Din experienţa și din dialogurile pe care le-am purtat până acum, am descoperit că sunt două mari categorii de oameni care ajung să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu. Prima categorie e cea a oamenilor care au suferit. Din motive fizice sau emoţionale, pe perioade mai scurte uneori, dar adesea pe perioade lungi. A doua categorie e cea a oamenilor care simt că deţin controlul – financiar, emoţional, raţional, fie că e vorba de unul, mai multe sau toate dintre domenii.
Am întâlnit oameni din ambele categorii, care, deși iniţial se raportau la Dumnezeu, au descoperit treptat că nu se întâmplă nimic când se distanţează de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, încep să-și elibereze conștiinţa de poveri pe care le purtau înainte, iar inima, de emoţii care le dăunau. În felul acesta, de pildă, unii dintre cei din prima categorie amintită deja ajung în final în a doua categorie.
Ce cred că trebuie luat neapărat în calcul de oamenii care se simt atrași de ideea „eliberării” din sfera credinţei religioase ca de o necesară izbăvire și emancipare este că suferinţa credincioșilor, asociată cu tăcerea lui Dumnezeu, nu este incompatibilă cu existenţa lui Dumnezeu, după cum nici stăpânirea de sine și autocontrolul sau capacitatea de autodeterminare și echilibrul unor necredincioși nu sunt incompatibile cu existenţa lui Dumnezeu. Altfel spus, faptul că unii credincioși suferă și aparent Dumnezeu nu face nimic nu înseamnă că Dumnezeu nu există. După cum nici faptul că unor necredincioși le merge bine și au o sănătate emoţională bună nu înseamnă că Dumnezeu nu există.
Decizia unui individ cu privire la ce alege să creadă despre Dumnezeu este extrem de delicată. Distanţa dintre a crede și a găsi argumente pentru credinţă, pe de o parte, și a nu crede și a găsi argumente pentru îndoială, de pe altă parte, este înfiorător de mică pentru mulţi dintre cei care reflectează pentru prima dată la ea.
Chiar modul în care unii Îl văd pe Dumnezeu în mijlocul suferinţei, în timp ce alţii găsesc în aceeași situaţie dovezile inexistenţei Sale arată cât de personal și subiectiv este tranșată o chestiune de o importanţă așa de mare.
De ce nu Se manifestă atunci Dumnezeu, în mijlocul oamenilor, mai evident și mai greu de interpretat în mod diferit sau chiar contradictoriu? Înainte de a formula un răspuns la această întrebare, episoade notorii din Biblie ne cer să nu ne grăbim în a concluziona că un Dumnezeu manifestat evident ar influenţa decisiv balanţa fină a echilibrului spiritual al unui individ. Reacţiile faraonului egiptean la plăgile din timpul exodului, degringolada spirituală prin care trece în mod repetat Israelul nomad în pustia precanaanică, în ciuda minunilor la care fusese martor, reacţiile paradoxale ale mulţimii care Îl aclamă și apoi cere moartea lui Iisus sunt indicii convingătoare că manifestările evidente ale Divinităţii nu elimină reacţiile și interpretările caracterizate de un subiectivism greu de justificat aparent.
Ca atare, oricât de contraintuitiv ar părea, ar trebui să evaluăm valoarea de adevăr a următoarei afirmaţii: nu caracterul miraculos evident al manifestării lui Dumnezeu este factorul decisiv în stabilirea modului în care va fi interpretat Dumnezeu de către un individ, ci tot raportarea personală, subiectivă, a acestuia la revelarea lui Dumnezeu. Dacă această frază este adevărată, trebuie să ne întoarcem atenţia dinspre Dumnezeu înspre om. Și, din această perspectivă, cred că mulţi dintre cei care așteaptă intervenţii mari, covârșitoare, irefutabile din partea lui Dumnezeu pentru a se convinge că El există s-ar putea surprinde pe ei înșiși cu înclinaţia de a găsi coincidenţe sau explicaţii naturale pentru orice aparentă intervenţie a lui Dumnezeu.
Adesea, cei care suferă pentru că Dumnezeu nu li Se descoperă într-o asemenea manieră încât să nu se mai poată îndoi de existenţa Sa se pot autoevalua ca sinceri și doritori să-L accepte pe Dumnezeu, dar s-ar putea să nu înţeleagă că, în realitate, ei Îl așteaptă pe Dumnezeu pe drumul pe care nu obișnuiește să meargă.
