Tradiţional, românii sunt capabili să își identifice (uneori chiar să își inventeze) o paletă infinită a defectelor de neam. Singura condiţie pentru pătrunderea acestui infinit este ca accesul să fie iniţiat doar de români și defectele menţionate să nu facă atingere la vreuna dintre calităţile de suflet ale neamului: frumuseţea ţării și a femeilor, savoarea mâncării și moralitatea lui Vlad Țepeș.

Câteodată, acestei liste i se mai adaugă aspecte care ţin de performanţele elevilor și sportivilor români, ori de credinţă. Totuși, discursul românului despre el însuși implică adesea, dacă nu exprimă chiar făţiș, un sentiment al excepţionalismului românesc.

Fie că vorbim de cinici marcaţi de excepţionalismul negativ — „cea mai înapoiată ţară europeană” —, fie că vorbim despre excepţionalism pozitiv — „cei mai ospitalieri europeni” —, foarte mulţi români, poate majoritatea, susţin că există ceva ce ţine de români și România, o anumită mentalitate care nu le este caracteristică și altora. Putem însă vorbi, în mod legitim, de ceva cu adevărat specific românilor? Și dacă da, putem blama acest specific pentru disfuncţionalităţile pe care le zărim la tot pasul?

Astfel de întrebări par să îi fi frământat pe intelectualii români, din cele mai vechi timpuri. Poate, scotocind prin observaţii mai vechi și mai noi, putem găsi răspunsuri relevante pentru acum.

Primii psihologi ai neamului

Descriptio Moldaviae, alcătuită de domnitorul Dimitrie Cantemir, este o primă descriere notabilă a mentalităţii noastre. Cărturarul observa că, în Moldova începutului de secol XVIII, „viciile colcăie”. Domnitorul își dojenea cetăţenii pentru îngâmfarea lor și pentru impulsivitate, pentru lipsa de tenacitate și cultură, pentru faptul că erau guralivi și pentru că femeile lor erau „dezmăţate”. Totuși, lucrarea lui Cantemir este cu precădere o lucrare geografică, mai precis prima monografie geografică a românilor. Abia două secole mai târziu, acestei descrieri i se va adăuga prima psihologie a poporului român, semnată de Dumitru Drăghicescu și tratată cu un spirit știinţific adecvat vremii. Drăghicescu remarca atunci că românii stau sub zodia „neisprăvirii”, în sensul mai pragmatic al cuvântului. El reclama blocajul în dezvoltare pe toate palierele: în agricultură, industrie, comerţ, știinţă, arte, toate condamnate de „pasivitate, rezistenţă defensivă, resemnată, supusă și de o lipsă de energie ofensivă”.

Inventarul istoric de calităţi și defecte

Aceeași lipsă de energie ofensivă l-a rușinat și pe Emil Cioran cu privire la identitatea de român. În Schimbarea la faţă a României, volum pe care l-a semnat la doar 24 de ani, Cioran deplângea faptul că România s-a manifestat doar ca un simplu „ecou al ascensiunilor și prăbușirilor altora”. De aceea, filosoful moralist dispreţuia „acel blestem poetic și naţional care se cheamă Mioriţa”, despre care considera că este o versificare a deficitului vital românesc. Din perspectiva lui Cioran, românii ar fi suferit de un complex de inferioritate naţional, posibil chiar biologic, din moment ce îl considera o caracteristică tipică „formelor minore de viaţă”. Cioran spunea că „deficienţele culturilor mici [periferice în alte exprimări, n.r.] sunt așa de mari încât, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi”.

De altfel, Cioran nu a fost singurul care să lege mentalitatea românească de o cauză biologică. Constantin Rădulescu-Motru, un alt observator al psihologiei românești, remarca, la rândul său, greutatea factorului biologic în modelarea conturului sufletesc al naţiunii. De fapt, filosoful considera că psihicul românesc este marcat de un amestec triplu de biologie, geografie și cultură (pe care Rădulescu-Motru o suprapune tradiţiei instituţionale). În acest context, monograful nota, în Psihologia poporului român, că românul este marcat de un individualism egocentric pe care îl delimita clar de individualismul antreprenorial, din Occident, văzându-l mai degrabă drept „o simplă reacţie subiectivă (…) sub influenţa factorului biologic ereditar”. Aceasta și fiindcă Rădulescu-Motru observa că „românul nu munceşte metodic, ci în salturi; are multe perioade de odihnă, iar la nevoie dă pe brânci şi face muncă de sclav”. Individualismul pe care l-a identificat filosoful se referea la faptul că „românului nu-i place tovărășia. El vrea să fie de capul lui. Stăpân absolut la el în casă. Cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Din această cauză el înclină puţin spre anarhie. Acest individualism românesc însă nu implică spiritul de iniţiativă în viaţa economică și prea puţin spiritul de independenţă în viaţa politică și socială, cele două însușiri prin care se caracterizează individualismul popoarelor culte apusene și care constituie sufletul burghez. Marea majoritate a populaţiei satelor românești n-are într-însa nicio asemănare cu sufletul burghez. Din mijlocul ei nu ies indivizi întreprinzători, care să-și riște odihna și avutul pentru a se îmbogăţi prin mijloace neîncercate.”

