Când cineva dorește să justifice răul pe care l-a făcut prin faptul că și altul sau alţii au făcut la fel sau prin faptul că acest rău nu a fost decât o reacţie la răul făcut de altcineva, comite eroarea logică a apelului la ipocrizie.
Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema gândirii critice.
Sofismul apelului la ipocrizie cunoaște două forme majore de exprimare. Prima dintre ele, și probabil cea mai comună, se rezumă în expresia latină tu quoque, adică „Tu, de asemenea!”, sau în traducerea colocvială: „Tu vorbești?”. Cea de-a doua formă în care este întâlnit acest sofism se referă la justificarea unei acţiuni negative, ca reacţie la o altă acţiune negativă, care aparent ar duce la transferarea rezultatului final în zona pozitivă. Înţelepciunea populară i-a consacrat acestui mod de justificare câteva ziceri: „Rău cu rău se drege” sau „cui pe cui se scoate”, unde „a drege” și „a scoate” reprezintă consecinţa pozitivă rezultată în urma alăturării a două elemente negative.
Tu vorbești?
Situaţia clasică ce dă naștere tentaţiei de a folosi acest sofism poate fi descrisă astfel: afirmaţia cu rol corectiv a unei persoane este contestată și respinsă prin apelul la lipsa de autoritate a emiţătorului, generată de faptul că acesta ar fi avut sau are un comportament asemănător celui pe care îl incriminează. În felul acesta, ipocrizia celui ce face o anumită afirmaţie este considerată un argument suficient de respingere a afirmaţiei sale. Validitatea mesajului emis este stabilită nu prin raportarea la un sistem de norme și valori bine conturat, ci prin evaluarea măsurii în care emiţătorul reflectă în propria experienţă mesajul transmis.
Exemple pentru acest tip de eroare logică întâlnim la tot pasul: participantul la trafic a cărui observaţie este respinsă pe motiv că nici el nu a atins neprihănirea în raport cu legea circulaţiei; evaluarea șefului contestată pe motiv că, la rândul lui, nu și-a îndeplinit obligaţiile faţă de superiori; un soţ infidel neîndreptăţit să se exprime cu privire la comportamentul imoral al propriei soţii etc.
Tu taci! Eu pierd!
Un complex de factori ne împiedică să fructificăm oportunităţile oferite de observaţiile critice care ni se fac și să-l admonestăm pe cel care ne face observaţia:
O imagine de sine dezechilibrată ne face, pe de o parte, să ne supraevaluăm („Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” [Luca 18:11]) și să respingem orice observaţie venită din partea cuiva pe care îl considerăm inferior tocmai prin eșecul lui de a se ridica la standardul pe care ni-l recomandă nouă. Pe de altă parte, uneori ne stabilim propria valoare în funcţie de performanţele obţinute în diferite domenii, caz în care observaţiile critice le interpretăm ușor ca atacuri la persoană.
Atunci când suntem indignaţi de neobrăzarea acuzatorilor noștri nu trebuie să pierdem din vedere că ipocrizia lor nu justifică greșelile noastre. Corectarea propriilor greșeli reprezintă calea sigură de a ne adăuga valoare, chiar dacă semnalarea lor vine pe o cale sau dinspre o persoană discutabilă.
Absenţa unui sistem de valori bine conturat și asimilat ne face să evaluăm pertinenţa și validitatea anumitor observaţii în funcţie nu de sistemul de valori absolute la care ar trebui să ne raportăm (înaintea lui Dumnezeu), ci în funcţie de imaginea (mai mult sau mai puţin subiectivă) pe care o avem cu privire la cel care a emis-o – ceea ce nu poate constitui niciodată un reper moral pentru judecarea propriei conduite. Creștinul dispune de o motivaţie în plus pentru a-și fixa sistemul de referinţă dincolo de nivelul uman, și anume promisiunea biblică a evaluării pe care Dumnezeu ne-o va face fiecăruia. Apostolul Pavel se referă la această evaluare a lui Dumnezeu în contextul evaluărilor pe care oamenii și le fac (eronat!) unii altora: „Așadar, omule, oricine ai fi tu care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi, căci, prin faptul că judeci pe altul, te osândești singur, fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri. Știm, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârșesc astfel de lucruri este potrivită cu adevărul” (Romani 2:1,2, subl. ad.).
