Când L-a respins ştiinţa pe Dumnezeu?

2029

Aşa cum este practicată în prezent, ştiinţa este o combinaţie ciudată între studiul naturii şi o filosofie seculară care Îl exclude pe Dumnezeu. Aceasta nu este o căutare onestă a adevărului.

În 1492, când a început să navigheze spre vest, Cristofor Columb spera să atingă, în cele din urmă, coastele Indiei, în Răsărit. Planul lui se baza pe convingerea personală că Pământul este o sferă şi, astfel, o corabie care ar naviga spre vest ar trebui să ajungă, în final, în partea răsăriteană a globului pământesc. Adunaţi la Salamanca, în Spania, liderii bisericii au argumentat împotriva ideilor sale, avertizându-l că Pământul este plat şi, dacă va porni spre vest, nu va ajunge niciodată acolo, ci, mai degrabă, se va prăbuşi peste bordura unui Pământ plat. Columb a navigat totuşi spre vest, dar, în loc să acosteze în India, a ajuns pe ţărmurile de est ale Americilor – o descoperire întâmplătoare, care a deschis porţile către Lumea Nouă.

Unele fragmente ale acestei istorii sunt însă fictive. Columb a crezut, într-adevăr, că Pământul este o sferă şi că, pornind din Europa spre vest, pe apele necunoscute ale mării, ar trebui să ajungă până la urmă în partea de răsărit a globului pământesc. Totuşi marea eroare al legendei este mult repetata afirmaţie că liderii bisericii din acea vreme ar fi susţinut că Pământul este plat şi ar fi încercat să-l împiedice pe Columb să pornească într-o călătorie sortită dezastrului – prăbuşirea peste marginea Pământului.

Ideea că liderii bisericii ar fi susţinut teoria Pământului plat, în timpul Evului Mediu, este un mit.1 Mai mulţi autori se fac vinovaţi de promovarea acestei idei eronate şi de punerea ei în seama bisericii. În prima parte a secolului al XIX-lea, faimosul autor american Washington Irving a îmbinat nestingherit istoria cu ficţiunea. El a descris modul în care feţele bisericeşti l-au asaltat pe Columb la vestita întâlnire de la Salamanca. Irving a argumentat că liderii ecleziastici i-au oferit lui Columb o listă lungă cu autorităţile care au validat ideea Pământului plat. Oricum, această relatare nu ar trebui luată în serios; evaluarea ei a dus la concluzia că este ficţiune. Istoric vorbind, la întâlnirea de la Salamanca au fost exprimate îngrijorări privind faptul că Cristofor Columb va trebui să călătorească prea departe, fără a se pomeni ceva despre forma plată a Pământului.

Persoana cea mai vinovată pentru răspândirea legendei cu privire la credinţa în Pământul plat este, după câte se pare, John Draper, un medic şi cercetător care a devenit decanul Facultăţii de Medicină a Universităţii din oraşul New York. Tatăl lui era pastor metodist, dar John avea puternice sentimente antireligioase. Când fiul surorii lui a decedat la vârsta de opt ani, ea a pus cartea de rugăciuni a copilului pe farfuria lui Draper, la micul dejun, iar el a fost atât de supărat, încât a alungat-o din casă. De atunci înainte, femeia a rămas înstrăinată de familie şi s-a alăturat Bisericii Catolice, pe care fratele ei o dispreţuia.2 În 1873, Draper a publicat o carte cu un succes enorm, Istoria conflictului dintre religie şi ştiinţă.3 Numai în Statele Unite a fost tipărită de 50 de ori în 50 de ani, fiind apoi tradusă în întreaga lume. La data aceea, conflictul dintre ştiinţă şi Biblie era la apogeu. Darwin publicase cu puţin timp în urmă Originea speciilor prin selecţie naturală, prin care argumenta puternic în favoarea evoluţiei. În acest context, cartea lui Draper a folosit mitul credinţei bisericii în Pământul plat pentru a demonstra superioritatea ştiinţei în faţa religiei. Deşi recunoştea că unii învăţaţi din Evul Mediu credeau că Pământul are formă sferică, din cauza credinţei sale într-un Pământ sferic, Draper i-a prezentat în mod fals pe teologii bisericii atacându-l pe Columb la Salamanca.

