Atunci când considerăm că o concluzie este fondată doar dacă foarte multă lume o consideră adevărată cădem în capcana argumentului prin apel la majoritate.

Argumentul prin apel la majoritate, sau argumentul popularităţii, poate fi considerat o subspecie a argumentării prin apel la autoritate, în care autoritatea este justificată cantitativ. Majoritatea devine pentru noi o autoritate. Cu alte cuvinte, acceptăm o concluzie neverificată sau nedovedită doar pentru că aceasta se întâmplă să fie susţinută de un grup mare de oameni. Uneori dăm credit majorităţii pentru că tindem să credem că, vorba cântecului, „doar n-or greși 50 de milioane de oameni?”. Dar dacă greșesc?

De ce e tentant să ne luăm după turmă

Uneori tindem să credem lucruri susţinute de mulţi oameni fiindcă bănuim că cineva, cândva a demonstrat acele lucruri, altfel nu le-ar fi crezut „toată lumea”. „Toată lumea” este oricum un concept vag, pe care mulţi dintre noi cel mai probabil l-am folosit deja în încercarea de a-i convinge pe alţii. („Toată lumea poartă blugi evazaţi, mamă! Nu-mi mai cumpăra blugi drepţi.)

Alteori, oamenii pot miza pe opinia majorităţii din cauză că nu înţeleg adevărul ca un absolut, care poate fi argumentat logic măcar, dacă nu demonstrat până la ultima fibră. („Nu s-a întors nimeni ca să ne spună cum e pe lumea cealaltă, așa că deocamdată credem și noi ce au crezut toţi strămoșii noștri.”)

Unii se ghidează după majoritate deoarece cred că adevărul este o noţiune subiectivă sau stabilită prin convenţie. („Cine a mai pomenit să mănânci prăjitură cu furculiţa?” sau „Nu știu cum te-au învăţat pe tine la ţară, dar aici așa se fac lucrurile.”)

Dacă majoritatea studenţilor care dau un examen copiază, cei care aleg deliberat să nu trișeze sunt văzuţi ca „fraieri”. Deși e limpede că cei care copiază au un avantaj punctual faţă de ceilalţi, simplul fapt că sunt numeroși nu face copiatul justificat/corect. La fel, dacă majoritatea politicienilor fură, nu înseamnă că furtul este inevitabil, ca în clasicul: „Fură și el, că toţi fură, dar măcar a făcut ceva, deci o să îl votez.”

Puterea exponenţială a unei turme de autorităţi

Adevărul trebuie să fie adevărat, chiar dacă nu îl crede nimeni. Iar o minciună va rămâne minciună chiar dacă o crede toată lumea. Timp de peste 40 de ani, între 1912 și 1953, comunitatea știinţifică a permis expunerea publică a fosilei Eoanthropus dawsoni, despre care credea că ar fi „veriga” ce lipsea pentru a dovedi evoluţia omului din maimuţă. Arheologul amator Charles Dawson susţinuse că a descoperit în apropiere de localitatea Piltdown, din East Sussex, rămășiţele craniului unui umanoid. În februarie 1912, Dawson l-a contactat pe Arthur Woodwar, curatorul sectorului de Geologie de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, și împreună au popularizat ideea că fosila ar avea 500.000 de ani, anunţând-o chiar la o întâlnire a Societăţii Geologice. În 1953 s-a dovedit că cei doi îmbinaseră mandibula și câţiva dinţi de la un urangutan și craniul hipocefalic al unui bărbat din epoca modernă, prezentând rezultatul drept o descoperire știinţifică revoluţionară. Acest fals popularizat cu autoritate știinţifică a fost reconfirmat ca înșelătorie de un studiu știinţific uriaș realizat în anul 2016.[1]

Majoritatea nu e nicicând reperul, nici pentru a crede, nici pentru a nu crede ceva

Mai subtil este însă apelul invers la majoritate. Nu că un lucru este adevărat fiindcă îl susţine majoritatea, ci că, fiindcă îl susţine majoritatea, acel lucru este fals. Regăsim această formă de apel la majoritate în promovarea produselor de lux („Tu nu trebuie să te speli cu produsul X. Produsul X este pentru masele fără gust și fără bani. Tu trebuie să te speli cu produsul Y.” Acest argument nu spune nimic despre proprietăţile niciunuia dintre produse. Spune doar că produsul X este popular.)