Dincolo de inventarierea defectelor, Rădulescu-Motru reușește să vadă și calităţi ale poporului („se spune despre el că este primitor, tolerant, iubitor de dreptate şi religios”.) Și mai util însă la raportul filosofului este apelul lui de a ne preocupa mai mult de interacţiunea dintre aceste caracteristici și modul în care ele afectează funcţionalitatea sufletului românesc. În acest context, spunea el, „problema cea mare a cunoașterii sufletului românesc nu stă însă în enumerarea de însușiri și defecte. Enumerarea nu dă caracterizarea totală și esenţială pe care o urmărim. O asemenea caracterizare vine numai după ce ne dăm seama de funcţiunea pe care o au aceste însușiri și defecte în unitatea sufletească a poporului român. Care este finalitatea spirituală a acestei unităţi sufletești?”

Demitizarea demitizatorilor

Istoricul Lucian Boia a fost în egală măsură de apreciat, pe cât a fost de criticat pentru volumul său De ce este România altfel?. Deși anunţat ca un eseu, prin urmare subiectiv, unii cititori l-au acuzat nu doar de o scriitură autoterapeutică, ci și de dezinformare. Miza lui Boia era dacă nu cumva România „se situează mai «excentric», sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană”. Boia răspunde, ca pentru sine, că „ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem? Nu, e doar istorie. Dar poate că înseamnă același lucru.”

Vocile care au refuzat să îi dea dreptate au fost numeroase. De pildă, jurnalistul Matei Udrea scria pentru Adevărul: „Istoricul a valorificat, în cele 120 de pagini, principalele legende urbane, complexele, stereotipurile şi prejudecăţile pe care românii le au despre ei înşişi, alimentându-le cu pseudoargumente. Opera sa de până acum demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că Lucian Boia ştia adevărul când a scris acest eseu.” Udrea se pronunţă ferm împotriva tezelor lui Lucian Boia, despre care argumentează că „sunt eronate şi că, pur şi simplu, România NU este altfel decât celelalte state ale lumii. România nu este nici mai frumoasă, nici mai urâtă, românii nu sunt nici mai mari, nici mai mici, nici mai proşti, nici mai deştepţi, pur şi simplu sunt normali. Iar observaţiile lui Lucian Boia sunt valabile pentru foarte mulţi alţii, din toate colţurile lumii, dintr-un singur motiv: aşa curge istoria, nu exită niciun blestem şi nicio binecuvântare, totul e scris de mâna oamenilor. Aşadar, niciun naţionalism şi niciun complex: viitorul arată aşa cum alegem să ni-l facem noi şi România nu e «mai altfel» în nicio direcţie. În plus, teza inferiorităţii unor rase sau popoare faţă de altele a dispărut (sau ar fi trebuit să dispară) acum foarte mult timp.”

N-a fost Boia singurul istoric mai vizibil care să scrie negativ despre români. De exemplu, „mentalitatea tranzacţională” (starea permanentă de negociere a limitelor) pe care istoricul și politicianul Răzvan Theodorescu o asociază românilor poate fi trecută cu ușurinţă pe lista defectelor, deși el însuși o vede mai degrabă ca pe un defect convertit în calitate. „Prin ezitări, prin tranzacţii, prin trădări chiar, prin oportunisme – toate necesare şi bine mânuite – , românii au păstrat România. Ceea ce, să recunoaştem, aici, în drumul tuturor răutăţilor, nu este deloc puţin.” Poate că însă soluţia apropierii de un portret funcţional, nu doar descriptiv al românilor și României – așa cum cerea Rădulescu-Motru –, este să apelăm la cercetători din domenii care abordează interdisciplinar trecutul, nu doar din punct de vedere istoric. Poate că de la ei am putea afla mai concret nu doar cum sunt românii, ci și dacă ceea ce sunt îi face unici.

O abordare interdisciplinară

Câtiva cercetători contemporani în psihologie, care au vrut să investigheze ţesătura sufletească a românului, consideră că observaţiile lui Constantin Motru sunt la fel de adevărate și de actuale și astăzi. Referindu-se la aceste observaţii, o echipă reputată de universitari din Cluj declara presei, după publicarea unui studiu pe tema mentalităţii românești, că și „astăzi, România se află într-o situaţie similară, istoric vorbind, cu perioada respectivă. Şi anume, odată integraţi în Uniunea Europeană, noi trebuie să ne conştientizăm foarte clar valorile, care este proiectul nostru de naţiune”, a explicat Daniel David, şeful Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai.