Cui pe cui se scoate. Dar găurile rămân.
Există consecinţe specifice afundării în groapa sofismelor ce pot determina numirea binelui „rău” și a răului „bine” (vezi Isaia 5:20). Dacă îndeobște percepem în mod corect răul ca pe ceva de care am dori să scăpăm cel puţin la fel de mult pe cât dorim să ne debarasăm de un cui în talpă, în privinţa metodei prin care putem face acest lucru uneori dăm greș. Metoda „cui pe cui se scoate”, eficientă poate în unele domenii, când este aplicată cuielor înfipte în talpa valorilor morale, care ne determină mersul drept în viaţă, nu poate avea un alt efect decât „șchiopătarea de ambele picioare” (vezi 1 Împăraţi 18:21), după cum se exprimă profetul biblic Ilie.
Cuiul avutului obștesc și gaura moralităţii românești
Unul dintre procesele traumatizante, percepute ca un mare rău prin care a trecut societatea românească la începuturile comunismului, a fost colectivizarea. Și, pe bună dreptate, metamorfozarea forţată a proprietăţii private în avut obștesc nu poate fi încadrată altcumva decât la categoria „rău”, de multe feluri. Printre efectele secundare negative ale acestui proces se numără și încercarea neortodoxă a oamenilor de compensare a neajunsurilor provocate de această decizie, și anume practica de a transfera ceva înapoi din avutul obștesc în cel privat, bunuri de natură să suplimenteze venitul legal, dar mic, al unei gospodării.
Prin repetarea și multiplicarea acestei reacţii la rău s-a produs o mutaţie interesantă în genetica moralităţii românești: „furtul de la stat” (sau de la întreprindere, uzină) a ajuns să fie privit cu mai multă îngăduinţă în mentalul colectiv decât furtul din proprietatea privată.
În felul acesta, cineva care „nici dac-ar muri de foame” n-ar băga mâna în buzunarul cuiva din tramvai poate merge cu același tramvai fără bilet, fără nicio mustrare de cuget. Răul călătoriei ilicite este lesne justificat de orarul mijloacelor de transport, de condiţiile precare etc. și ajunge încet, dar sigur să fie privit ca un bine, ca o virtute: „a te descurca”.
Acesta este de fapt un exemplu al celei de-a doua forme a sofismului analizat în acest articol, rezumat într-o concepţie ușor de întâlnit în dialogul colocvial: „Dacă statul fură de la noi, furăm și noi de la stat.”
„Este evident faptul că mintea fiecărei persoane publice (și nu doar, n.n.) are în vedere în orice moment două interese distincte: unul public și unul personal. (…) De cele mai multe ori, aceste două interese (…) nu sunt doar diferite, ci și opuse, astfel încât urmărirea exclusivă a unuia înseamnă sacrificarea celuilalt.”[1] Iar când la un rău săvârșit reacţia vine din aceeași categorie, doar ca expresie a protejării interesului personal, rezultatul final nu poate fi din categoria binelui, iar efectul, dacă nu este vizibil pe termen scurt, cu siguranţă devine evident pe termen lung.
Mintea de pe urmă
Împlinirea rugii populare: „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!” ar putea fi un antidot eficient împotriva sofismului apelului la ipocrizie. Capacitatea de a gândi pe termen lung și de a anticipa efectele propriilor decizii – dincolo de perspectiva imediată a evaluării autorităţii morale (sau de alte feluri) a autorului unei anumite observaţii sau dincolo de aparenţa câștigului personal obţinut prin eludarea unor valori morale – ne poate scuti de concluzia exprimată de înţeleptul Solomon: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbele 14:12).
A rezista tendinţei firești de a respinge o opinie ce ţi-ar aduce în fapt beneficii prin acceptarea ei, trecând dincolo de impresia pe care ţi-o lasă profilul emiţătorului, înseamnă că ai învăţat să eviţi apelul la ipocrizie. A alege să soluţionezi o situaţie pe alte căi decât cele ce au generat-o sau a refuza ideea că unui rău i se cuvine în general un răspuns din aceeași sferă, ţine de consecvenţa aderării la un sistem de valori autentice, consecvenţă realizabilă prin exercitarea acelui ceva ce se dezvoltă prin exercitare: discernământul!
Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema gândirii critice.