Conspiraţioniștii recurg des la această formă de argument al popularităţii inverse atunci când își tratează lipsa de popularitate ca o dovadă de autenticitate. („Puţini știu că în subsolul Vaticanului se fabrică arme nucleare.” Cu alte cuvinte, „doar cei aleși știu adevărul. Tu, dacă nu ai această informaţie sau dacă crezi opusul, înseamnă că nu ești printre cei aleși.”)

Dar dacă te-ai lua după majoritate…

Argumentul că „așa crede majoritatea” nu poate fi invocat decât cel mult ca apel la o convenţie. În democraţie, decizia aparţine majorităţii. „Am stabilit că facem într-un fel, așa facem.”

Însă în argumentare, decizia este bine să se bazeze pe reflecţie, pe cântărirea faptelor, pe experienţa trecută, pe estimarea consecinţelor. Iată de ce.

În primul rând, în cazul subiectelor care polarizează masiv opinii, nu vom putea ști pe care majoritate să o credem. Un sondaj efectuat în 2017 de Asociaţia Cardiologilor Americani a descoperit că, în timp ce aproape trei sferturi dintre americani consideră că uleiul de cocos este sănătos, două treimi dintre nutriţioniști cred exact opusul. E evident că, dacă ne uităm strict după majorităţi, rămânem într-o dilemă. În cazul majorităţii populare, autorii studiului au pus diferenţa de percepţie pe seama marketingului de care a beneficiat uleiul de cocos în presa nespecializată.[2] Mulţi dintre cei care argumentează în favoarea consumului de ulei de cocos spun că acesta abundă în trigliceride cu catenă medie. În realitate însă, acest tip de trigliceride constituie doar 4% din totalul trigliceridelor din uleiul cocotier.[3]

În al doilea rând, nici dacă ar avea dreptate, majoritatea nu ar trebui să aibă un cuvânt prea important de spus în acest demers. Fiindcă, odată invocată ca argument, popularitatea va profita de nevoia noastră înnăscută de apartenenţă la un grup și ne va sabota să acceptăm mai ușor majorităţile nefondate. („Și ce dacă e cum zici tu? Noi așa am apucat. Nu ne schimbăm.”)

Cel mai probabil, nu ne vom putea proteja în absolut de atracţia argumentului cu apel la majoritate. Și, așa cum spunea filosoful Chaïm Perelman, în privinţa argumentelor retorice „este inutil să încercăm să definim argumentul raţional (…) după conformarea lui la anumite reguli prescrise. (…) Argumentele nu sunt niciodată corecte sau incorecte; ele sunt fie puternice, fie slabe, relevante sau irelevante.”[4] Însă avem nevoie de independenţă în gândire pentru a judeca, bazat pe propriile raţionamente și asumându-ne responsabilitatea propriilor concluzii, care argument este cel mai convingător.

Footnotes
[1]„Isabelle De Groote et al., «New genetic and morphological evidence suggests a single hoaxer created „Piltdown man”», în Royal Society Open Science, vol. 3, nr. 8, 1 aug. 2016, https://royalsocietypublishing.org/doi/10.1098/rsos.160328. ”.
[2]„Frank M. Sacks et. al., «Dietary Fats and Cardiovascular Disease: A Presidential Advisory From the American Heart Association», Circulation, 15 iunie 2017, https://www.ahajournals.org/doi/full/10.1161/CIR.0000000000000510”.
[3]„Laurence Eyres et.al., «Coconut oil consumption and cardiovascular risk factors in humans», Nutrition Reviews, Oxford University Press, aprilie 2016, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4892314/”.
[4]„Chaim Perelman, Justice, Law, and Argument: Essays on Moral and Legal Reasoning, Ed. Random House, New York, p. 196”.

„Isabelle De Groote et al., «New genetic and morphological evidence suggests a single hoaxer created „Piltdown man”», în Royal Society Open Science, vol. 3, nr. 8, 1 aug. 2016, https://royalsocietypublishing.org/doi/10.1098/rsos.160328. ”.
„Frank M. Sacks et. al., «Dietary Fats and Cardiovascular Disease: A Presidential Advisory From the American Heart Association», Circulation, 15 iunie 2017, https://www.ahajournals.org/doi/full/10.1161/CIR.0000000000000510”.
„Laurence Eyres et.al., «Coconut oil consumption and cardiovascular risk factors in humans», Nutrition Reviews, Oxford University Press, aprilie 2016, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4892314/”.
„Chaim Perelman, Justice, Law, and Argument: Essays on Moral and Legal Reasoning, Ed. Random House, New York, p. 196”.