Ulterior, Andrew Dickson White, preşedintele Universităţii Cornell, a publicat O istorie a războiului ştiinţei cu teologia în creştinism. White s-a referit în această carte la teoria Pământului plat ca fiind „o teroare în rândurile marinarilor şi unul dintre marile obstacole în calea măreţei călătorii a lui Columb.”4 Referindu-se la acest aspect, istoricul Jeffrey Burton Russell subliniază: „Curioasă este urmarea: White şi colegii săi au ajuns să facă exact lucrul de care îi acuzau pe clerici, şi anume, au fabricat informaţii false, pe care le-au luat unul de la altul, în loc să cerceteze dovezile.”5

Mulţi alţi autori au contribuit de asemenea la răspândirea ideii false potrivit căreia creştinismul a introdus conceptul Pământului plat, înainte de Evul Mediu şi în cursul acelei perioade. Asemenea presupuneri false au ajuns să fie larg răspândite în manuale şi enciclopedii. Din fericire, sunt indicii privind corectarea acestui fapt, pe măsură ce eroarea devine mai cunoscută. Totuşi clişeul „Pământului plat” persistă şi a devenit sinonim cu ignoranţa, cu un trecut condamnabil şi cu o religie eronată. Legenda le serveşte scepticilor pentru a-şi confirma că au dreptate şi că religia nu este demnă de încredere. Asemenea acuzaţii false împotriva bisericii au devenit, totodată, o armă puternică şi convenabilă, pentru a idolatriza ştiinţa, demonstrând superioritatea ei asupra credinţelor religioase. Deşi biserica a făcut multe greşeli, susţinerea ideii că Pământul este plat nu a fost una dintre ele. Această aberaţie s-a născut într-un timp în care ştiinţa se elibera de sub autoritatea religioasă.

Religia şi pionierii ştiinţei moderne

Aproape toţi fondatorii marcanţi ai ştiinţei moderne (Kepler, Galileo, Boyle, Newton, Pascal şi Linnaeus – ca să numim câţiva dintre ei) au crezut cu zel în Dumnezeu şi în Biblie. În scrierile lor ştiinţifice, au vorbit adesea despre Dumnezeu şi despre activitatea Lui în natură. Ei nu au văzut niciun conflict între Dumnezeu şi studiul lor asupra naturii, pentru că ei credeau că Dumnezeu a creat legile naturii care au făcut ştiinţa posibilă.

Sir Isaac Newton (1642-1727), unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă din toate timpurile, a făcut mai mult decât oricine altcineva pentru eliberarea ştiinţei de speculaţii şi de standardul scăzut de certificare care prevala înainte de timpul lui. Matematicianul şi astronomul francez Laplace aprecia tratatul incipient al lui Newton, Principia, ca fiind superior tuturor celorlalte produse ale intelectului uman. În cartea sa, Newton comentează: „Acest cel mai frumos sistem, format din Soare, planete şi comete,îşi poate avea originea doar în gândirea şi conducerea unei Fiinţe puternice şi inteligente.”6 Newton a fost profund dedicat şi studiului Bibliei, scriind foarte mult despre profeţiile din Daniel şi Apocalipsa. Viaţa lui Newton ilustrează clar cât de bine pot merge împreună ştiinţa şi o credinţă puternică în Dumnezeu.

Johannes Kepler (1571-1630), care a lucrat în Praga, a dezvoltat trei principii cunoscute ca „legile lui Kepler”, care au rămas aproape neschimbate până astăzi. La fel ca renumitul astronom italian Galileo (1564-1642), el a văzut o legătură puternică între Dumnezeu şi matematica naturii şi, asemenea lui Newton, a scris despre viaţa lui Christos. Reverenţa sa faţă de Dumnezeu poate fi observată în ceea a scris într-un moment de devoţiune: „Dacă am fost ispitit la nesăbuinţă de frumuseţea minunată a lucrărilor Tale sau dacă mi-a plăcut să fiu slăvit de oameni, în timp ce progresam în lucrarea care trebuie să-Ţi aducă Ţie slavă, cu blândeţe şi milă mă iartă: şi, în cele din urmă, binevoieşte, plin de îndurare, să faci ca aceste demonstraţii să Te slăvească pe Tine, să conducă la mântuirea sufletelor şi nicidecum să fie o piedică în calea acesteia. Amin.”7

