Romantismul care ne distruge relaţiile

Omul secolului XXI este înconjurat de ficţiune cu privire la dragoste.

De la romane la piese muzicale, la filme și chiar aplicaţii pentru smartphone, produsele societăţii în care trăim ne predau, mai direct sau mai subtil, lecţii despre ce este iubirea, ce așteptări putem avea de la o relaţie și cum ar trebui să ne comportăm atunci când suntem implicaţi într-una. Însă romantismul pe care îl inspirăm la orice pas ne distruge capacitatea de a avea relaţii bune pe termen lung. Cel puţin asta susţine filosoful britanic Alain de Botton într-o prelegere susţinută recent în Australia, cu prilejul prezentării primului său roman de ficţiune The Course of Love. Și, dacă vrem să avem vreo șansă la succes în dragoste, va trebui să fim infideli faţă de multe dintre noţiunile romantice care se infiltrează în relaţiile noastre.

„Multe dintre ideile noastre despre dragoste provin din obiceiul nostru de a citi romane”, susţine Botton, dezvoltând că „suntem cu toţii modelaţi de naraţiunile cu privire la iubire, de care suntem înconjuraţi. Iubim într-un context istoric foarte bine delimitat.” Pentru filosoful britanic aceasta nu este prima ocazie în care discută despre dragoste. În urmă cu 20 de ani, cartea sa Eseuri despre iubire făcea furori datorită felului proaspăt, cald și chiar umoristic în care aborda tema discuţiei. Însă două decenii mai târziu, autorul le propune cititorilor să pornească o expediţie printre cele mai răspândite concepţii greșite pe care societatea noastră, fiecare în parte, le hrănește spre dezavantajul tuturor.

Într-un discurs legitimat de ceea ce psihologii numesc „teoria învăţării sociale”, Botton explică faptul că, „atunci când iubim, ne folosim de nenumărate indicii privind iubirea, pe care le-am colectat din lumea de dinafara noastră. Respectăm anumite sentimente pe care le trăim, însă reprimăm alte sentimente, fiindcă cei din jur ne-au învăţat că unele sentimente merită trăite, în timp ce altele nu merită atenţia noastră.” Iar momentul acesta specific al istoriei este asimilat încă de curentul romantismului, cu toate prerogativele pe care acesta le atribuie iubirii și despre care Botton spune că intră în contradicţie flagrantă cu posibilitatea de a menţine relaţii satisfăcătoare în mod durabil.

Filosoful începe prin a nota cele mai evidente și mai ușor de ironizat clișee ale romantismului, cum ar fi acela că „romanticul ideal nu are o slujbă, ceea ce îi permite să se ocupe pe larg de iubire. Romanticii se plimbă mult. Natura este deci foarte importantă pentru ei.” Și continuă dejucând mitul potrivit căruia undeva acolo există un suflet pereche, pe care, dacă te lupţi suficient, vei ajunge să îl găsești. Și, atunci când îl vei găsi, sufletul tău va fuziona cu sufletul lui. Nu te vei simţi melancolic, tulburat, agonizând cu dileme existenţiale, iar singurătatea va fi complet eliminată din viaţa ta. Acest suflet pereche poate fi găsit prin „instinct” – o metodologie foarte diferită de cea care a dominat istoria civilizaţiei până la apariţia romantismului. Același romantism spune că atunci când vei găsi acest suflet pereche „vei simţi ceva” și vei ști că acea persoană e cel/cea menită ţie. „De îndată ce simţi acest «sentiment special»”, trebuie doar să anunţi că l-ai simţit și familia ta îţi va deschide calea către viaţa de „om care a simţit «sentimentul special». Iar dacă nu îl simţi, lumea se va uita la tine ca la o ciudăţenie, ceea ce te va determina să te prefaci că ai simţit și tu «sentimentul special».”

Botton trece apoi la lucruri mai serioase, demascând anumite idei pe care majoritatea occidentalilor le-au moștenit din romantism, însă despre care au impresia că au fost valabile dintotdeauna. Aceste idei, avertizează filosoful, sabotează relaţiile printr-un complex de premise „romantice”, care generează concluzii false ori incompatibile cu satisfacţia în relaţie.

1. Romantismul a demolat viziunea cu privire la natura noastră fragilă, vulnerabilă, defectă, păcătoasă – în principiu perspectiva creștină, susţine Botton. Și a venit cu o contraviziune, care să combată ceea ce considera a fi pesimismul creștinismului. Această nouă perspectivă susţinea natura inerent bună a omului, puritatea lui. Romanticii accentuează foarte mult copiii, pe care îi consideră întotdeauna buni, de la natură. Numai societatea este de vină pentru ce ajunge un copil la maturitate.

Romantismul convins de natura angelică a omului a coincis cu declinul instituţiilor religioase, susţine Botton, remarcând totodată că, în perioada romantismului, oamenii încep să folosească mult mai des termenul „înger” nu pentru a se referi la o fiinţă cerească, ci pentru a face referire la alte fiinţe umane.