În pustia în care fugise, Dumnezeu i S-a revelat surprinzător profetului Ilie prin cea mai simplă și neașteptată cale – prezenţa Sa a fost evidenţiată de „un susur bând și subţire” (1 Regi 19:12) – foarte nespecific până la urmă, foarte nespectaculos, foarte interpretabil.
În schimb, de multe ori, Dumnezeu S-a manifestat miraculos în urma tranșării chestiunii de încredere. El a despărţit apele Mării Roșii sau ale Iordanului, de pildă, după ce picioarele oamenilor intraseră deja în ele. Apoi, Iisus Însuși nu a căutat să Se demonstreze pe Sine, să Se valideze, și de aceea minunile Sale nu de puţine ori au fost făcute în cercuri restrânse. Nici chiar după înviere nu a pus în scenă o apariţie uimitoare în cel mai populat loc posibil, ci doar cei număraţi între discipolii Săi L-au putut vedea.
De fapt, marea întrebare a lui Iisus, care arată natura preocupării Sale de căpătâi, a fost: „Când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Iar când îi vorbește lui Toma, ni se adresează tuturor: „Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20:29).Nu e vorba aici despre vreo glorificare a performanţelor spirituale, ci mai degrabă de niște indicii importante că aici se află locul de explorat, cheia înţelegerii modului în care oameni păcătoși și predispuși la păcat pot fi schimbaţi, transformaţi și salvaţi pentru veșnicie. Tot acest proces deloc simplu are, se pare, enorm de-a face cu credinţa, cu disponibilitatea smerită și în același timp curajoasă și onorantă a cuiva de a-I da credit lui Dumnezeu, de a-L aștepta pe Dumnezeu să lucreze, de a-I aștepta în tăcere și cu răbdare descoperirea, de a tânji după a-L înţelege în loc de a-L verifica sau demonstra. Poate că aici e o diferenţă importantă între cei care, din pricina suferinţei sau a suficienţei, simt că e rezonabil să-I pretindă lui Dumnezeu un semn, o minune, o favoare, o demonstraţie, o validare și cei care mai degrabă se apropie de El cu respectul cuvenit și cu disponibilitatea de a-L descoperi în termenii Lui și de a-L recunoaște.
În fond, dacă Dumnezeu există și este așa cum ni S-a descris, nu e rezonabil să te apropii de El cu pretenţii și cu încumetare. Acestea sunt mai degrabă manifestări ale bănuielii că nu există. E mult mai firesc să căutăm indiciile prezenţei Sale cu precauţie și cu disponibilitatea de a le accepta atunci când le găsim.
E adevărat că suferinţa, cu miile ei de feţe, sau suficienţa unei persoane îi pot da acesteia sentimentul că nu mai are nimic de pierdut și că Îl poate provoca pe Dumnezeu la o interacţiune în termenii stabiliţi de ea, dar realitatea este că suferinţa sau suficienţa pot cel mult altera percepţia cuiva despre Dumnezeu, dar nu pot afecta realitatea existenţei Sale.
Așa că omul care simte că nu are nimic de pierdut are de fapt o problemă de percepţie. Dacă Dumnezeu există și te raportezi greșit la El, poţi pierde totul. Dacă Dumnezeu nu există, nu are sens să-L provoci să răspundă în termenii tăi. Dacă te interesează adevărul, nu e cel mai important să ţi se descopere în termenii tăi, pentru că, de fapt, cine dorește adevărul e dispus la orice pentru a-l afla, nu-i așa? Adevărul e cel care se află în centrul atenţiei, nu omul care caută.
Acestea fiind spuse, ar mai trebui inclus în discuţie un fapt: au existat și există și situaţii în care Dumnezeu acceptă să Se manifeste în termenii stabiliţi de om. Motivele pentru care o face au întotdeauna de-a face cu o serie de circumstanţe care ţin și de individ, și de planurile lui Dumnezeu, dar asemenea situaţii nu trebuie interpretate ca precedente care stabilesc reguli, ci mai degrabă ca excepţii care trebuie studiate și înţelese, excepţii adesea irepetabile, dar întotdeauna congruente cu ceea ce face Dumnezeu într-un alt context.