În opoziţie cu Kepler şi Newton, ştiinţa de azi are o abordare intelectuală foarte diferită atunci când vine vorba despre Dumnezeu. Noul etos este puternic materialist (fiind numit şi naturalist sau mecanicist) şi nu are loc pentru Dumnezeu în meniul său explicativ. Includerea lui Dumnezeu este considerată neştiinţifică. Mai clar spus: ştiinţa s-a redefinit şi L-a dat afară pe Dumnezeu. Renumitul biolog Richard Lewontin, de la Universitatea Harvard, comentează cu sinceritate: „Nu se poate spune că metodele şi legile ştiinţei cumva ne obligă să acceptăm o explicaţie materialistă a lumii observabile, ci, dimpotrivă, adeziunea noastră apriorică la materialismul cauzelor ne forţează să creăm un sistem de cercetare şi un set de concepte care oferă explicaţii materialiste, indiferent cât de împotriva intuiţiei sau de mistificatoare ar fi pentru cei neiniţiaţi. În plus, acest materialism este absolut, pentru că nu putem permite o uşă întredeschisă de piciorul lui Dumnezeu.”1 Ştiinţa a postat acum, pentru Dumnezeu, semnul „Nu intraţi!” Biologul Scott Todd, de la Universitatea de stat din Kansas, comentează în prestigiosul jurnal Nature: „Chiar dacă toate datele ar indica spre un designer inteligent, o astfel de ipoteză este exclusă de ştiinţă pentru că nu este naturalistă.”2 În prezent, există o excludere aproape totală a lui Dumnezeu din manuale şi din publicaţiile de specialitate. Din nefericire, o astfel de atitudine închisă împiedică ştiinţa să meargă pe urmele indiciilor naturii, oriunde ar conduce acestea. Ştiinţa nu poate evalua dovezile cu privire la Dumnezeu, atâta vreme cât El este exclus din calcul.

Când L-a respins ştiinţa pe Dumnezeu?

Schimbarea a fost treptată. În timpul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, pe măsură ce ştiinţa modernă se dezvolta în lumea occidentală, credinţa fermă în Dumnezeu şi în Biblie era foarte răspândită în rândul oamenilor de ştiinţă. Această credinţă a început să apună pe măsură ce materialismul şi neîncrederea în religie au crescut. Filosofi şi sceptici asemenea lui Hume, Voltaire şi Kant au schimbat profund faţa lumii în timpul aşa-numitei perioade „Iluministe”. Ulterior, în secolul al XIX-lea, câţiva oameni de ştiinţă au început să vină cu sugestii despre evoluţie şi despre lungi ere geologice, care erau în totală opoziţie cu relatarea Genezei despre o creaţie de dată recentă şi despre Potop, precum şi cu cele Zece Porunci în care Dumnezeu Însuşi afirmă direct că El a creat lumea în şase zile. Originea speciilor a lui Darwin a alimentat neliniştea predominantă, oferind un model ambiguu pentru evoluţie, un fel de mecanism în care Dumnezeu nu era implicat. Cartea a fost privită iniţial cu rezerve considerabile, însă nu a trecut mult până când atât teologii, cât şi oamenii de ştiinţă au subscris conţinutului ei.

Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, oamenii de ştiinţă au continuat să-L elimine pe Dumnezeu din interpretările ştiinţifice. Atmosfera generală se îndepărta de spiritualitate, iar poveştile precum legenda despre credinţa bisericii în Pământul plat au contribuit la condamnarea religiei. Ştiinţa a devenit tot mai puternică şi mai prestigioasă pe măsură ce erau anunţate tot felul de descoperiri extraordinare şi nu a trecut mult până când oamenii de ştiinţă au început să considere că domeniul lor de activitate e superior tuturor celorlalte. Au fost furnizate explicaţii materialiste pentru aproape orice, deci nu mai era nevoie de Dumnezeu. De fapt, din moment ce biserica fusese atât de greşită în trecut, influenţa ei şi Dumnezeu erau de evitat. Această părere predomină cu tărie până astăzi. Chiar şi numai sugestia că ar putea să existe un designer inteligent al complexităţilor extreme descoperite în natură – sugestie susţinută de curentul răspândit al Designului Inteligent – este respinsă cu fermitate de liderii comunităţii ştiinţifice. Ştiinţa s-a prins singură în capcana închisorii seculare care îi restrânge capacitatea de a descoperi întregul adevăr – o greşeală de evitat, în cazul în care Dumnezeu există!

