Vorbind despre confruntarea cu durerea, psihoterapeutul Francis Weller observa că „este nevoie de un curaj revoltător pentru a face faţă unei pierderi revoltătoare”. Slujind persoanele îndoliate, biserica arată că dispune de elementele necesare pentru a juxtapune preocuparea pentru durerea de acum și credinţa în nimicirea viitoare a morţii.
Șase luni de la pierderea cuiva drag poate fi o perioadă scurtă, dar și destul de lungă pentru ca oamenii să creadă că persoana îndoliată începe deja să se vindece. Benjamin Brooks-Dutton, bărbatul căruia un accident i-a răpit soţia, lăsându-l văduv la 33 de ani, cu un băieţel care nu putea înţelege, la cei doi ani ai săi, ce s-a întâmplat cu mama lui, spune că timpul este un medicament doar pentru practicienii neinstruiţi. De fapt, după ce a traversat o perioadă de 25 de ori mai lungă decât cea mai lungă perioadă în care să nu-și fi văzut soţia în cei 8 ani de convieţuire, Benjamin crede că „timpul este o unitate de măsură care are puţină valoare în durere”.
În timp ce admite că anumite simptome fizice sau sentimentele de confuzie și vinovăţie și-au slăbit strânsoarea, bărbatul mărturisește că simte cu aceeași intensitate tristeţea și că sentimentul pierderii pulsează la fel de viu. Chiar dacă nu mai arată ca o umbră, așa că din exterior pare să se fi pus deja pe picioare, în realitate, abia a făcut primii pași ai unei călătorii în care învaţă cum să supravieţuiască cu o rană deschisă.
La două luni după moartea soţiei sale, Benjamin a scris primul său text pe un blog creat din nevoia de a întâlni bărbaţi tineri, văduvi, care se confruntau, aidoma lui, cu viaţa de părinte singur. Spera să-și împărtășească trăirile cu ei, să înveţe din experienţa lor și să găsească răspunsuri împreună. Nu a găsit însă ce căuta, așa că a luat iniţiativa, începând să scrie și să examineze cu minuţiozitate ceea ce simţea și modul în care traversa fiecare etapă a doliului.
Timpul este o unitate de măsură care are puţină valoare în durere.
La o săptămână distanţă de prima postare, The Guardian l-a invitat să scrie despre modul în care își ajută fiul să treacă prin experienţa pierderii mamei. În următoarele 4 luni, blogul a strâns în jurul lui cititori britanici, dar și din alte colţuri ale lumii și a avut peste jumătate de milion de vizualizări. În plus, a găzduit frecvent postări ale altor oameni îndoliaţi sau care aveau pe cineva apropiat diagnosticat cu o boală gravă și a început să fie urmărit și de cei care voiau să știe mai multe despre cum să-i ajute pe cei care jeleau moartea cuiva drag.
Blogul a fost, de asemenea, răspunsul pe care tânărul văduv l-a dat celor care i-au spus că nu-și pot imagina prin ce trece odată cu pierderea soţiei. „Nici nu încerca. Nu ai vrea să știi”,f era replica obișnuită a bărbatului. Aceste secvenţe de dialog deveniseră frecvente, așa că bărbatul a realizat că oamenii nu știu ce să spună și ce să facă în situaţii de acest gen, așa că încearcă să umple tăcerea cu cuvinte care sună, cel mai adesea, clișeic. Motiv pentru care a simţit nevoia de a spune restului lumii cât de anevoios și de sinuos poate fi procesul vindecării.
O biserică prietenoasă cu cei îndoliaţi
Locul cel mai firesc în care persoanele îndoliate ar trebui să găsească ajutorul de care au nevoie este biserica, spun fondatorii organizaţiei Loss and Hope (formată în martie 2020), care oferă resurse și sprijin bisericilor care vor să-și ajute membrii care trec prin doliu. Biserica participă la ritualurile de înmormântare și comemorare, oferă sprijin și stabilitate atunci când circumstanţele vieţii devin ostile și este locul în care cei confuzi și îndureraţi pot fi ajutaţi să găsească speranţă și încredere, atât pentru viaţa aceasta, cât și pentru cea viitoare. Totuși, bisericile pot fi și locurile în care oamenii se simt izolaţi și singuri în durerea lor, fie din cauza experienţei prin care trec, fie din pricină că membrii bisericii nu știu cum să reacţioneze la durerea lor pe termen scurt și lung.
O biserică prietenoasă cu cei îndoliaţi este una care înţelege călătoria prin durere și-i ajută pe cei îndureraţi să navigheze prin confuzie și speranţă spre un tărâm al semnificaţiei și speranţei, spun cei de la Loss and Hope.
