Ancorat în speranţă în mijlocul haosului

Să rămâi ancorat în speranţă poate fi cea mai dificilă alegere pe care o ai de făcut în mijlocul unor experienţe răvășitoare, care subţiază răspunsurile, exilează protagoniștii într-o zonă a interogaţiei și redesenează contururile credinţei. Așa cum a fost cazul masacrului de la Bucea.

Cum ar trebui să te rogi cu o femeie care a fost violată o săptămână de un soldat rus, care, în ziua retragerii trupelor spre est, i-a făcut un ultim „cadou”, împușcându-i mama bolnavă? E una din întrebările pe care teologul Roman Soloviy le formulează într-un eseu pe care îl scrie, după propria-i mărturisire, printre lacrimi, cu mâinile tremurânde. O întrebare la care spune că nu are răspuns, măcar că în urmă cu doar câteva săptămâni i se părea că deţine răspunsurile la multe dintre complicatele dileme pe care ni le livrează suferinţa umană.

Dincolo de răspunsuri prefabricate

Director al Institutului Est-European de Teologie și fost rector al Seminarului Teologic din Lviv, Roman Soloviy reflectează asupra atrocităţilor comise asupra civililor din Bucea, mărturisind că a citit cu stupoare și oarecare neîncredere primele relatări despre violuri, tortură și executarea locuitorilor.

Eseul lui Soloviy nu ajunge la nicio concluzie, nu încearcă să reconcilieze dramele trăite de ucraineni cu o viziune biblică asupra răului, ci rostogolește un ghem dureros de interogaţii zămislit după acest spectacol al răului, orchestrat cu o violenţă care ucide până și cuvintele.

Cum să te rogi pentru un băieţel de 6 ani care a fost martor la violarea repetată a mamei lui?

Ce să le spui familiilor care își plâng morţii aruncaţi în gropi comune, după ce mai întâi au fost atât de torturaţi încât nu le mai pot distinge trăsăturile atât de dragi? Cum să alini femeia al cărei soţ a fugit după ajutor în timp ce ea intra în travaliu, doar ca să fie secerat de gloanţe în faţa casei?

Sunt întrebări la care teologul nu răspunde și nici nu pretinde c-ar ști să o facă. Soloviy admite că doar cu o lună și jumătate în urmă ar fi putut predica despre iertarea dușmanilor și despre victimele violenţei, dar acum  tot ce poate face e să plângă. Și să înţeleagă într-un mod profund cum a fost posibil ca unii dintre supravieţuitorii foarte cunoscuţi ai Holocaustului să-și fi pierdut orice sens și dorinţa de a trăi, recurgând la sinucidere după ce primiseră o a doua șansă la viaţă.

Trebuie să fi experimentat atât de multă violenţă, scrie teologul, încât au ajuns într-un „abis al răului” în care s-au văzut despuiaţi de resursele necesare pentru a se întoarce înapoi, la viaţa lor obișnuită.

De la moarte la înviere, de la deznădejde la speranţă

Poporul ucrainean învaţă cum să lupte, dar și cum să plângă „răul de dincolo de înţelegere”, spune preotul greco-catolic Taras Baitsar, subliniind modul în care creștinii redescoperă cărţile pline de profunzime ale Scripturii, precum Psalmii sau Plângerile lui Ieremia, aducându-și lacrimile înaintea lui Dumnezeu și așteptându-L în aceeași manieră în care au făcut-o și personajele veterotestamentare.

După ce a petrecut 17 zile în subsolul unei clădiri din orașul Hostomel, preotul ortodox Andrii Dudcenko spune că tentativele de a explica atrocităţile suferite de conaţionali sună la fel de superficial ca discursul prietenilor lui Iov. Deși Iov n-a primit vreo clarificare cu privire la motivele sau scopul tragediei care l-a lovit, Dumnezeu Însuși i s-a descoperit în final. Iar bucuria acestei întâlniri a trecut dincolo de orice așteptare, câtă vreme a reușit să stingă până și foamea acerbă după o explicaţie rezonabilă a ceea ce (i) s-a întâmplat.

Într-o postare pe pagina Facebook a Seminarului Teologic din Kiev, Alyona Tkach, șefa departamentului de comunicare al instituţiei, plasează ororile războiului în arcul speranţei oferite de moartea și învierea lui Iisus. Pentru ucenici, ceea ce s-a petrecut la cruce a fost materializarea celui mai negru scenariu pe care și l-ar fi putut imagina.

Totuși, ceea ce părea a fi sfârșitul s-a dovedit abia începutul, căci prin moartea lui Iisus a fost deschisă poarta celor mai bune vești din istoria lumii noastre. Chiar dacă zorii nu se mai văd, chiar dacă pare că nu mai există salvare, pentru că Iisus a înviat va răsări, în cele din urmă, lumina și pentru poporul ucrainean, crede Tkach. Și nu doar pentru el, putem adăuga.

