„Am spus de multe ori că sunt cel mai norocos om de pe Pământ. Mă simt așa chiar și în aceste momente în care mă pregătesc să îmi închei viaţa. Mi-am iubit viaţa, pe deplin. Am avut experienţe și aventuri și am legat prietenii cât pentru zece vieţi satisfăcătoare și sunt pe deplin recunoscător. Asemenea celor mai mulţi dintre noi, am și regrete. Dar nu aș da la schimb o zi din viaţa mea, fie din timpurile bune sau din cele rele, pe cea mai bună zi din viaţa altcuiva”, scrie senatorul John McCain într-o scrisoare deschisă de rămas-bun adresată americanilor, pe care i-a slujit timp de 60 de ani.

Este o scrisoare scrisă cu ultimele puteri, după mai bine de un an de luptă împotriva cancerului, pentru care a fost operat pe creier și a primit chimioterapie, și cu puţin timp înainte de moartea sa, la 81 de ani.

Nu este puţin lucru pentru cineva care a pierdut lupta cu cancerul să spună că este cel mai norocos om de pe Pământ. Nu este puţin lucru pentru cineva care nu mai putea ridica mâinile dincolo de nivelul umerilor, din cauza torturilor îndurate în timpul prizonieratului de ani de zile din Vietnam, să spună că nu ar schimba cea mai proastă zi a vieţii sale cu cea mai bună zi a vieţii altcuiva. Acest lucru vorbește despre o enormă putere de iertare și despre binecuvântările care se pot revarsa din dragostea unei familii și acoperă cele mai urâte atrocităţi.

Nu este puţin nici pentru un veteran, un erou de război, să recunoască că în viaţa sa a fost testat de multe ori și că „nu mereu am ales să fac ce era corect”. Într-o celulă din Hanoi, după numeroase runde de tortură, pe când era convins că o să moară, McCain a cedat și a semnat o scrisoare de „confesiune” redactată în numele său. „Pentru asta o să îmi fie rușine toată viaţa”, spune el. Este o armă pe care cei care se înjosesc o folosesc împotriva sa. Donald Trump, de exemplu, a spus-o în gura mare că McCain este erou de război doar pentru că a fost prins, iar lui îi plac oamenii care nu se lasă prinși. Eliberat în martie 1973, McCain s-a întors acasă la soţie și la cei trei copii, dar mariajul a eșuat rapid și McCain nu neagă că a fost o perioadă în care s-a purtat „fără cap”. Cu toate acestea, a reușit să își refacă viaţa și acum creditează satisfacţia pe care o resimte când își evaluează întreaga viaţă iubirii pe care i-a arătat-o familia. „Niciun om nu a avut o soţie mai iubitoare sau copii de care să fie mai mândru decât sunt eu de ai mei”, scrie el.

Și mai este o satisfacţie pe care i-o datorează Americii, posibilităţii de a se conecta la „cauzele Americii – libertate, egalitate în faţa justiţiei, respect pentru demnitatea tuturor oamenilor – care aduc o fericire mai sublimă decât plăcerile trecătoare ale vieţii”. În cariera sa politică, McCain a fost pe cai mari atunci când a rămas loial sieși, instinctelor sale, convingerilor sale. De fiecare dată când a acceptat să facă compromisuri, cum a fost când a acceptat să candideze la prezidenţialele din 2008 alături de Sarah Palin ca vicepreședinte, s-a dezamăgit pe sine. Și a încercat mereu să înveţe din greșeli și să îi înveţe și pe alţii.

McCain a dus lupta liderilor adevăraţi, care caută să îi ajute pe ceilalţi să își depășească limitele și să iasă din comoditate. „Un adevărat lider nu este pur şi simplu cineva care are idei cu care eşti de acord, nici cineva despre care se întâmplă să crezi că e băiat bun. Un adevărat lider este cineva care, prin propria forţă, charismă şi exemplu, este capabil să inspire oamenii”, scria David Foster Wallace prin 2000 despre McCain. A fost prima dată când McCain a candidat pentru Casa Albă, propunându-și să îi inspire și energizeze pe tinerii dezgustaţi de politică. Cinismul avantajează sistemul, aparatul de partid, „pentru că, dacă eu votez şi tu nu votezi, atunci votul meu se pune dublu”, adică fiecare vot nedat este, de fapt, un vot pentru establishment, iar vechii politicieni se bucură de neimplicarea noilor generaţii.

McCain nu a câștigat prezidenţialele, dar a dat niște lecţii pe care astăzi americanii și le aduc aminte ca prin vis și se întreabă cum de nu și-au dat încă de atunci seama de ce avea să vină. În plină campanie electorală în anul 2008, McCain a luat microfonul unei doamne care tocmai îi spusese că nu poate să aibă încredere în Obama pentru că „a citit despre el și este arab”. „Nu, doamnă, este un cetăţean al SUA; un om decent, un familist cu care se întâmplă să mă contrazic pe niște probleme fundamentale”. Este greu de zis dacă McCain a reușit să o convingă pe doamna respectivă că citise „fake news”, însă încă de pe atunci se prefigura în spate spectrul lui Trump, scriu astăzi publicaţiile americane. În discursul de recunoaștere a înfrângerii, când suporterii au început să huiduie la auzul numelui lui Obama, McCain a ridicat mâinile și a spus apăsat „Nu, vă rog!”. A cerut liniștea și decenţa de care avea nevoie pentru a putea vorbi serios despre patriotismul și meritele celui care tocmai îl învinsese.

La doar zece ani distanţă de la acel eveniment, politica americană de azi pare radical schimbată. Nu mai este una în care un om ca senatorul McCain să fie apreciat sau elogiat pentru prea multe lucruri. Drapelul coborât în bernă la Casa Albă este singurul semn de normalitate în circumstanţele în care președintele Trump a transmis condoleanţe printr-un mesaj succint pe Twitter. Pentru aceste vremuri, McCain și-a păstras ultimele rânduri din scrisoare: „Nu disperaţi în faţa dificultăţilor din prezent, ci credeţi mereu în măreţia Americii, fiindcă aici nimic nu este inevitabil. Americanii nu renunţă. Noi nu ne predăm. Nu fugim de istorie, noi facem istorie. Rămas bun, dragi concetăţeni. Dumnezeu să vă binecuvinteze și Dumnezeu să binecuvinteze America.”