. Fraza a prins însă, la momentul ei, fiindcă rezona cu un ideal al epocii: libertatea absolută în iubire. Când iubești, ești atât de liber, liber chiar și în mijlocul greșelilor tale, fiindcă cel care te iubește știe că și tu îi împărtășești iubirea și că greșeala este doar atât: o eroare, nicidecum un atentat la relaţia voastră de dragoste. Și, atunci, ce e de iertat?

Dincolo de faptul că, în experienţa reală, oamenii pot să iubească până la cer și înapoi, astăzi, pentru ca mâine să devină reci precum cosmosul faţă de obiectul adulaţiei anterioare, ei pot și să producă răni foarte adânci chiar celor pe care îi iubesc cel mai mult. Iubirea nu este garantul infailibilităţii, dar este liantul care ne ţine împreună în ciuda greșelilor.

Generaţia Revoluţiei Sexuale visa la eliberare prin iubire. Și nu este acest articol un instrument de pedepsire a acelui vis. El și-a avut premisele lui și și-a cerut deja singur tributul. Generaţia de astăzi însă, deși nu are premisele generaţiei de atunci, trăiește în aburii revoluţiei și tinde să adopte filosofii similare fără să știe de la ce au plecat ele și care le este preţul. Trebuiau membrii generaţiei Flower Power să știe mai bine? Aveau cum? Deja ne aventurăm pe un teren al judecăţii, și nu ne șade bine să ne preumblăm pe acolo. Un lucru este însă mai util: acela de a realiza că relaţia dintre iubire și libertate este una foarte complicată.

Niciodată nu suntem mai captivi decât atunci când iubim

Iubirea nu are rolul de a ne hrăni libertatea, ea nu pentru asta există. Din contră, iubirea ne leagă. Atunci când ne naștem, iubirea mamei ne învaţă că ne este benefic să fim dependenţi de ea. Și bine face că ne învaţă așa: la câte pericole s-ar expune un bebeluș „aflat în căutarea libertăţii”, despărţit de cineva care să aibă grijă de el? Când creștem, iubirea este cea care ne învaţă ascultarea și disciplina. Dacă le-am putea învăţa oricum altcumva, am crește mai degrabă ca niște animale dresate, nu ca oameni deplini. În adolescenţă, iubirea ne cristalizează identitatea, care, sub forţa centripetă a tumultului de hormoni și emoţii, s-ar sparge în mii de cioburi dacă un ceva numit „iubire” nu ne-ar lega de niște repere fixe: de principii, de oameni, de Dumnezeu. Iubirea ne leagă apoi de un el sau de o ea și ne interzice să mai întindem mâinile a nevoinţă sufletească spre un altul sau spre o alta. Iubirea ne sudează dorinţele de ale celuilalt. Avem apoi copii, și iubirea faţă de ei ne face și mai ne-liberi: sub zeci și sute de aspecte, nu mai contăm noi, ci ei. Libertatea noastră e pe planul doi. Ne îmbătrânesc părinţii. Și dragostea care ne leagă de ei ne leagă și de durerile lor, de neputinţele lor, de stingerea noastră odată cu stingerea lor. Apoi suntem lăsaţi „singuri”. Prietenii se schimbă, copiii pleacă la casele lor, părinţii mor și, când încep să se dezlege funiile, ne dăm seama că de fapt nici nu ne place libertatea! Proaspăt înţelepţiţi, ne trezim cu cadoul propriei bătrâneţi în braţe. Și ne legăm iarăși. În locul libertăţii de a ne trăi sfârșitul cum vine el, acceptăm ne-libertatea de a ne lăsa ajutaţi de cei care ne iubesc și care, prin ajutorul lor, ne și oferă, dar ne și iau (intimitatea, încrederea în sine, demnitatea). Ne legăm de oamenii care ne întreabă ce mai facem, de amintiri, de seriale TV, de animalul de companie, de copilul vecinilor tineri, de la parter, care ne amintește de cât de frumos era când îi vegheam nopţile celui mic, care e mare acum și nu mai sună.

Iubirea nu eliberează, nicidecum. Ba încă uneori ne face chiar mai prizonieri decât ne-am dori. Și uneori, sau poate chiar de multe ori, legătura aceea a iubirii care ne face bine, ca o îmbrăţișare, devine prea strânsă. Ne face rău. Ne sugrumă. De pildă, când ne iubim pe noi înșine prea mult și ne aplecăm spre interior și, din poziţia aceasta, nu mai putem vedea nimic în jur. Ne sufocăm cu greutatea propriului cap. Sau atunci când cel de care ne-am legat suferă, și tot ce e lipit de el, din fiinţa noastră, suferă odată cu el. Când cei pe care îi iubim depind prea mult de noi, iar dependenţa lor e grea și nu mai putem să pășim mai departe. Sau atunci când noi înșine depindem prea mult de cei faţă de care nutrim dragoste și ne simţim ca niște copii în corpuri de adulţi, tresărind la fiecare nemulţumire a celui drag, ca atunci când nu voiam să pierdem aprobarea părinţilor. Și atunci ne pierdem libertatea. Această pierdere, însă, nu este o pierdere în absolut, este mai degrabă o rătăcire.

