În viaţa de zi cu zi apelăm adesea la simpla repetare a ceea ce s-a mai zis sau s-a mai făcut. Însă nu tot ceea ce este vechi este autentic sau corect. Atunci când ne raportăm la tradiţie cu încrederea totală că modul în care s-a înţeles și s-a acţionat în trecut este de la sine înţeles bun, comitem eroarea logică a apelului la tradiţie[1], sau falsa inducţie[2].

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema gândirii critice.

Alegerile noastre sau apropierea de o ideologie sau de un mod de gândire reclamă un set de principii de referinţă pentru ceea ce decidem. La orice decizie, mică sau mare, ajungem fie prin raţionamente proaspete sau unele mai vechi, verificate, fie prin automatisme – adică prin apelarea la simpla repetare a ceea ce s-a mai zis sau s-a mai făcut. Este nepractic, dacă nu chiar imposibil să reluăm la fiecare pas raţionamentul care a stat la baza deciziilor mărunte din trecut, doar pentru a ne asigura că nu greșim în prezent. Dar oare este posibil să evităm repetarea greșelilor din trecut și în același timp să ne scutim de epuizanta punere la îndoială în continuu a trecutului sau de o perpetuă reverificare?

Ad fontes

A face un lucru sau a gândi într-un anumit fel doar pentru că dintotdeauna s-a făcut așa indică un comportament bazat pe o eroare logică destul de des întâlnită. Un asemenea comportament pleacă de la premise ce se pot dovedi îndoielnice sau chiar false: dacă X/Y este vechi, tradiţional, atunci X/Y este și bun, corect.

Faptul că un lucru a fost gândit într-un fel în trecut nu înseamnă neapărat că fundamentarea sa iniţială a fost corectă. De aici rezultă necesitatea unui efort de verificare a modului în care s-a gândit iniţial, de identificare a raţiunilor care au generat acel fel de a gândi.

Faptul că timp îndelungat femeia și sclavul erau consideraţi un bun aflat în proprietatea bărbatului sau a stăpânului nu înseamnă că modul acesta de gândire a fost corect. Un lucru considerat bun sau permis în trecut nu este neapărat reţeta de urmat în prezent.

O întrebare importantă apare din necesitatea de a stabili valoarea practică a unor expresii precum: „la vechile pietre de hotar” sau „ca pe vremea înaintașilor noștri”, care pot sugera nu doar nostalgia, ci și necesitatea reformării ideologiei și practicii prezente potrivit unui model stabilit în trecut și învestit cu valoare de autoritate. Cât de departe în trecut e necesar și bine să mergem? De exemplu: „Înainte de Luther, până la Luther sau…?” În acest context, apar și alte întrebări: Cum verificăm? La care izvor? În funcţie de care repere? Ca și în trecut, și acum reperul este cel ales, asumat, fie prin consens, fie personal: în speţă, în cazul exemplului referitor la Luther, Biblia.

Ad principium

În plus, validarea în trecut a ceea ce a ajuns să fie astăzi tradiţie nu este neapărat justificată și azi, mai ales în cazul în care circumstanţele s-au schimbat decisiv. Dacă abilitatea de a călări era considerată de un real folos în trecut chiar și pentru femei (până în prima jumătate a sec. al XX-lea), în prezent aceasta reprezintă mai degrabă un hobby. Principiile erau: dezvoltarea unui simţ practic și asigurarea mobilităţii și a independenţei.

Exemplul anterior subliniază necesitatea de a decela între principiul general valabil și aplicarea contextualizată a principiului. Ca și între principiu și regulă. În prezent, implementarea actualizată a principiului dezvoltării unui simţ practic și a celui de asigurare a mobilităţii și independenţei presupune ca o femeie să obţină permisul de conducere auto mai degrabă decât să înveţe să călărească.

Despre argumentum ad antiquitatem în formă pură

Argumentul apelului la tradiţie, în formă pură, se rezumă la a afirma că un lucru este corect pentru că până acum așa s-a făcut și nu altfel.

Acest tip greșit de argumentare este un inamic forte al descoperirilor noi – a susţine că ideea cuiva este greșită doar pentru că nu are precedent în istorie ar putea văduvi lumea de marile invenţii, care sfidează convenţionalul (sau mai micile invenţii cu efecte mari): radioul cu mecanism de ceasornic, al lui Trevor Baylis, conceput pentru ţările sărace din Africa, sau pantoful electric, care încarcă bateria telefonului mobil în timpul mersului.[3]

În alt plan, ce s-ar fi întâmplat dacă strămoșii noștri geto-daci, care se închinau la Zamolxe, ar fi rămas total imuni la influenţa creștină, pe principiul: „Rămânem la ce au făcut și crezut părinţii noștri”?

Cum se ajunge la baricadarea cuiva în spatele apelului la tradiţie? Mai întâi, este foarte probabil ca inerţia socială, în formele și subformele ei, să fie responsabilă în mare parte de această rezistenţă în faţa noului și de reticenţa la evaluarea obiectivă a prezentului.