Ancorat în speranţă și atunci când lumea se prăbușește

Traversăm o perioadă deosebit de grea pentru omenire, scrie Natasha Young într-un articol publicat în Christian Today, inventariind o serie de crize în desfășurare la nivel regional sau global și evidenţiind potenţialul acestora de a ne destabiliza, mai ales atunci când acestea se juxtapun peste problemele și dramele individuale.

Cel care i S-a descoperit lui Moise cu numele „Eu sunt” este unica ancoră sigură de care ne putem prinde în mijlocul valurilor.

Încercând să explice ce presupune ancorarea în Dumnezeu, Young observă un adevăr, acela că nu ni se garantează că vom fi protejaţi de orice necaz sau tragedie doar pentru că avem credinţă în El, dar că încrederea noastră joacă rolul unei fundaţii care ne susţine chiar și atunci când lumea pare să se prăbușească.

A fi ancorat în speranţă înseamnă să știi că ai pe Cineva mai mare decât orice problemă cu care te confrunţi sau care te înspăimântă, că ești dăltuit în palmele Lui (Isaia 49:16), că ultimul cuvânt despre ceea ce se va întâmpla cu tine Îi aparţine Lui, concluzionează autoarea.

A fi ancorat în Dumnezeu poate însemna să nu-ţi pierzi speranţa revederii celor dragi nici chiar atunci când șansele reunirii familiei se spulberă sub salvele tunurilor – o lecţie pe care jurnalista Sari Savela a descoperit-o citind scrisorile pe care bunicul ei le trimitea soţiei lui, de pe front. Tânărul finlandez, care avea să fie ucis în primele etape ale războiului ruso-finlandez, îi scria alesei sale în 1939: „Inamicul poate, în cel mai rău caz, să ne piardă viaţa, dar nu sufletul, așa că revederea noastră rămâne încă posibilă.”

Una dintre imaginile cele mai vii ale agăţării de speranţă chiar în vremuri în care totul pare pierdut este cea a credincioșilor ucraineni îngenuncheaţi în zăpadă, în mici grupe de rugăciune.

Fotografia a circulat în primele ore și zile ale invadării Ucrainei, iar mulţi dintre noi am presupus că era una recentă, poate chiar din ziua invaziei. În realitate, fotografia a fost publicată pentru prima oară de misionara Nicole Leigh într-un articol scris în 2019, după ce a participat la una din întâlnirile de rugăciune din Piaţa Libertăţii din Harkov.

După zecile de ani de persecuţie religioasă suferită în comunism și după un răgaz de peste două decenii de libertate, în urma destrămării URSS, oamenii din Harkov au văzut tancurile rusești intrând din nou în oraș în 2014.

Convinși că un război se câștigă pe genunchi, liderii creștini au chemat la rugăciune pe toţi cei care doreau să mijlocească pentru libertatea religioasă greu recâștigată – în fiecare dimineaţă, la ora 7, indiferent de vreme, în Piaţa Libertăţii din Harkov. Cinci ani mai târziu, în 2019, oamenii încă se adunau dimineţile să se închine împreună, îngenunchind pe pământul îngheţat chiar și la temperaturi de minus 20 de grade Celsius, povestește Leigh.

Harkov e unul dintre orașele care apar zilnic în știrile despre războiul din Ucraina, dar dincolo de ce se întâmplă acum cu orașul, el va rămâne, cel puţin în rapoartele pe care nu le poate atinge pana sau radiera umană, locul în care creștini de diferite confesiuni au ales să lupte pe genunchii unei credinţe vii.

Vorbind despre interesul unora dintre refugiaţii ucraineni de a primi și de a citi (uneori pentru prima dată Biblia), Dirk Smith, vicepreședinte al Misiunii Est-Europene, vorbește despre oportunitatea pe care o avem în vremuri de incertitudine de a-i ancora pe alţii în speranţa oferită de Cuvânt – nu pentru că am ști noi înșine ce se va întâmpla în viitorul apropiat, ci pentru că suntem siguri de lucrurile care ni se pregătesc de cealaltă parte a eternităţii.

Speranţă și iertare dincolo de înţelegerea umană

Iisus este singura noastră speranţă – acesta este crezul unui om care și-a păstrat credinţa în circumstanţe care împing oamenii spre deznădejde, necredinţă și ură. Marcel Uwineza, student doctorand în teologie la Boston College, și-a pierdut fraţii și surorile în genocidul din Rwanda.

În ciuda ororilor la care a fost martor, crede că trebuie să căutăm, în orice hău al răului, germenii speranţei. Speranţa că Dumnezeu va face într-o zi dreptate și va pune ordine în haos, speranţa că putem alege întotdeauna că fim agenţi ai schimbării.

