Sub domnia regelui Henric al VIII-lea, mai exact în anul 1534, Biserica Angliei s-a disociat de Biserica Romano-Catolică. Odată deschisă calea, protestantismul a avansat rapid sub Eduard al VI-lea (1547-1553).
Termenul anglicanism denotă sistemul de doctrină și practică al acelor creștini care sunt în comuniune cu conducerea arhiepiscopală de la Canterbury. Începuturile Bisericii Anglicane sunt legate de domnia lui Henric al VIII-lea și de cea a lui Eduard al VI-lea, în timp ce formularea iniţială a principiilor anglicane este legată de domnia Elisabetei I, în timpul căreia a fost fundamentată politic o cale de mijloc (via media, în latină) între papalitatea romană și disidenţa reformată de la Geneva, iar anglicanismul ca sistem doctrinar a prins contur.
Cuvântul „anglicanism“, care vine probabil din francezul gallicanisme, a început să fie folosit în secolul al XIX-lea și este un termen derivat din mai vechiul „anglican“.
Sub domnia regelui Henric al VIII-lea, mai exact în anul 1534, Biserica Angliei s-a disociat de Biserica Romano-Catolică. Odată deschisă calea, protestantismul a avansat rapid sub Eduard al VI-lea (1547-1553).
A urmat însă la tron regina Maria (1553-1558), sub care Anglia a fost întoarsă la romano-catolicism, iar pe acest fond, un număr semnificativ de protestanţi au fost nevoiţi să plece în exil. Mulţi dintre aceștia s-au îndreptat către Geneva, unde biserica lui Jean Calvin părea modelul de lucru perfect al unei biserici disciplinate.
Tot din experienţa exilului au apărut cele mai populare două cărţi ale Angliei elisabetane – Biblia de la Geneva și Cartea martirilor, a lui John Foxe. Cele două opere au reprezentat motivaţia protestanţilor englezi de a vedea Anglia insulară drept o naţiune aleasă de Dumnezeu pentru a desăvârși lucrarea Reformei.
Astfel, aderarea Elisabetei în 1558 la protestantism a fost salutată cu entuziasm de către protestanţi. Totuși, acţiunile timpurii ale reginei pe de-o parte au mulţumit, pentru că restabileau protestantismul, pe de altă parte au dezamăgit, dată fiind dimensiunea redusă a reformelor propuse.[1]
Biserica Angliei și „epoca de aur“
Odată încheiat secolul al XVI-lea, în care influenţele calviniste au fost dominante, a început ceea ce a ajuns să se numească „Epoca de aur a anglicanismului“, care s-a întins pe parcursul secolului următor. Sub patronajul grupului de teologi și clerici intitulat Caroline divines, Biserica Angliei a refuzat definitiv pretenţiile de întâietate ale Romei și a respins sistemele teologice și ecleziastice ale reformatorilor europeni. Varianta clasică a creștinismului anglican încearcă să evite tendinţe confesionale și respinge categoric orice formă de autoritate absolută.
Episcopatul istoric (de Canterbury) a fost păstrat, dar nu a fost și nu este privit drept o instituţie preoţească. Biserica Angliei și-a rezervat dreptul de a-și adapta misiunea și învăţătura, dar schimbările pe care intenţionează să le facă sunt considerate legitime atâta vreme cât Scriptura este considerată tezaurul tuturor lucrurilor necesare mântuirii.
În anglicanism, adevărul trebuie căutat în Scriptură și în autoritatea ecleziastică, cea de-a doua fiind fundamentată pe tradiţia creștină a primelor patru secole. Aceste izvoare se accesează prin intermediul raţiunii, ca judecător și intermediar.
În mai 1649, Oliver Cromwell a devenit lord protector al Angliei. Acesta era un puritan tipic, care, pe fondul succesului său militar, interpretat drept un semn al binecuvântării cerului, a implementat un sistem de guvernare în care judecata și mila lui Dumnezeu sunt puse la lucru în societate în mod politic. Reformarea Angliei era prevăzută să depășească reformarea altor naţiuni.
Aceasta a fost baza unei religii pluraliste în Anglia, în care bisericile parohiale erau conduse de prezbiterieni, de independenţi, de baptiști sau de alte confesiuni creștine.