Lucrul acesta are un efect dramatic asupra oricărei relaţii, pentru că o infectează cu ceva extrem de toxic, susţine Botton, cu „îndreptăţirea de sine”. Dacă tu crezi că ești o persoană minunată și partenerul tău este tot o persoană minunată, vei avea probleme foarte mari atunci când vei începe să te lovești de problemele inerente unei căsnicii, chiar și ale unei căsnicii bune. Începi să crezi că poate partenerul tău nu este atât de bun cum ţi l-ai imaginat, iar asta este ceva greu de tolerat atunci când toate ideile din jurul tău spun că esenţial celălalt este o persoană bună.

„Mi se pare că ar fi mult mai util dacă, în loc de asta, și nu intenţionez ca acest lucru să fie o jignire”, puncta Botton, „am recunoaște cu toţii că fiecare dintre noi este profund, dar profund nebun. Cu toţii suntem distorsionaţi în interior, iar asta este o piesă fundamentală de cunoaștere pe care ar trebui să o luăm cu noi în relaţii. Însă nu ne vine ușor să practicăm lucrul acesta, fiindcă avem o lipsă uriașă de cunoaștere de sine. Oamenii nu ne spun cu adevărat ce cred despre noi. Este o coaliţie a tăcerii în jurul nostru.”

2. Romantismul accentuează nejustificat importanţa instinctului. Oamenii confundă instinctul cu căutarea lor după familiaritate, spune Botton. Ideea chintesenţială a psihoterapiei este că între interacţiunile noastre ca adult și copilăriile noastre există nenumărate legături. Și că modul în care relaţionăm astăzi unii cu alţii este un rezultat al modului în care am învăţat să relaţionăm în copilărie. Însă ceea ce am învăţat în copilărie este, de cele mai multe ori, distructiv pentru relaţiile noastre de astăzi fiindcă, deși cei mai mulţi dintre noi am moștenit de la părinţii noștri tipare de afecţiune, în același timp le-am moștenit și tiparele care, în ciuda intenţiilor lor, erau greșite. Așa că dorinţa noastră de a reînvia dragostea aceea pură și frumoasă din copilărie este de fapt o căutare după familiar – inclusiv după defecte familiare.

3. Romantismul are o preţuire supremă faţă de onestitate, subliniază Botton, acuzând că acest ideal este imposibil de atins și chiar indezirabil. Filosoful continuă explicând cum onestitatea totală poate fi foarte satisfăcătoare la începutul relaţiei și poate transmite celor implicaţi senzaţia unui control imbatabil asupra vieţii, odată ce ai descoperit pe un altul faţă de care poţi fi totalmente sincer. Însă, spune el, acest sentiment de reflexie fără bariere nu durează și ne lasă descoperiţi în faţa unei alegeri: a-i spune celuilalt totul despre noi, tot timpul – și prin asta a-l distruge (fiindcă, așa cum avertiza, cu toţii suntem distorsionaţi interior), sau a alege dragostea – adică a ne „edita” personalitatea, a nu arăta totul tot timpul. Practic Botton legitimează aici lipsa onestităţii, când, mai rezonabil ar fi fost să legitimeze lipsa transparenţei complete. Relaţiile noastre sunt ajutate de lipsa transparenţei, nu de lipsa onestităţii, așa cum faptul că gândurile noastre sunt inaudibile pentru ceilalţi ne ajută să comunicăm eficient și satisfăcător cu ei.

Filosoful continuă acuzând romantismul că nu vorbește niciodată despre aspectele practice ale vieţii, ceea ce generează imagini estetice, dar false despre viaţa de zi cu zi a unui cuplu, care trebuie să spele și rufele, să ducă și gunoiul, să și muncească, nu doar să iubească. De fapt, romantismul, așa cum îl descrie Botton, nu pare deloc atașat de ideea de discuţie sau comunicare. În viziune romantică, secretul înţelegerii este abilitatea de a citi mintea celuilalt – „uau, și tu gândești exact ca mine. Ce mă bucur că nu trebuie să mă explic”. Comunicarea nu ar fi, în acest caz, altceva decât o dovadă că nu îl prea înţelegi pe celălalt – din nou o imagine fantezistă și care răpește cuplului posibilitatea de a dezvolta în parteneri trăsături de caracter care pot fi dobândite doar în cadrul unei relaţii în care niciunul nu fuge la prima neînţelegere sau la prima ceartă.

Când accepţi că ești cu adevărat nebun, dar îţi controlezi nebunia și când ești perfect conștient că absolut toţi oamenii pe care îi cunoști, chiar și cea mai încântătoare fiinţă are doza ei de nebunie – fiindcă asta e natura umană; când ești gata să te ocupi împreună cu un altul de lucrurile banale ale vieţii; când ești dispus să îl ajuţi pe celălalt să înţeleagă ce îţi trece prin minte și când ești gata să crezi că lucrul acesta este ceea ce constituie onestitatea relaţiei, atunci cred că ești gata pentru iubire, conchide filosoful, încheind o prezentare care face indirect o apologie a monogamiei, care condamnă la ridicol invenţii mai recente decât romantismul, precum cultura hook-up.