Sunt puţine zilele care ne feresc de a vedea suferinţa altora. Am învăţat să lăsăm sentimentul neputinţei să ne spele conştiinţa şi trecem mai departe, uitând că nu ni se cere să vindecăm suferinţele întregii omeniri, ci să facem zi de zi tot ce putem cu ce avem la îndemână. În cazul Normei Romero Vásquez, decizia de a nu rămâne indiferentă a salvat sute, poate chiar mii de oameni de la moarte.

Povestea Normei a început în anul 1995, pe marginea unei căi ferate. Aştepta, împreună cu sora ei cu care mersese să cumpere lapte şi pâine pentru masa de dimineaţă, să treacă Bestia. Aşa erau numite trenurile rapide care treceau de două-trei ori pe zi prin satul lor dintr-o zonă muntoasă a Mexicului. Văzuseră de mai multe ori oameni agăţaţi de trenurile marfare sau urcaţi pe vagoane, dar îi credeau aventurieri care călătoreau fără să plătească. În acea dimineaţă însă aveau să descopere puţin din povestea lor cutremurătoare.

„Mamă, ne este foame!ˮ Din fiecare vagon, acelaşi strigăt. Fără să stea pe gânduri, au luat cutiile cu lapte şi pâinile şi le-au aruncat în trenul care s-a îndepărtat repede. Puteau acum să treacă, doar că nu mai aveau nimic de mâncare. S-au temut de reacţia mamei lor, dar aceasta, în loc să le certe, le-a ajutat să pună la cale un plan.

Puteau să pregătească zilnic 30 de porţii simple de mâncare, cu orez, fasole şi tortilla – tradiţionalele plăcinte mexicane de porumb. Puneau apoi apă în sticle, pe care le legau cu o sfoară două câte două. Aşteptau trenul şi le aruncau mâncarea şi apa celor despre care au aflat că sunt imigranţi din America Centrală care încercau să ajungă ilegal în Statele Unite ale Americii, traversând Mexicul.

Pentru că unele trenuri opreau şi în apropierea satului lor, mergeau şi acolo cu mâncare. De data aceasta, puteau să le asculte poveştile. Majoritatea veneau din Guatemala, Honduras, El Salvador şi Nicaragua. Plecau pentru că îşi pierduseră speranţa că acasă mai puteau face ceva pentru a-şi întreţine familiile. Mulţi trecuseră prin războaie civile, altora uraganele le distruseseră casele. Călătoreau 20 de zile sau mai mult, unii cocoţaţi pe vagoane de marfă în care nu puteau intra, prin ploaie torenţială sau prin soare arzător. Ştiau că riscă să nu ajungă nici măcar la graniţa cu SUA, auziseră despre gardienii care îi băteau crunt pe cei care urcau în trenuri, de bandele de traficanţi de organe care controlau rutele feroviare, despre furturi, violuri şi răpiri, despre cei mutilaţi sau cei care mureau striviţi de trenurile din care căzuseră din neatenţie sau de epuizare.

Printre imigranţi se aflau din ce în ce mai multe femei, chiar şi copii. Normei, surorii şi mamei ei li s-au mai alăturat şi alte femei din sat, aşa că puteau să pregătească mai multe porţii. Unele dintre ele erau soţii de imigranţi stabiliţi în Mexic, aşa că ştiau cât de important este ajutorul lor. Şi-au spus Las Patronas, după numele localităţii lor, Guadalupe la Patrona.

Las Patronas

Una dintre cele mai bătrâne femei îşi amintea de anii în care trenurile nu veneau cu oameni. „Apoi au început să se urce pe ele din ce în ce mai mulţi oameni. Arătau ca muştele lipite de vagoane. Cred că ce facem noi acum este ceea ce părinţii noştri ne-au învăţat: să respectăm oamenii şi, mai presus de toate, să-i iubim. Iubirea nu costă nimic.ˮ

Nu toată lumea din sat era însă de aceeaşi părere. Unii chiar le-au reclamat autorităţilor locale, care nu aveau însă ce să le facă. Dădeau până la urmă din mâncarea lor, nu furau de la nimeni. De multe ori, Las Patronas găzduiau imigranţi care se aflau într-o stare precară de sănătate din cauza călătoriei. Au construit apoi o bucătărie pe un teren moştenit, pentru a avea mai mult spaţiu pentru femeile care li se alăturau. Printre ele a fost şi cumnata Normei, Guadalupe Gonzalez, care la început avea îndoieli.

„Obişnuiam să mă gândesc: «De ce aș face așa ceva?». Până într-o zi în care peste 500 de oameni au coborât dintr-un tren şi mi-au înconjurat maşina. Credeam că vor să mă bată, dar ei cereau ajutor. Nu o voi uita niciodată pe acea femeie care a îngenuncheat în faţa casei mele. Doar în faţa lui Dumnezeu ar trebui să îngenunchem, dar disperarea îi împinge pe aceşti oameni să implore ajutorul nostru.ˮ

Timp de 10 ani nu a trecut o zi în care Las Patronas să nu gătească pentru imigranţi, fără să primească vreun ajutor şi fără să fie ştiute de nimeni. Nimeni, în afară de sutele de oameni pentru care cele câteva secunde în care le vedeau din tren cum le oferă mâncare erau o dovadă de umanitate şi un motiv de speranţă. Nu le-a fost uşor, unele au avut probleme cu soţii acasă, dar gândul că cei din trenuri au probleme şi nevoi mai mari decât ale lor le-a ajutat să meargă mai departe. În 2005, un documentar mexican despre imigranţi, De Nadie, a făcut povestea lor cunoscută, aşa că mici donaţii au început să le susţină eforturile.

Dintr-o acţiune umanitară, efortul lor s-a transformat şi într-o mişcare activistă, simbolizând rezistenţa în faţa unui sistem în care singurii traşi la răspundere sunt imigranţii. În 2013, Las Patronas au primit Premiul Naţional pentru Drepturile Omului, cea mai însemnată distincţie din Mexic în acest domeniu. În faţa tuturor politicienilor prezenţi, fără teamă, direct şi simplu, Norma le-a reproşat neimplicarea. Au pierdut atunci o parte din ajutorul statului, dar dacă se descurcaseră aproape 20 de ani fără ajutor din partea autorităţilor, puteau să meargă mai departe cu împăcarea că își făcuseră datoria de a spune adevărul.

Douăzeci de ani de ajutor oferit imigranţilor i-au lăsat Normei, considerată lidera grupului şi cea care a pus cel mai mult suflet şi entuziasm în Las Patronas, o singură concluzie: „Nevoia de a crede că există ceva mai mult decât josnicie şi abandon este mai puternică decât orice zid, orice râu, orice mafie, orice criză. Este puterea celor care nu mai au nimic de pierdut.ˮ Nimic în afară de speranţă. Pe lângă porţia de mâncare, ceea ce face Las Patronas este să arunce de pe marginea unei şine de tren fărâma de speranţă de care imigranţii au nevoie pentru a crede că, la capătul drumului lor, vor găsi acelaşi fel de oameni.