Evreilor li s-a permis să trăiască în Anglia, dar romano-catolicilor și unitarienilor nu li s-a permis să aibă manifestări religioase publice.
Totuși, în tulburările sociale provocate de războaie, au apărut grupuri radicale care au contestat pluralismul acesta religios și au avansat viziunea puritană a unui nou Ierusalim. Aceste grupuri separatiste au fost de scurtă durată. Un grup cu o istorie mai lungă a fost fondat de George Fox (1624-1691) și este cunoscut sub numele de Societatea Prietenilor sau quakeri.
Viziunea acestui grup este că, dacă autoritatea papei trebuie respinsă, atunci orice autoritate ecleziastică este superfluă, de aici lipsa nevoii de clerici, sacramente și liturghie în biserică. Puritanismul nu a reușit niciodată să se consolideze într-o mișcare monolitică, iar aderarea unei orientări sau a alteia la putere a generat facţionalism. Limitele spiritului puritan s-au descoperit clar în persecuţia susţinută a quakerilor.
În Restaurarea de după moartea lui Cromwell s-a pus în discuţie continuitatea organizaţiei pe linie episcopală, având în vedere două modele: cel catolic sau unul modificat. Primul a fost cel dominant. De asemenea, s-a pus problema apărării în faţa învăţăturilor seculare ale iluminismului raţionalist.
Biserica Angliei s-a extins dincolo de graniţele Angliei, mai ales pe noul continent.
Un grup care s-a remarcat în această perioadă a fost cel al „platoniștilor de la Cambridge“ (1633-1688), care își propuneau evitarea rigidităţii predestinaţiei calviniste, dar și reacţiile seculare la modelul calvinist. Accentul pus pe devoţiunea personală și respectul conservator pentru izvoarele de înţelepciune ale trecutului era combătut de viziunea mecanicistă despre natură și societatea umană, care urma să caracterizeze anglicanismul de mai târziu.[2]
Biserica Angliei s-a extins dincolo de graniţele Angliei, mai ales pe noul continent, unde Societatea Propagării Evangheliei a trimis în jur de 300 de clerici (în America de Nord) între 1701 și 1776. Dezvoltarea transnaţională a Bisericii Anglicane a cunoscut două direcţii semnificative.
Prima a fost un rezultat al obligaţiei, în secolul al XIX-lea, ca fiecare pastor din Biserica Angliei să trăiască în limitele parohiei sale. Deși au fost și excepţii, regula aceasta a dus la iniţiative nenumărate ale parohilor, oameni educaţi, de a înfiinţa școli. Sfârșitul secolului al XIX-lea arăta astfel: întregul sistem de învăţământ din Anglia era condus de biserică. De asemenea, oriunde s-a răspândit Biserica Anglicană, a fost replicat modelul bisericii și al școlii.
A doua dezvoltare este legată de fondarea Statelor Unite. Având de luptat pe continent împotriva lui Napoleon, după 1776, Anglia a renunţat la idealuri colonialiste și imperialiste. În schimb, laici anglicani cu iniţiativă au demarat un proces de stârpire a sclaviei. Sub conducerea și influenţa lui William Wilberforce, campania contra comerţului de sclavi se soldează cu scoaterea acestuia în afara legii în Anglia, în 1807.
De aici a urmat o preocupare solidă de a răscumpăra aceste greșeli faţă de popoarele africane oropsite de sclavie. Așa a început mișcarea misionară din secolul al XIX-lea. Misionarii au mers în special în Africa pentru a propaga credinţa creștină, educaţia și comerţul, cu scopul de a înlocui economia bazată pe sclavie.[3]
Aceste date succinte sunt suficient de lămuritoare cu privire la rolul și identitatea Bisericii Anglicane în istorie și societate. Aceasta se numără printre acele organizaţii creștine care au meritul de a fi adus o contribuţie semnificativă la crearea unui creștinism echilibrat, motivat misionar și interesat de bunăstarea societăţii și a fiinţei umane.
Te-ar putea interesa și: Despărţirea de Roma și reforma din Anglia. Originile diversităţii religioase şi ale libertăţii religioase (I)
Laurenţiu Moţ explică factorii istorici și teologici care au pus bazele Bisericii Anglicane și evidenţiază câteva din influenţele ei asupra societăţii și asupra dezvoltării creștinismului.