Respingerea lui Dumnezeu pune probleme ştiinţei

Dacă ştiinţa ar fi venit cu nişte explicaţii plauzibile la întrebările profunde despre originile noastre, respingerea lui Dumnezeu ar fi meritat o analiză mai serioasă. Totuşi, când privim natura, trăsăturile sale majore par să reclame existenţa unui Designer foarte atent. Iată câteva exemple!3 (1) Cum a putut materia să se organizeze vreodată, de una singură, în atomi adaptabili şi foarte complicaţi? Aceşti atomi pot forma tot felul de lucruri, de la creierul nostru până la galaxii, şi pot să alcătuiască lumina care ne ajută să vedem. (2) Cum s-a întâmplat ca cele patru forţe ale fizicii să aibă exact valorile extreme, precizia şi sfera de acţiune necesare pentru ca Universul să existe? (3) Cum a reuşit chiar şi cea mai simplă formă de viaţă independentă, care este de fapt extrem de complexă, să devină organică de una singură, pe un pământ steril? (4)

Cum au reuşit trăsături cu elemente interdependente, cum ar fi de exemplu sistemele complexe de autoreglare a focalizării şi a expunerii ale ochiului, să ia naştere ca urmare a unor mutaţii aleatorii? Mutaţiile sunt aproape întotdeauna fie vătămătoare, fie nesemnificative şi nu pot planifica sau modela organe complexe. (5) Miliardele de ani postulate pentru evoluţia lentă a formelor de viaţă pe pământ sunt totuşi mult prea scurte dacă sunt evaluate improbabilităţile implicate, atât la nivel molecular, cât şi cu privire la ratele scăzute de reproducere a organismelor dezvoltate. (6) Arhivele fosile descoperă apariţia bruscă a unor grupe majore, şi nu un proces evolutiv treptat, de lungă durată. Câţiva intermediari evolutivi, similari altor organisme, sunt sugeraţi ca explicaţie, dar problema este legată de originea grupelor principale. (7) Ştiinţa nu a găsit explicaţii plauzibile, de fond, pentru fenomenele minţii precum conştiinţa, inteligenţa, moralitatea, simţul estetic, nici pentru sensul existenţei noastre.

Din nefericire pentru atitudinea seculară a ştiinţei, se dovedeşte că precizia şi complexitatea unui număr de descoperiri ştiinţifice au făcut explicaţiile mecaniciste ateiste mult mai puţin credibile acum, decât în urmă cu mai bine de un secol, când ştiinţa L-a respins pe Dumnezeu. Respingerea lui Dumnezeu de către comunitatea ştiinţifică este, probabil, cea mai mare eroare filosofică a sa.

De ce?

Complexitatea extremă a psihologiei şi sociologiei comunităţii ştiinţifice exclude răspunsurile definitive. Totuşi există indicii pertinente cu privire la motivele pentru care ştiinţa Îl respinge acum pe Dumnezeu. Cineva ar putea argumenta în mod logic faptul că specialitatea omului de ştiinţă este studiul naturii; acolo, omul de ştiinţă se simte mult mai confortabil decât în studierea unui Dumnezeu care se lasă examinat mai greu. Totuşi acest argument îşi pierde validitatea atunci când se ia în considerare lejeritatea cu care comunitatea ştiinţifică se avântă în speculaţii de-a dreptul fantastice, precum existenţa a tot felul de universuri, dincolo de acela despre a cărui existenţă noi ştim deja, sau postularea existenţei unor organisme în urmă cu multe sute de milioane de ani, fără ca oamenii de ştiinţă să fi găsit vreuna dintre fosilele lor în straturile geologice. Faptul că ştiinţa este atât de dispusă să speculeze cu privire la tot felul de lucruri imaginare, fără a permite cea mai mică sugestie a prezenţei lui Dumnezeu în interpretările ştiinţifice, implică o puternică prejudecată împotriva lui Dumnezeu.

