Motivaţia reprezintă mai mult decât dorinţa de a te trezi dimineaţa cu entuziasm și drag de viaţă.
Motivaţia determină în mare măsură felul în care viaţa este trăită, iar performanţa, profunzimea și calitatea vieţii sunt impuse de aceasta. Miza umanităţii nu este de a supravieţui, ci de a-și găsi identitatea și rostul existenţial.
Idealismul – precursorul deznădejdii
Categoriile de risc în ceea ce privește demotivarea sau chiar depresiile cronice sunt cele plasate în zonele de extremă. Idealiștii și religioșii radicali sunt două dintre acestea. În cazul amândurora există câte o mreajă hipnotică a superiorităţii și eminenţei. Acest spirit elitist își găsește adesea partener în deznădejde și descurajare. Marile dezamăgiri se nasc din cele mai mari așteptări, cel mai profund scepticism se naște din credinţele perfecţioniste, iar multe dintre credinţele idealismului, după ce sunt respinse ca idealiste, duc la nihilism. Distanţa de la idealism la nihilism este de o aruncătură de suflet.
Dinspre nimic înspre nimic?
Prin ochelarii nihilismului nu există vreo acţiune de preferat, în mod obiectiv, faţă de o alta. Neexistând sens obiectiv, valori esenţiale și nici adevăr, viaţa este lipsită de sens, iar lipsa unui guvernator și creator a toate duce la un soi de nihilism moral. Nimic nu este, din punctul de vedere al moralităţii, bun sau rău, așa că fapte obiectiv morale nu există.
În chintesenţa sa, nihilismul admite posibilitatea nimicului absolut. Dacă există un număr finit de elemente în lume, dacă acestea sunt contingente și dacă sunt și independente, înseamnă, prin argumentul scăderii, că elementele pot fi reduse la nimic. Omul există, dar s-ar putea să nu fi existat. Omul există, dar s-ar putea să nu mai existe. Perspectiva finită și temporară a umanităţii reduce existenţa însăși la nimic. Ceea ce a existat vreodată în raport cu veșnicia se reduce la nimic.
Mecanismul principal care alimentează motivaţia are mai multe forme, dar întotdeauna își are obârșia în răspunsul la întrebarea „de ce?“.
De ce faci ceea ce faci? De ce să faci ceea ce vrei sau trebuie să faci? De ce să nu faci? Viaţa este o perpetuă mișcare și o sumă de acţiuni, așadar întrebarea: „De ce faci ceea ce faci?“ se referă în cele din urmă la scopul vieţii. De ce trăim?
A-ţi găsi motivaţia de a te dezvolta și de a trăi necesită mai mult decât să te trezești dimineaţa pentru că trebuie, înseamnă să te trezești pentru că vrei. Această atitudine vine din identitatea și sensul existenţei omului. Știind cine suntem clădim ceea ce suntem; cunoscând rostul fiinţării noastre, clădim ceea ce vrem să devenim. Deci, cine și de ce suntem?
Axioma veșniciei
Noi astăzi fiind necesită ca ieri să fi fost ceva și mâine să mai fie. Excluderea lui Dumnezeu nu înlătură taina veșniciei, deoarece înainte de orice trebuie să fi fost ceva. Excluzându-L pe Dumnezeu, schimb numele veșniciei și-L transform pe Dumnezeu în ceva impersonal.
Putem alege să credem că venim din Dumnezeu sau din nimic, dar în funcţie de alegerea noastră începem să construim credinţele care ne vor defini viaţa. Găsim suficiente dovezi să credem una sau alta, dar atât Dumnezeu, cât și nimicul nu pot fi desprinși de conceptul veșniciei.
Excluzându-L pe Dumnezeu, elimin singura cale de revelaţie prin care omul poate să-și înţeleagă identitatea și rostul ce-l poartă. Fără Dumnezeu știm doar ceea ce am văzut, am auzit și vom auzi/vedea. Nu știm de ce, de când, de unde și încotro. Nu știm de bine sau rău, de adevăr sau dreptate. Toate acestea pot fi doar expresia a ceea ce noi putem înţelege și fi.
Totul este deșertăciune și goană după vânt
Împăratul Solomon, cel mai înţelept dintre pământeni, a încercat să-și afle rostul și fericirea pe pământ, împlinindu-și toate dorinţele. Avuţie, înţelepciune, cultură, băutură, îmbuibare, destrăbălare, sexualitate ș.a.m.d. În urma experienţei, Solomon își rezumă concluzia în versetul 14 al capitolului 1 din cartea Eclesiastul: „M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și iată: totul este deșertăciune și vânare de vânt“ (Biblia Ortodoxă).
În pofida statutului și oportunităţilor pe care Solomon le-a avut, deprimarea și descurajarea i-au marcat o mare parte din viaţă. Iată ce spune Eclesiastul: „Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar înţelepciunea. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toata truda mea, și aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea. (…) Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui și din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudește sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, și truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Și aceasta este o deșertăciune“ (Eclesiastul 2:9-10,22-23).
