În viaţa cotidiană ne bazăm, că vrem, că nu vrem, pe acţiunile sau informaţiile furnizate de experţi sau specialiști. Cu toate acestea, nicio autoritate nu merită încredere oarbă. Atunci când luăm de bun cuvântul cuiva doar fiindcă acel cineva este o autoritate, facem greșeala logică numită „apel la autoritate”.

În fiecare zi ne punem încrederea în experienţa și buna-credinţă a diverșilor oameni „cu autoritate”, de cele mai multe ori fără să mai verificăm conștient motivele pentru care facem acest lucru. Știm cum va fi vremea, ce alimente sunt sănătoase sau nu și că pastilele de la farmacie conţin precis substanţele active de pe prospect, fiindcă așa ne spune cineva. Fără încredere în sursele cu autoritate, viaţa noastră ar fi extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Însă, atunci când această încredere nu este motivată/argumentată solid, greșim dacă o acordăm. E adevărat că uneori consecinţele pot fi nesemnificative (un localnic mi-a indicat greșit traseul unui autobuz, dar nu mă grăbeam oricum nicăieri). Alteori însă, consecinţele pot fi foarte grave (dezinfectanţii Hexifarma, diluaţi cu mult faţă de ceea ce afirma eticheta, au dus la propagarea infecţiilor intraspitalicești, cu consecinţe tragice pentru unii pacienţi). Ne putem proteja de impostori sau de răuvoitori, urmărind câţiva pași-cheie.

Evaluează competenţa

Nu oricine pretinde că este o autoritate într-un domeniu chiar are competenţele unui expert. O persoană fără studii de medicină care vinde uleiuri esenţiale la suprapreţ poate folosi termeni aparent știinţifici precum „protocoale de tratament” pentru a descrie cât mai convingător utilitatea produsului pe care dorește să îl vândă, însă lucrul acesta nu este o dovadă în sine că tratamentul propus este eficient.

Mulţi oameni presupun greșit că, dacă sunt înconjurate de o terminologie pretenţioasă, pe care nu prea o înţeleg, diversele produse cu origini și efecte îndoielnice sau cărţile pe teme de sănătate scrise de pseudospecialiști sunt probabil validate știinţific. Lumea comerţului este plină de produse cu calităţi înșelătoare, promovate de falși experţi.

Numeroase investigaţii de presă au dezvăluit existenţa unor reţele comerciale care își racolează clienţii din rândul pensionarilor, pe care îi păcălesc vânzându-le produse la suprapreţ, în cadrul unor prezentări pompoase care au loc în diferite hoteluri din ţară. Oale, răzătoare, saltele cu magneţi, saltele pentru masaj și câte alte produse cu beneficii exagerate sau susţinute de așa-ziși experţi din instituţii false ajung în casele pensionarilor înșelaţi de acești impostori.

Evaluează transparenţa/integritatea

Nu doar impostorii promovează minciuni. Chiar și experţii autentici pot promova adevăruri deformate sau chiar minciuni. Competenţa lor poate fi indubitabilă, însă ea nu garantează și că expertul își va exprima integral cunoștinţele. Experţii reali pot avea lipsuri etice sau motive ascunse, de aceea nu trebuie învestiţi cu încredere oarbă.

Între 1946 și 1948, câteva mii de guatemalezi nevoiași (soldaţi, prostituate, deţinuţi, pacienţi psihiatrici, copii din școli de stat, orfani instituţionalizaţi, ţărani) au fost infectaţi intenţionat cu sifilis, fără să știe, în timp ce participau la un experiment știinţific american. Echipele de cercetători, conduse de medicul american John Charles Cutler, au urmărit infectarea intenţionată cu sifilis și cu alte boli cu transmitere sexuală pentru a testa eficacitatea penicilinei în tratarea bolii. În același scop, realizatorii experimentului au lăsat o grupă de subiecţi complet netrataţi și expuși riscului de deces, pentru a urmări evoluţia bolii în absenţa oricărui medicament. Abia în octombrie 2010, președintele american a adresat scuze oficiale Guatemalei pentru ce s-a petrecut în acei ani.