Potrivit specialiștilor de la Atlass.org, o altă organizaţie caritabilă care ajută persoanele îndoliate să găsească sprijin, există câţiva indicatori ai unei biserici prietenoase cu cei care își pierd prin moarte pe cineva drag:
- Pregătirea comunităţii de credincioși pentru a conștientiza impactul pe care îl are pierderea cuiva;
- Instruirea membrilor bisericii cu privire la ceea ce trebuie spus sau nu celor care suferă;
- Selectarea și instruirea unei echipe desemnate să supravegheze și să sprijine persoanele îndoliate;
- Suport oferit îndoliaţilor în procesul de întărire sau reconstrucţie a credinţei lor;
- Recunoașterea suferinţei ca experienţă legitimă pentru un creștin;
- Adecvarea mesajelor teologice la nevoile celor care și-au pierdut persoane dragi;
- Prezentarea realistă a subiectului „morţii bune” și al vindecării;
- Facilitarea accesului la serviciile de sprijinire a îndoliaţilor pentru toate persoanele care au vreo legătură cu biserica;
- Organizarea de activităţi speciale pentru îndoliaţi, pentru a-i sprijini în călătoria lor prin suferinţă;
- Revizuirea aspectelor vieţii bisericești, așa încât cei îndoliaţi să se simtă bine-veniţi;
- Grija pentru a crea un spaţiu al păcii și mângâierii pentru membrii îndoliaţi.
The Beavement Journey este un program folosit cu succes timp de două decenii și jumătate de biserica Holy Trinity Brompton. „Nu scoatem oamenii din șanţ, ci coborâm în șanţ și stăm împreună cu ei până când văd o licărire de lumină pentru a-și putea continua viaţa”, spune specialistul în deces Jane Oundjian, care a fondat programul. Acesta are șase sesiuni, care se întind pe perioada a șase săptămâni, facilitând discuţii în grupuri mici, și se adresează persoanelor cu diferite crezuri religioase (sau fără nicio religie), ultima sesiune, opţională, răspunzând dintr-o perspectivă creștină întrebărilor care se nasc în experienţa pierderii cuiva drag. În pandemie, programul a fost adaptat la prezentarea prin Zoom și preluat de multe biserici din Marea Britanie.
„Nu scoatem oamenii din șanţ, ci coborâm în șanţ și stăm împreună cu ei până când văd o licărire de lumină pentru a-și putea continua viaţa.”
Liderii diferitelor biserici spun că programele de instruire de acest tip sunt de mare ajutor pentru a reduce decalajul dintre nevoile membrilor îndoliaţi și suportul practic oferit acestora, punctează Oundjian, subliniind că, deși toţi avem speranţa creștină, cei îndoliaţi au nevoie de timp, de răbdare și de acceptare pentru a-și relua viaţa în noile condiţii.
Bisericile știu să facă slujbe de înmormântare impresionante, însă avem nevoie să învăţăm cum să ne pregătim pentru moartea celor dragi sau pentru propria noastră moarte, dar și pentru a-i ajuta pe cei care navighează prin durerea pierderii cuiva drag, spune Judith Brashaw, coordonatoarea Bereavement Team de la Oundle Baptist Church. Biserica din care face parte derulează mai multe tipuri de programe de ajutor pentru cei îndoliaţi, iar pandemia a mărit volumul de lucru, dar a necesitat și un reglaj al metodelor obișnuite, odată ce tot mai mulţi oameni au trecut printr-un doliu atipic, în care au jelit în izolare.
Te-ar putea interesa și: Biserica în haine de lucru
De fapt, aceste programe nu ţintesc doar membrii bisericii, unele dintre ele fiind destinate oricui are nevoie de resurse sau de informaţii. Scopul lor final este acela de a transforma orașul într-unul prietenos cu cei îndoliaţi și de a iubi oamenii într-un mod practic, așa cum a făcut Iisus.
Înţelegând și slujind persoanele îndoliate în moduri practice
Sentimentul de stângăcie în faţa unei dureri de anvergura celei produse de moartea apropiaţilor reprezintă unul dintre cele mai frecvente motive pentru care nevoile îndoliaţilor scapă adesea radarului membrilor bisericii, susţine Philip Kenyon, capelan la Optum Hospice, din Chicago.
Kenyon povestește că are încă vie în memorie imaginea din ziua înmormântării tatălui său, când prietenii lui vorbeau între ei, aruncându-i din când în când câte o privire. Nu s-au apropiat de el însă, ca și când ar fi suferit de vreo boală contagioasă. Nu i-au spus vreun cuvânt și nici măcar nu i-au scris vreun mesaj, iar astăzi Kenyon știe că reticenţa lor, oricât de crudă ar fi părut, venea din faptul că nu știau ce să facă și ce să spună. Evitarea celui îndoliat este o greșeală pe care o facem din teama de a nu amplifica durerea sau pur și simplu pentru că presupunem că ar trebui să avem un răspuns la ceea ce s-a întâmplat.