Concluziile studiului echipei de la UBB Cluj au fost ulterior comparate cu rezultatele altor teste de „personalitate naţională”, care au fost aplicate deja în alte ţări precum Germania, Franţa sau Statele Unite. „Am încercat să comparăm diferite populaţii pe baza unor chestionare foarte cunoscute. De exemplu, am vrut să vedem la nivel de trăsături de personalitate cum ne raportăm noi la alte populaţii”, a precizat Silviu Matu, cercetător. Prin această alăturare, s-a dovedit că suntem mai instabili emoţional decât americanii și mai calzi în relaţiile interpersonale. Românii acceptă autoritatea și tradiţiile, în timp ce americanii au gândirea critică mult mai dezvoltată. Suntem ambiţiosi și suspiciosi, în timp ce americanii au mai multă încredere în oameni.

Daniel David, a cărui coordonare s-a concretizat în apariţia volumului Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, esenţializa caracterizarea noastră spunând că potenţialului intelectual (inteligenţei și creativităţii), precum și competitivităţii ar fi bine ca românii să le adauge și o încredere reală în oameni și să renunţe la distorsiuni și la exagerări (fie pozitive – emoţionalism intensiv, fie negative – cinism și scepticism).

Ar putea fi însă excepţionalismul românesc una dintre aceste exagerări? Profesorul Dan Ungureanu, autor al lucrării Zidul de aer: Tratat despre mentalităţi, e de părere nu doar că excepţionalismul este o exagerare, ci și că el este o predilecţie manifestată și de alte naţiuni vecine. Potrivit autorului, mentalitatea particularistă caracterizează nu doar România, ci Balcanii şi Rusia, în ciuda incongruenţei dintre mentalitatea rusească şi europenitate, așa cum nota o recenzie a revistei Uniunii Scriitorilor.

Ţărăn ca om, nu ca defect

Totuși, faptul că România nu este unică în dorinţa ei de a fi unică nu înseamnă automat că nu este unică în alte aspecte. Antropologul Vintilă Mihăilescu argumenta într-o serie de discursuri publice (mai vechi și mai noi) unicităţile documentate statistic ale României, spunând că ceea ce distinge România în Europa este „ţărănitatea” ei. „România este cea mai longevivă și cea mai mare (demografic, n.r.) societate ţărănească din Europa.” Mai mult, potrivit antropologului, România este și „societatea agrară cu cele mai mari contraste din punct de vedere al proprietăţii”, o societate în care „inechităţile de proprietate și de distribuire a fondurilor europene” sunt vizibile cu ochiul liber. Mihăilescu nu neagă urbanizarea României, însă observă că urmările ei nu au modificat esenţial sufletul românesc: „Nu mai există nici muncitori, nici ţărani, ci un fel de muncitori gospodari, buni la toate și, în consecinţă, nu foarte buni la ceva precis.” Urbanizarea peste noapte („m-am culcat noaptea în sat și m-am trezit că a doua zi era oraș, deși nimic nu se schimbase în jur”) a dus la ceea ce Mihăilescu numește o „bulimie postmodernă”, în care românii s-au văzut brusc forţaţi să asimileze filosofii, atitudini și comportamente care nu îi caracterizau. Iar încercarea lor s-a lăsat deseori soldată cu eșec. Este un aspect identificabil și azi în decalajul intergeneraţional „părinte premodern – copil postmodern” vizibil în atâtea familii românești. Această „bulimie postmodernă” este legată, de asemenea, de concluzivitatea care îi caracterizează pe români (au un răspuns pentru orice), dar și de tirania imaginii (pe care Mihăilescu o identifică în tendinţa lor de „overdressing și overhousing” – împopoţonare vestimentară și arhitecturală). Aceasta însă nu se oprește la a fi doar o caracterizare, ci este, totodată, și o explicaţie a unui mecanim cu implicaţii pentru unicitate.

România de astăzi este ceea ce este ca urmare a modului în care a răspuns mersului istoriei. Prin urmare, putem privi România drept o supravieţuitoare sau o învinsă, în funcţie de cum privim istoria. Însă istoria nu este matematică și, în consecinţă, ceea ce știm despre noi se bazează nu pe adevărul obiectiv, ci pe subiectivismul inerent discursului despre realitate (istoriei). E drept că în căruţa trecutului și a așezării noastre geografice s-au aruncat, de-a lungul secolelor, multe dintre defectele noastre de neam. Unii spun că am răspuns istoriei cu pasivitate, alţii, că am avut și secvenţe de dizidenţă sau rezistenţă. Însă, dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaștem că nici pasivitatea, nici dizidenţa nu ar fi suficiente, în sine, pentru a ne considera unici. Ele sunt, în schimb, suficiente pentru a ne considera oameni și, de aici, e loc berechet pentru construit mai departe. Identitatea nu este un dat, ci un proces.

Foto: Ţărancă din Muscel (detaliu) – Nicolae Grigorescu