Evoluţioniştii atei îi acuză pe creştini că oferă explicaţii care pun totul pe seama lui Dumnezeu atunci când nu au un alt răspuns. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a devenit paravanul ignoranţei. Fără a nega faptul că uneori lucrul acesta a fost adevărat, realitatea are şi alte faţete.
De pildă, în timp ce creştinii aleg să creadă în existenţa lui Dumnezeu şi în implicarea Sa în apariţia Universului, evoluţioniştii atei au ales să elimine implicarea lui Dumnezeu în istoria originilor. Este limpede că probleme există în ambele tabere: după cum incapacitatea unui creştin de a accepta demersul ştiinţific nu anulează existenţa acestuia şi nici a rezultatelor lui, în egală măsură incapacitatea unui evoluţionist ateu de a crede nu anulează existenţa lui Dumnezeu şi implicarea Sa în crearea Universului şi vieţii. Cu toate acestea, care este poziţia mai logică şi mai coerentă?
Creştinismul a greşit în istorie atunci când a ignorat ştiinţa şi, dacă în anumite situaţii procedează similar şi astăzi, greşeşte nu mai puţin. Însă, în timp ce creştinismul încearcă să integreze rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi să le armonizeze cu credinţa, evoluţioniştii atei luptă împotriva existenţei lui Dumnezeu, fie activ, fie pasiv, atunci când o ignoră în formularea premiselor demersului lor ştiinţific.
Această atitudine a multor evoluţionişti atei, alături de teama unor creştini de a lăsa ştiinţa să se pronunţe, explică de ce fiecare tabără are o sumedenie de întrebări legitime (sunt şi multe nelegitime) pentru cealaltă. Întrebările evoluţionismului pentru creaţionism şi pentru creştini sunt mult mai bine cunoscute pentru că se bucură în general de o bună mediatizare. În schimb, cele ale creştinilor pentru evoluţioniştii atei nu au parte de un tratament egal. Iată câteva dintre întrebările formulate de autorii creştini.
Dacă suntem un produs exclusiv al forţelor fizice, într-un univers în care nu există nimic superior sau dincolo de materie şi mişcare, atunci noi înşine nu putem fi ceva mai mult decât materie şi mişcare. Poate vreodată întregul să fie mai mult decât suma părţilor sale? Şi dacă suntem captivii forţelor fizice, atunci tot ce facem este rezultatul inevitabil al predeterminării materialiste. Deci suntem doar o mişcare aleatorie a unor atomi iraţionali? Este dragostea noastră doar secreţie hormonală, iar alegerile noastre „libere“ sunt predeteminate de ADN-ul nostru?
De ce trăim? Care este scopul şi sensul vieţii? Dar al morţii? Cum putem găsi fericirea? Ce este moral şi imoral? Filosoful austriac Ludwig Wittgenstein constata că, „atunci când toate posibilele întrebări ştiinţifice au primit răspuns, problemele vieţii rămân complet neatinse“. De unde rezultă că, după cum religia poate deveni paravanul ignoranţei faţă de legile fizice, la fel de ușor știinţa poate deveni la rândul ei un paravan al ignoranţei faţă de metafizic.
Oamenii au crezut pentru un timp că Universul este infinit şi astfel nu a avut nevoie de un Creator. Dar astăzi oamenii de ştiinţă spun că Universul şi timpul au un început. Şi atunci, ce a fost înainte să fie Universul? Dacă înainte să fie ceva era nimicul, cum a putut nimicul să creeze ceva? Prin fluctuaţii cuantice? Dar fluctuaţiile cuantice responsabile pentru Big Bang din ce s-au născut?
Apoi, cum a apărut viaţa pe Pământ? Teoria universurilor paralele spune că există un număr suficient de Universuri paralele încât cel puţin într-unul să existe viaţă. Dar aceste Universuri paralele de unde au apărut? Şi dacă găurile negre creează noi Universuri, cine/ce a creat găurile negre? Explicaţiile de acest tip reuşesc doar să împingă întrebarea fundamentală mai departe – Cum poate crea nimicul ceva? Apoi, dacă Universul se extinde constant, în ce se extinde? Ce este dincolo de graniţa Universului actual?
Dar pe Dumnezeu cine L-a creat? Faimoasa întrebare care l-a făcut ateu pe Bertrand Russell ne duce în faţa unei concluzii logice. Existenţa trebuie să se împartă în două: existenţă creată şi existenţă necreată. Trebuie să existe ceva necreat, infinit, care să fi generat ce a apărut ulterior. Iar opţiunile sunt: nimicul şi Dumnezeu. În timp ce alegerea nimicului ne întoarce la întrebarea: Cum poate crea nimicul ceva? –, mai logic de acceptat rămâne afirmaţia Bibliei că Dumnezeu nu are început, că El este singura existenţă infinită.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