Nu mai știm unde ne-am pus libertatea, ce am făcut cu ea și cum o recăpătăm

Cum o recăpătăm? Căutând-o acolo unde am fost învăţaţi că este. Dacă avem privilegiul unei educaţii creștine, suntem deja familiarizaţi cu afirmaţia că „adevărul ne va face liberi”. Dacă nu avem privilegiul unei astfel de educaţii, s-ar putea să fim familiarizaţi nu cu afirmaţia, ci efectiv cu faptul pe care îl descrie. Ceea ce ne poate restaura libertatea, atunci când iubirea ne face mai ne-liberi decât ne-am dori, este cunoașterea adevărului. Să avem preocupări intelectuale, adică să fim curioși să aflăm cum funcţionează lumea din jurul nostru, să ne păstrăm uimirea în faţa naturii și a nenumăratelor minuni care ne înconjoară și care sunt prea adesea ignorate, reduse la invizibil, deși sunt chiar acolo, sub nasul nostru.

Cunoașterea (căutarea cunoașterii filosofice, știinţifice, teologice, de orice fel) nu ne-ar mai părea un demers snob dacă l-am face al nostru. Dacă ne-am lăsa inima să vibreze de fiecare dată când mintea înţelege ceva ce înainte nu deslușea. Fără urmă de cinism, ne-am apropia de starea aceea de explorare pe care o aveam când eram copii și totul era nou și, fiindcă era nou, fiecare descoperire era încununarea unei aventuri.

Dacă i-am permite adevărului să ne elibereze, am intra în cercul acela bogat în care sunt marii gânditori ai lumii. Cei care au avut generozitatea să ne lase moștenire roadele propriilor lor lupte, propriilor lor cazne intelectuale, cei care au avut aceleași dileme ca și noi, dar pe care timpul, inspiraţia, înţelepciunea sau toate trei i-au ajutat să ajungă cu o treaptă, două, nouă, mai sus decât noi în înţelegerea lor. Dacă este adevărat că „nu există nimic nou sub soare”, de ce să ne acoperim urechile și să nu auzim vocile celor care au văzut ce luminează soarele cu mult înaintea noastră?

Auzim atât de frecvent exprimat regretul că „ne lipsesc mentorii”, că „tinerii nu mai au modele”. Cine nu are mentori, să și-i cumpere din librării (sau să își facă un permis de bibliotecă). Nu avem noi timpul pentru a ne împrieteni cu toate posibilele modele care ne-ar putea umple viaţa. Și partea frumoasă este că ajunge să găsești unul. Să trăiești experienţa aceea inegalabilă de a-ţi auzi ecoul simţămintelor sau al gândurilor în scrierile unui Altul care nu s-a oprit unde te-ai împotmolit tu, ci a mers mai departe. Odată ce îţi găsești un partener de gândire, lumea nu va mai părea un amalgam de paradigme care nu comunică între ele, ci o adiere de voaluri suprapuse, care acoperă și descoperă mistere.

Căutând oameni care au văzut lumina

Când iubirea ne leagă prea strâns cu o funie care ne doare, avem nevoie să căutăm oameni care au trăit ce trăim noi, care au suferit ce suferim noi și care au văzut lumina. Dar, mai mult decât a ști că astfel de oameni există, avem nevoie să le cunoaștem devenirea, pentru că așa învăţăm cum putem răzbate și noi. Aceasta este diferenţa dintre un idol și un mentor: pe idol îl iubești și îl admiri, dar idolul te lasă acolo unde ești, fiindcă are nevoie ca tu să îi rămâi inferior. Mentorul te ridică, fiindcă el merge înainte. Și, în lupta de a ţine pasul cu el, avansezi și tu. Dar asta este deja prea abstract. Și, de cele mai multe ori când ne doare, nu ne consolează lucrurile complexe, ci cele simple. O îmbrăţișare și un „o să fie bine, o să vezi” spus cu convingere.

De aceea, dincolo de prietenia cu marii meșteșugari ai adevărului, ceea ce ne va ajuta va fi profunzimea prieteniei cu Adevărul însuși. Și aici abstractul se disipează, fiindcă, creștinește vorbind, Adevărul nu este de fapt un concept, ci o Persoană. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa”, le-a spus Isus Hristos ucenicilor Lui, într-unul dintre momentele în care ei erau cei mai confuzi, la „Cina cea de Taină”. În seara aceea, Hristos încerca să Își pregătească discipolii pentru cel mai dur examen al școlii prin care i-a trecut, adică pentru moartea Lui. El știa că ucenicii aveau să fie traumatizaţi de succesiunea nebună a evenimentelor care urmau – de umilirea, torturarea și omorârea Lui – și încerca să îi mângâie cât încă îi durea doar necunoscutul. „Să nu vi se tulbure inima”, le spunea. „Voi credeţi în Dumnezeu, credeţi și în Mine! (…) Mă voi duce (…) Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine. (…) Dacă nu ar fi fost așa, v-aș fi spus.” Cuvinte simple, ca pentru copii, dar care au forţă în viaţa unor adulţi nu fiindcă sunt infantilizaţi, ci fiindcă aceste cuvinte sunt doar prescurtări ale garanţiilor pe care ucenicii deja le-au primit și le-au înrădăcinat în tot ce au trăit alături de Hristos până în acel moment. În mod asemănător, atunci când pare că ne scufundăm și că ne înecăm în suferinţă, prietenia noastră cu Cel care este Adevărul ne scoate la liman. Și pe noi, și pe cei de care ne-am legat, prin iubire. Se vede, în felul acesta, că iubirea care ne leagă nu este un dușman pentru adevărul care ne eliberează, ci că împreună lucrează cel mai bine.