Scriitorul Joseph Bayly, care și-a pierdut 3 din cei 7 copii, povestește despre cât de puţin l-au ajutat, în momentele de sfâșiere sufletească, discursurile religioase (absolut corecte, de altfel). Una dintre persoanele venite să-l consoleze i-a vorbit despre dreptatea lui Dumnezeu, despre motivele pentru care s-a întâmplat tragedia și despre speranţa de dincolo de mormânt. A vorbit mult, a spus lucruri pe care Bayly le știa, dar această logoree bine intenţionată l-a făcut doar să-și dorească să rămână cât mai repede singur.
Un altul a venit doar ca să se așeze lângă el și să-l asculte. A spus foarte puţine cuvinte, s-a rugat scurt și a plecat, iar Bayly mărturisește că această interacţiune a fost cu adevărat mângâietoare și că a regretat plecarea ascultătorului empatic.
Chiar dacă noi credem că trebuie să spunem ceva semnificativ, care să ofere o nouă perspectivă spirituală sau emoţională pierderii de neînlocuit, elementul de care au nevoie oamenii este prezenţa cuiva care să le înţeleagă pierderea și să se întristeze împreună cu ei, observă autoarea creștină Nancy Guthrie, co-gazdă a seriei video GriefShare.
Oamenii reacţionează la pierdere în moduri diferite, în funcţie de factori precum personalitatea, sistemul de credinţe, atașamentul faţă de cel decedat, experienţele anterioare legate de pierdere, percepţiile sociale și culturale sau strategiile folosite pentru a face faţă durerii, scrie Vivienne Mountain, de la University of Divinity.
„Cel mai bun sprijin pentru durere este să ai pe cineva care să treacă cu tine prin haos fără a încerca să-l schimbe”, scrie Mountain, inventariind câteva dintre nevoile celui îndoliat: nevoia de a vorbi din nou și din nou despre cel drag, nevoia de empatie (iar în acest punct este în regulă să admitem că nu înţelegem foarte bine prin ce trece), nevoia de a-și exprima durerea de câte ori simte acest lucru, nevoia de timp pentru vindecare (procesul reconstrucţiei respectă un calendar diferit la persoane diferite) și, în unele cazuri, nevoia de ajutor din partea profesioniștilor.
De asemenea, persoanele îndoliate au nevoie de conexiune cu ceilalţi și de autenticitate, dar și de sprijin nonverbal. Poate fi vorba de ajutor la planificarea înmormântării sau punerea deoparte a hainelor și a altor obiecte aparţinând celui decedat, trimiterea unei scrisori sau a unei cutii cu prăjituri, o mână de ajutor la treburile casnice sau de a lua copiii de la școală sau a-i supraveghea pentru câteva ore.
Există o multitudine de modalităţi practice de a oferi suport, în timp ce rămânem receptivi la reacţiile destinatarului și ne adaptăm manierei specifice în care se luptă cu o perioadă copleșitoare. Iar pentru că vindecarea are loc de-a lungul unui proces anevoios, rareori liniar, va fi nevoie să ne manifestăm empatia și sprijinul în mod constant. Kenyon sugerează un calendar pe care ar trebui să-l urmărească biserica pentru fiecare membru îndoliat, pentru a se asigura că trimite mesaje de condoleanţe și de reafirmare a sprijinului, împreună cu alte resurse, la intervale regulate de timp.
Până la urmă, există întotdeauna ceva de făcut sau de spus pentru o persoană care suferă, atunci când ne apropiem de ea cu speranţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu, conchide autorul creștin Aaron Brown.
Învăţând din greșelile altora (sau chiar din cele proprii)
Uneori, bunele intenţii nu duc la rezultate la fel de bune, așa că avem nevoie să ne ajustăm cuvintele și acţiunile la nevoile persoanelor îndurerate, recunoscând și evitând cuvintele și atitudinile care nu sunt de ajutor.
A oferi cu largheţe sfaturi, chiar dacă și-au verificat deja înţelepciunea, nu este cel mai bun lucru pe care îl putem face atunci când ele nu sunt solicitate. Cel care a trăit convulsiile unei pierderi are nevoie, cel mai adesea, de o ureche care știe să asculte sau de un umăr pe care își poate jeli durerea, fără să fie judecat, fără ca durerea lui să fie minimalizată sau comparată cu pierderile interlocutorului și fără a fi presat să se concentreze mai degrabă pe lucrurile bune din viaţa lui. Există un timp pentru a celebra binecuvântările de care încă se bucură (așa cum există unul și pentru a asculta povești despre pierderile altora), dar acesta nu este neapărat momentul cel mai potrivit de a-i aminti să o facă, punctează scriitoarea Amy Hoggart.
