De ce femeile nu sunt niciodată mulţumite de cum arată

1990

Când fetele se strâng la discuţii, se ajunge inevitabil la punctul în care fiecare spune ce o deranjează la ea și se încurajează reciproc pe sistemul: „Tu ai coapsele groase? Uită-te la ale mele!” Într-o asemenea conversaţie, fata care spune că se simte bine cu felul în care arată este izolată.

„A devenit o normă acceptată să te dispreţuiești. Eram într-o sesiune de grup, când o femeie a mărturisit că se simte destul de ok cu felul în care arată. Reacţia imediată a celorlalte a fost de neîncredere, ca și cum nu mai auziseră așa ceva niciodată. Este mult mai acceptabil să îţi insulţi corpul, decât să îl iubești”, scrie dr. psiholog Ann Kearney-Cooke pentru revista de femei Glamour.

Dr. Cooke a realizat pentru cei de la Glamour un studiu pentru a vedea cât de întâlnit este fenomenul discursului de ură la adresa propriului corp, printre 300 de cititoare ale revistei, cu greutăţi diferite. Rezultatele i-au uimit.

În medie, o femeie are în fiecare zi 13 gânduri negative despre cum arată. 97% dintre respondente au mărturisit că au cel puţin un moment de tipul „Îmi urăsc corpul”, în fiecare zi, dar sunt și femei care au socotit până la 100 de astfel de momente. Aproape 63% dintre cititoare au fost conștiente de cât de des se gândesc la corpul lor într-un sens negativ și doar câteva au fost surprinse să vadă câte asemenea gânduri se adună pe hârtie, în fiecare zi.

Femeile se definesc în proprii ochi în funcţie de un singur număr: numărul de kilograme, numărul de centrimetri sau numărul de la blugi. De la glumiţe despre „muffin tops” (șolduri), la auto-ironie distructivă, discuţiile despre kilograme („fat talk”) sunt parte a conversaţiilor obișnuite. Puţine femei își dau însă seama că nu ar vorbi niciodată atât de urât cu altcineva, așa cum vorbesc despre sine. Pentru a contribui la conștientizarea acestui fenomen (și pentru a-și promova produsele dietetice), cei de la Kellogs au lansat o comunitate online pentru sprijinirea iubirii de sine.

https://www.youtube.com/watch?v=WEIFlSBodVM

Femeia în istorie

Pentru a demonstra cum s-a schimbat percepţia asupra frumuseţii feminine, ar fi de folos o mică incursiune în ultimii 600 de ani, începând cu perioada Renașterii. Timp de aproape 200 de ani, femeia ideală era poate la dimensiunile cele mai mari din istorie. Picturile din acel timp arată femei ce astăzi ar fi considerate supraponderale sau chiar obeze.

În epoca victoriană (1837-1901), femeile au început să acorde o atenţie sporită felului în care arată. Să fii sexy însemna să ai cea mai mică talie posibilă, iar pentru acest scop femeile purtau corsete. Aceste „cele mai bune prietene” ale doamnelor puteau forma și o talie de 45 de centimetri, dar femeile plăteau cu deformarea coastelor și periclitarea sănătăţii prin obstrucţia de oxigen și constricţia organelor interne. Rochiile erau croite astfel încât să aibă volum cât mai mare la spate.

Începând cu anii 1920, femeile au început să își ascundă formele, la o adică legându-se strâns peste piept, pentru a obţine un look băieţesc. Se purtau rochii fără accente în cusătură, pentru a cădea cât mai drept pe lângă corp.

Anii 1930-1940 au fost marcaţi de epoca de aur a Hollywoodului. Moda glamour accentua braţele, spatele și picioarele, așa că femeile erau mai atente la ce mâncau și ridicau greutăţi pentru a-și tonifia musculatura și a putea purta rochii mulate pe corp, de tipul sirenă.

Mijlocul de secol a adus în atenţie forma de clepsidră, popularizată de actriţe precum Marilyn Monroe și Grace Kelly. Femeile au început să se îmbrace atrăgător, purtând haine care lăsau cât mai mult din corp la vedere. Părul era întotdeauna aranjat în bucle suave, iar tenul trebuia să arate mereu gata de poză.

Practic, în anii 1960 a început obsesia femeilor de a fi slabe, iar până în anii 1970 acesta a devenit un fel de a gândi („think-thin”). Hainele erau sexy și gata de mers la disco, iar costumele de baie într-o singură piesă, foarte decupată pe șolduri, erau la mare căutare.

În anii 1980 femeile au descoperit aerobicul, ceea ce a pus o presiune pe ele să facă și mai mult pentru a arăta bine. Trebuiau să menţină o greutate corectă, să fie tonifiate, dar nu prea musculare. Modelele au dus mai departe standardele, până când în anii 1990 era la modă un look aproape rahitic.

Deși din anii 2000 suntem într-o eră în care femeile au mai multe opţiuni ca oricând, tot se așteaptă de la ele să se ridice la standarde imposibile, rezumate la proporţia 90-60-90.

Posibile explicaţii

Cel mai ușor este să dăm vina pe mass-media, care promovează vedete ce arată într-un fel anume și pe industria modei, ce croiește haine într-un fel anume, pe care le prezintă ulterior pe modele ce se hrănesc cu vată îmbibată în suc de portocale. Istoria sugerează însă că trebuie să existe și alte explicaţii.

Pentru Cooke, cea mai plauzibilă explicaţie stă în felul în care ne antrenăm singuri să gândim. „Știinţa a arătat că lucrurile la care ne concentrăm sunt cele care ne configurează creierul. Dacă te gândești constant în mod negativ la corpul tău, acea cale neuronală se întărește și gândurile devin uzuale”, explică ea. „Imaginaţi-vă un pianist. Căile sale neuronale pentru muzicalitate și dexteritate sunt mai puternice decât ale unei persoane care nu a cântat niciodată”.

Psych Central  pune accentul pe cultura în care ne naștem și primim cei șapte ani de acasă. De mici, căutăm în părinţi și în cei din jur feluri în care să decodăm mesajele pe care le primim. Într-o societate bolnavă de tulburările alimentare generate de mișcarea „slăbesc cu orice preţ”, nu ar trebui să ne mirăm că 42% din fetele în clase primare vor să slăbească și 81% din fetele de 10 ani se tem că sunt prea grase (conform Asociaţiei Naţionale pentru Tulburări Alimentare, din SUA).

Joan Jacobs Brumberg, autoarea cărţii Fasting girls: the history of anorexia nervosa, descrie fenomenul de-a lungul istoriei, oferind altă explicaţie. Ajungând la secolul al XX-lea, autoarea explică ascendenţa cultului sinelui și schimbările provocate în societate, pe baza declinului religiei și a ideii unei vieţi trăite pentru ceilalţi.

Concentrarea pe sine ne urmărește în viaţă cu efecte la fel de dăunătoare și la vârste mai înaintate. Conform unui studiu publicat în Jurnalul pentru Tulburări Alimentare, pe măsură ce femeile înaintează în vârstă discuţiile despre kilograme sunt înlocuite cu discuţiile despre riduri („old talk”).

Ceea ce oferea societatea religioasă era pe de o parte înclinaţia spre lucruri mai puţin frivole și pe de altă parte libertatea derivată din siguranţa că omul este făcut după imaginea lui Dumnezeu, care este perfectă.

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.