Dacă ne gândim la inerţie ca fiind rezistenţa unui corp la modificarea stării sale de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă, în plan social și ideologic, având variabile multiple, este greu de aproximat când o masă socială se va opri din mișcarea sa inerţială[4], indiferent de forţele care acţionează asupra acesteia.

În al doilea rând, avem de-a face și cu spiritul de autoconservare al individului și cu comoditatea psihologică pe care i-o aduce continuarea vieţii pe coordonatele pe care și le-a ales deja în trecut. Scuturarea cuibului psihologic sau nevoia reevaluării paradigmelor de gândire este schimbarea care, dintre toate celelalte forme de schimbare, presupune pentru mulţi cel mai mare consum de energie. Din dorinţa de a ne păstra liniștea, adesea renunţăm la nevoia de verificare constantă a modului nostru de gândire, a convingerilor și credinţelor noastre, în raport cu noile informaţii care ne parvin.

Întrebări precum: „De ce fac ceea ce fac?” Sau „Cum am ajuns aici?” sunt așadar esenţiale, dar nu suficiente. Dorinţa de a evalua obiectiv noutatea, privind-o prin prisma aplicării sănătoase și actualizate a principiilor pe care le preţuim, este de asemenea de maximă importanţă.

Însă, pentru ca o schimbare să se poată produce, efortul cerut de realizarea ei trebuie să fie în ochii cuiva mai mic decât pagubele provocate de rămânerea în vechea paradigmă de gândire. Altfel, apelul la tradiţie rămâne una dintre formele facile prin care cineva își poate justifica refuzul de a se actualiza și de a se aduce în congruenţă cu cele mai bune și actuale informaţii disponibile despre adevărul obiectiv.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema gândirii critice.

Footnotes
[1]„Lat. Argumentum ad Antiquitatem”.
[2]„Karl Popper, Logica cercetării, (p. 74, de exemplu), citat de Emilia Cloșcă, Adevăr și cunoaștere în raţionalismul critic, Editura Lumen, 2010, p. 180, aduce o critică logicii inducţiei ca bază a știinţei sau a teoriilor generale, punând sub semnul întrebării însăși valabilitatea enunţului, a ipotezei sau a unei teorii ce are la bază metoda inductivă. ”.
[3]„Aici doar în teoria psihoistoriei – concepută de Isaac Asimov, în seria Fundaţiilor, ca experiment strict ficţional – s-ar putea prezice traseul social al unei mari mase de oameni, cu condiţia însă a existenţei unui număr mare de subiecţi. Variabilele foarte mari o fac să fie ceea ce este, o teorie ficţională privind previziunea cu privire la schimbarea comportamentului maselor.”
[4]„Vezi Rodney Castleden, Invenţii care au schimbat lumea, vol. II, Meteor Publishing, București, 2015, p. 226-227. Radioul cu mecanism de ceasornic funcţiona pe principiul unui resort comprimat care acţiona un dinam ce genera suficientă energie pentru ca radioul să poată funcţiona aproximativ o oră. Aparatul a fost gândit ca un mijloc de comunicare a informaţiilor despre virusul HIV și despre căile de răspândire a acestui virus în ţările sărace ale lumii. În anul 2000, Trevor Baylis a traversat pe jos deșertul Namib într-un efort de strângere de fonduri, purtând acest tip de pantof electric.”

„Lat. Argumentum ad Antiquitatem”.
„Karl Popper, Logica cercetării, (p. 74, de exemplu), citat de Emilia Cloșcă, Adevăr și cunoaștere în raţionalismul critic, Editura Lumen, 2010, p. 180, aduce o critică logicii inducţiei ca bază a știinţei sau a teoriilor generale, punând sub semnul întrebării însăși valabilitatea enunţului, a ipotezei sau a unei teorii ce are la bază metoda inductivă. ”.
„Aici doar în teoria psihoistoriei – concepută de Isaac Asimov, în seria Fundaţiilor, ca experiment strict ficţional – s-ar putea prezice traseul social al unei mari mase de oameni, cu condiţia însă a existenţei unui număr mare de subiecţi. Variabilele foarte mari o fac să fie ceea ce este, o teorie ficţională privind previziunea cu privire la schimbarea comportamentului maselor.”
„Vezi Rodney Castleden, Invenţii care au schimbat lumea, vol. II, Meteor Publishing, București, 2015, p. 226-227. Radioul cu mecanism de ceasornic funcţiona pe principiul unui resort comprimat care acţiona un dinam ce genera suficientă energie pentru ca radioul să poată funcţiona aproximativ o oră. Aparatul a fost gândit ca un mijloc de comunicare a informaţiilor despre virusul HIV și despre căile de răspândire a acestui virus în ţările sărace ale lumii. În anul 2000, Trevor Baylis a traversat pe jos deșertul Namib într-un efort de strângere de fonduri, purtând acest tip de pantof electric.”