Surse de informare care s-au bucurat la un moment dat de autoritate și de o bună reputaţie își pot schimba profilul. Cotidianul britanic Daily Mail a constituit o sursă de încredere pentru multe decenii, dar, la începutul anului 2017, editorii Wikipedia au votat pentru încetarea utilizării Daily Mail ca o sursă de informaţi, din pricina concluziei că nu mai este „în general de încredere”.[1]

Insistă să primești argumente

Avem dreptul de a le cere socoteală autorităţilor care ne pretind complianţa: de la politicienii care formulează legile până la medicii pe lângă care trebuie să insistăm să ne explice, măcar în mare, cum ne planifică tratamentele, ca să putem decide, cât de cât, în cunoștinţă de cauză.

Mai ales pe subiecte controversate, de exemplu cele din sfera așa-numitei „medicine alternative”, sau chiar pe subiecte cu suport știinţific în dreptul cărora nu există un consens, avem nevoie să ne dezvoltăm un simţ al orientării raţionale printre opiniile împărţite. Nu ca să devenim experţi, ci ca deciziile care ne afectează să nu le lăsăm în seama carismei sau doar a reputaţiei unora. „Pentru că așa am spus eu” nu este un argument nici măcar pentru un copil. De ce l-am lua de bun ca adulţi?

Opinia expertului nu este adevărul absolut

Chiar și experţii care își merită numele pot greși. Se pot lăsa influenţaţi, fără să dorească, de argumente subiective, pot să nu își actualizeze suficient de des cunoștinţele sau pot comite și ei erori logice, așa cum poate oricine să o facă.

Este important, de aceea, ca atunci când luăm în calcul informaţii provenind de la experţi să le trecem prin filtrul propriei raţiuni, conștienţi de faptul că poziţia de autoritate nu este totuna cu deţinerea adevărului absolut.

În Evul Mediu, când clerul vindea indulgenţe credincioșilor, cei mai mulţi oameni nu concepeau că această practică ar putea fi la fel de străină de Scriptură cum este și falsul dicton: „Crede și nu cerceta.” Ecouri ale acestei atitudini se aud și astăzi în bisericile care își intoxică enoriașii cu inima prea deschisă, cu mesajul, împachetat în sute de forme, că suferinţa credincioșilor (chiar și cancerul[2]) e un rezultat al deficienţelor lor spirituale. Biserica nu are competenţa de a clasifica depresia drept un eșec al credinţei, iar adoptarea unui crez religios nu justifică tratarea îndoielii cu dogmatism.

Pe scurt

Nicio autoritate nu merită încredere oarbă. Atunci când luăm de bun cuvântul cuiva doar fiindcă acel cineva este o autoritate, facem greșeala logică numită „apel la autoritate”.

Ca să evităm eroarea, mai întâi trebuie să verificăm dacă persoana cu autoritate are competenţe recunoscute pe subiectul în cauză. (Autorul articolului sau cărţii de sănătate care ne-a fost recomandată a studiat farmacie/medicină într-o instituţie acreditată?)

Putem fi siguri că ceea ce ne transmite sunt cunoștinţele lui complete și reale? (Expertul care susţine o anumită politică economică oferă imaginea completă a impactului real al acesteia?)

Persoana cu autoritate are ceva de câștigat/de pierdut din informaţia pe care o transmite? (Medicul care ne recomandă un lanţ de farmacii sau un laborator are contract cu acesta?)

Informaţiile furnizate sunt însoţite de argumente verificabile? (O autoritate clericală care susţine o interpretare teologică ne oferă argumentele și sursele de autoritate pe care aceasta se bazează?)

Footnotes
[1]„Richard Gray, «Lies, propaganda and fake news: A challenge for our age», BBC, 1 martie 2017, https://www.bbc.com/future/article/20170301-lies-propaganda-and-fake-news-a-grand-challenge-of-our-age.”
[2]„Alina Kartman, «Războiul minţii pe timp de pace», Semnele timpului, 1 martie 2018, semneletimpului.ro”.

„Richard Gray, «Lies, propaganda and fake news: A challenge for our age», BBC, 1 martie 2017, https://www.bbc.com/future/article/20170301-lies-propaganda-and-fake-news-a-grand-challenge-of-our-age.”
„Alina Kartman, «Războiul minţii pe timp de pace», Semnele timpului, 1 martie 2018, semneletimpului.ro”.