Atunci când ne întâlnim cu cineva îndoliat, ezităm să aducem în discuţie pierderea lui, de teama de a nu zgândări o rană, mai ales dacă ni se pare că are o zi bună. În realitate, durerea despărţirii este ca un program de calculator care rulează permanent în fundal, scrie autoarea creștină Nancy Guthrie. Prin urmare, nu este nevoie să intrăm în jocul ignorării elefantului din cameră, ci să iniţiem discuţia pe marginea pierderii, cu sensibilitate, fără a da celuilalt senzaţia că așteptăm un raport despre modul în care se descurcă și fără a lăsa impresia că judecăm progresele sau lipsa acestora în gestionarea durerii. Dacă celălalt nu vrea sau nu poate vorbi despre pierderea lui, în mod sigur va menţiona acest lucru. Oamenii care pierd pe cineva drag au însă dorinţa de a vorbi despre amintirile lor și au nevoie să știe că persoana iubită nu va fi dată uitării.
Speranţa într-un viitor veșnic împreună cu cel drag nu exclude tristeţea unui prezent din care părintele, copilul, fratele sau partenerul lipsește.
Cei care au înmormântat pe cineva drag spun că ofertele vagi de ajutor („Sună-mă dacă ai nevoie de ceva!”) sunt inutile de obicei. Nu doar pentru că cei prinși în menghina durerii nu vor lua în serios o ofertă care nu promite nimic concret, ci și pentru că abia se pot concentra asupra lucrurilor de zi cu zi și au nevoie ca alţii să se organizeze pentru a le oferi ajutorul necesar.
Una dintre capcanele în care alunecă creștinii este aceea de a încerca să diminueze durerea celui îndoliat, vorbind despre speranţa învierii și plasând în plan secund durerea reală a pierderii, scrie autoarea creștină Sarah Phillips. Speranţa într-un viitor veșnic împreună cu cel drag nu exclude însă tristeţea și durerea unui prezent din care părintele, copilul, fratele sau partenerul lipsește (acum și pentru tot restul vieţii). Oamenii au nevoie să-și exprime durerea fără a se preface imuni la ea, și după această eliberare sunt mai pregătiţi să vorbească (sau să audă) despre încrederea în Cel care a biruit moartea și efectele ei: „Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14).
Te-ar putea interesa și: Doliul în vremea pandemiei
Expresia „totul se întâmplă cu un motiv/scop” este pe cât de folosită, pe atât de inutilă – nu conţine decât o parte de adevăr (aceea că orice cauză are un efect), oferă răspunsuri simpliste unor întrebări complexe, Îl face pe Dumnezeu responsabil de tragedii care nu-I pot fi imputate și creează sentimentul că durerea din prezent nu contează prea mult. O soluţie mai bună decât aceea de a diseca motivele unei tragedii este aceea de a-i arăta dragoste în moduri palpabile celui care suferă, jelind împreună cu el desprinderea de trecut și de oamenii dragi.
Un mod de a sluji la îndemâna fiecărui creștin
Susţinerea persoanelor îndoliate nu reprezintă o misiune rezervată doar pastorilor și consilierilor; fiecare creștin trebuie să simtă responsabilitatea acestei slujiri, pentru că ea „este înrădăcinată în vocaţia noastră de urmași ai lui Isus Hristos și în chemarea de a aduce vești bune lumii”, a declarat reverendul Sandra Millar în cadrul unui seminar organizat luna trecută, care a creionat modul în care bisericile, dar și creștinii, individual, pot sprijini persoanele îndoliate.
Pandemia a adâncit o nevoie stringentă chiar și în vremurile de normalitate, spune Millar, amintind că un sondaj al coaliţiei Loss and Hope a arătat că 62% dintre britanici au pierdut o persoană apropiată anul trecut, în timp ce 27% au pierdut mai multe persoane dragi. În contextul restricţiilor impuse de pandemie, mulţi nu au avut ocazia să-și ia rămas bun de la apropiaţii care au murit și au fost privaţi de gesturile firești care jalonează înmormântarea și perioada de doliu.
Bisericile ar trebui să contribuie la crearea unei culturi a validării suferinţei („este în regulă să nu fii bine”) și să le arate celor care și-au înmormântat apropiaţii că ea își amintește de ei atunci când restul lumii pare să-i fi uitat, a punctat, în cadrul seminarului, reverendul Yvonne Richmond Tulloch, CEO al site-ului web de sprijin pentru îndoliaţi AtaLoss.org.
Și, cum biserica este formată din oameni, fiecare ar trebui să facă tot ce poate mai bine, știind că a oferi puţin și constant înseamnă mai mult decât a plănui un eveniment singular, grandios și probabil greu de realizat și reeditat. Nu toţi suntem consilieri, dar cu toţii putem fi parte a unei biserici sensibile la nevoile celor în haine cernite, care urmează niște pași simpli, dar cu efecte sigure: „contactează, ascultă, fii o binecuvântare”.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.