Vremelnicia naturii umane golește de sens chiar și existenţa unuia dintre cei mai faimoși împăraţi pe care i-a avut lumea. Iată că acţiunea, concentrarea, implicarea pasiunii, rezultatele, profesionalismul, interacţiunile sociale, planificarea etapizată și orice alt fel de mecanisme care ar putea alimenta motivaţia de a continua și de a crește nu sunt suficiente.
Veșnicia oferă omenirii motivaţia și scopul
La finalul cărţii Eclesiastul, Solomon lasă ca un corolar al întregii sale căutări secretul trecerii de la vremelnicie la eternitate. „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecărui om. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele“ (Ecclesiastul 12:13-14, Biblia Ortodoxă). Judecata fiind portalul dintre viaţa efemeră și viaţa veșnică, temerea de Dumnezeu și trăirea conformă principiilor Lui reprezintă pașaportul de trecere. Doar accesul la veșnicie dă sens existenţei umane. Viaţa de aici și acum își găsește sens și motivaţie dacă este urmată de viaţa de atunci și acolo.
Prezentul este garantul viitorului
Frumuseţea Sfintei Scripturi constă și în faptul că paradigma de gândire pe care o oferă creștinătăţii nu se rezumă la lumea ce va să vină, neglijând viaţa prezentă.
Ar fi imposibil să credem în veridicitatea Bibliei și în relevanţa principiilor ei, dacă astăzi ar trebui să trăim prezentul doar în speranţa viitorului promis. Ultima zi de pe pământ va fi asemenea primei zile din cer, iar încrederea că viitorul este luminos ne-o oferă relevanţa Bibliei pentru azi și acum. Dacă azi nu pot fi fericit și împlinit, cine îmi garantează că atunci voi fi? Dacă astăzi nu funcţionează principiile Bibliei pentru mine, cine îmi garantează că vor funcţiona atunci?
Motivaţia și singura fericire a omului
În capitolul 2, Eclesiastul îl surprinde pe creștinul radical-conservator declarând că singura fericire pe care un om o poate avea este aceea de a mânca, de a bea și de a se desfăta. „Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce și să bea și să-și înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui!“ (Eclesiastul 2:24).
Aparent, această concluzie se contrazice cu afirmaţia repetată de șapte ori de Solomon într-un singur capitol: „totul este deșertăciune și goană după vânt“ (Eclesiastul 2:17). Dacă la început suntem descurajaţi în încercarea de a ne găsi sens și motivaţie în lucrurile ce ţin de plăceri și posesiuni, la finalul capitolului singura fericire care ne rămâne este în sfera plăcerilor și lucrurilor pe care le avem sau le putem dobândi.
Rezolvarea tensiunii acestei dialectici se regăsește în următorul verset: „Și am văzut că și aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine poate oare să mănânce și să bea fără să mulţumească Lui?“ (Ecclesiastul 2:24-25, Biblia Ortodoxă). Plăcerile, lucrurile și bucuriile profane pe care le avem sunt venite de la Dumnezeu.
Tot Solomon, dar de data aceasta în cartea Proverbele, ne îndeamnă să-L recunoaștem pe Dumnezeu în toate căile noastre, pentru ca astfel să avem o călătorie netedă, plăcută și fericită în viaţă. Iată deci că Dumnezeu este, oricum, prezent în toate aspectele vieţii noastre. Conștientizarea acestui fapt dă bucurie și sens. Darurile primite ne leagă mai mult de dătător, iar valoarea unui dar nu este stabilită în primul rând de ceea ce reprezintă darul, ci mai degrabă de cine este acela care îl oferă.
La fel cum Dumnezeu S-a făcut cunoscut umanităţii prin întruparea Lui în natură umană, la fel și noi avem nevoie de binecuvântări care să poată fi percepute de simţurile noastre. Altfel nu ar fi perceptibile pentru noi, deci nu ar avea sens. Cum ar fi fost ca Dumnezeu să Se reveleze într-o limbă necunoscută de noi și într-o natură pe care să nu o putem vedea sau simţi?
Mâncarea, băutura, sărbătoarea, familia, meseria ș.a.m.d. sunt singurele fericiri pe care le putem avea. Miza păstrării fericirii, motivaţiei de a crește și a sensului este dată de legarea de Dumnezeu a tuturor lucrurilor frumoase și perceptibile. Pusă pe seama bunătăţii lui Dumnezeu, fericirea noastră va dăinui, iar veșnicia ne va da un scop și motivaţia de a crește mereu.
Ștefăniţă Poenariu (34 de ani) este pastor, are studii de licenţă și masterat în teologie și sociologie. Este doctorand în știinţele educaţiei la Universitatea Montemorelos (Mexic) și președinte al asociaţiei care coordonează Transylvania International School.