Un motiv verosimil pentru care ştiinţa Îl respinge pe Dumnezeu este mândria individuală sau colectivă a oamenilor de ştiinţă şi încrederea în demersul ştiinţific autonom şi de succes. Un alt motiv ar putea fi libertatea personală pe care o oferă un univers lipsit de sens, în care nimeni nu este responsabil în faţa lui Dumnezeu. În plus, există şi motive de natură sociologică. În prezent, oamenii de ştiinţă se află sub o presiune colosală de a-L exclude pe Dumnezeu din ştiinţă, în special din cauza atitudinii anti-Dumnezeu a liderilor comunităţii ştiinţifice. În practica actuală, dacă oamenii de ştiinţă includ vreo aluzie la Dumnezeu în interpretările lor, comunitatea academică şi ştiinţifică probabil îi va respinge. Mulţi oameni de ştiinţă cred în Dumnezeu4, însă nu îndrăznesc să scrie despre El.

Nu trebuie uitat faptul că demersul ştiinţific a făcut mult bine şi că majoritatea oamenilor de ştiinţă sunt persoane oneste, care ne oferă informaţii noi şi fascinante, precum şi inovaţii foarte utile. În acelaşi timp, nu ar trebui să uităm că există o ştiinţă bună şi o ştiinţă rea şi că ar trebui să căutăm, la modul serios, să facem distincţie între cele două.

Ştiinţa include o prejudecată profund seculară. Totuşi, omul care crede în Biblie nu trebuie să uite că toţi greşim şi că multe erori au fost promovate sub stindardul creştinismului şi al lui Dumnezeu. În marea confruntare dintre ştiinţă şi Dumnezeu, creştinul trebuie să tindă, mereu, asemenea lui Dumnezeu, spre o perspectivă a iertării şi salvării.

Verdictul

Ştiinţa s-a redefinit. Aşa cum este practicată în prezent, ştiinţa este o combinaţie ciudată între studiul naturii şi o filosofie seculară care Îl exclude pe Dumnezeu. Aceasta nu este o căutare deschisă a adevărului, care să urmeze indiciile din lumea naturală, oriunde ar putea conduce acestea. Libertatea academică este compromisă. Excluderea lui Dumnezeu a condus la erori răspândite, cum ar fi, de exemplu, teoria generală a evoluţiei. Din fericire, ştiinţa va da mai multă crezare recent descoperitei complexităţi extreme şi preciziei din lumea naturală, care indică nevoia existenţei lui Dumnezeu. Ştiinţa ar trebui să revină la receptivitatea pe care a avut-o atunci când pionierii ştiinţei moderne L-au acceptat pe Dumnezeu în interpretările ştiinţifice.
Articol apărut în Dialogue, volumul 20, numărul 3, 2009, p. 8-10


1Se poate consulta în acest sens: S. J. Gould, „The Persistantly Flat Earth", Natural History 103, 1994, p. 12-19; J. B. Russell, Inventing the Flat Earth: Columbus and Modern Historians, New York, Praeger, 1991
2Cf. Russell, p. 37

3 J. W. Draper, History of the Conflict Between Religion and Science, ediţia a V-a, New York, D. Appleton, 1875

4 A. D. White, A History of the Warfare of Science with Religion in Christendom, New York, Dover Publications, Inc., 1896, 1960, vol. I, p. 97

5 Russell, p. 44

6I. Newton, 1686, 1934, „Mathematical Principles of Natural Philosophy and His System of the World", tradusă în limba engleză de Andrew Motte (în 1729), traducere revizuită de Florian Cajori, Berkeley, Los Angeles, University of California Press, p. 544.

7 Citat în O. Gingerich, „Dare a Scientist Believe in Design?", Bulletin of the Boston Theological Institute, nr. 3, 2004, p. 4, 5

1R. Lewontin, „Billions and Billions of Demons", New York Review of Books, nr. 44, 1997, p. 28-32

2 S. C. Todd, „A View from Kansas on that evolution debate", Nature, nr. 401, 1999, p. 423

3Pentru o discuţie suplimentară, a se vedea cartea recentă a autorului: A. A. Roth, Science Discover God: Seven Convincing Lines of Evidence for His Existence, Hagerstown, MD, Autumn House Publishing, 2008.

4E. J. Larson şi L. Witham, „Scientists Are Still Keeping the Faith", Nature, nr. 386, 1997, p. 435, 436