Recunoscând că uneori este îngrozit de suferinţa, nedreptatea și violenţa care există în lume, cunoscutul autor creștin J. R. R. Tolkien puncta faptul că, deși răul lucrează continuu, eficient și cu multă forţă, toate aceste aparente victorii sunt în zadar, pentru că, în final, tot ce reușește este să pregătească terenul pentru ca binele să încolţească.

Speranţa rezidă din coexistenţa cruzimii și lipsei de umanitate cu dragostea care șterge orice diferenţă etnică și plătește orice preţ pentru credincioșie, scrie Uwineza, contrapunând exemplului preotului Athanase Seromba, care a participat la masacrarea miilor de credincioși adăpostiţi în biserica sa, pe cel al elevilor de la o școală aflată chiar în apropierea bisericii – somaţi de miliţia hutu să se separe în două grupuri, pentru ca membrii tribului tutsi să fie ușor de identificat, elevii au declarat că ei sunt rwandezi cu toţii, mulţi plătind cu viaţa curajul în atacul care a urmat.

Și nu în ultimul rând, punctează Uwineza, care l-a întâlnit și chiar l-a iertat pe ucigașul familiei sale, există speranţă în mijlocul suferinţei tocmai pentru că înţelegi mult mai limpede, zdrobit fiind, zdrobirea pe care a suferit-o Fiul lui Dumnezeu pentru tine.

În braţele unui Dumnezeu cu cicatrici

Unde este Dumnezeu? – această întrebare, care ţâșnește din inima victimelor și a martorilor atrocităţilor care au loc în Ucraina, se află în miezul nevoii umane de a primi explicaţii, notează jurnalistul Michael Gerson. E o întrebare pe care și-o pun, foarte probabil, uighurii din China, milioanele de afgani care suferă de foame, familiile îndoliate din Darfur (vestul Sudanului), unde a avut loc primul genocid al secolului al XXI-lea și unde violenţa continuă și acum.

Vă puteţi imagina câtă disperare poate simţi un afgan care se agaţă de avionul care decolează, ducând cu el ultima speranţă de libertate și de viaţă?

Nu vom primi răspunsurile așteptate, cel puţin nu pe toate și nu acum, dar creștinismul este unic pentru că „răspunde experienţei durerii cu o altă experienţă a durerii”, scrie Gerson, analizând o parte dintre suferinţele care L-au străpuns pe Iisus și care au culminat cu experienţa indicibilă a despărţirii de Tatăl.

„Vă puteţi imagina câtă disperare poate simţi un afgan care se agaţă de avionul care decolează, ducând cu el ultima speranţă de libertate și de viaţă?” întreabă Natasha Young, îndemnând la un exerciţiu de compasiune și înţelegere.

Adevărul e că nu putem avea decât o imagine palidă a disperării cuiva care se caţără pe aripile unui avion, iar uneori nici măcar empatie – dovadă fiind discuţiile purtate din fotolii comode despre primitivismul acestor oameni, care nici măcar „nu realizează” că nu se poate ajunge în Statele Unite căţăraţi pe avion.

Ancorat în speranţa vindecării

În timp ce privesc una dintre fotografiile cu refugiatele din Srebenica și văd jalea femeilor ai căror soţi au fost masacraţi de sârbi în iulie 1995 și chipul schimonosit de plâns al unui copil de 5-6 ani, știu că nu înţeleg decât o frântură din această explozie de durere.

Citesc despre genocidul din Rwanda, și mintea mea refuză să-și imagineze scenele descrise de supravieţuitori – bebeluși zdrobiţi de ziduri, copii și adulţi aruncaţi în latrine, femei violate în faţa familiei și comunităţii, femei infectate intenţionat cu HIV.

E atâta suferinţă fără sens în lumea noastră, încât nu îţi poţi păstra speranţa decât înţelegând, asemenea preotului ucrainean Petro Balog, că Iisus Hristos suferă chiar acum împreună cu cei care suferă:

„Când vorbim despre Bucea, trebuie să spunem că Hristos a fost violat. Hristos a fost ucis. El a rămas fără casă, Lui I-au fost legate mâinile înainte de a fi împușcat”.

„Doamne, la cine să ne ducem?” au întrebat ucenicii retoric, iar într-o lume în care răul își pune în scenă ostentativ noi acte ale unei drame care se apropie de sfârșit, știm că nu avem un loc mai sigur în care să mergem decât la Dumnezeul care a suportat, pentru noi, tot ce răutatea umană a putut născoci și arunca asupra Lui.

Cicatricile Lui vor rămâne o mărturie a unei iubiri neînţelese, însă lacrimile noastre de ieri, de azi și de mâine vor fi șterse de El o dată pentru totdeauna.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

Citește și: Credinţa vede miracolul