„…ceea ce contează nu e sensul vieţii în general, ci mai degrabă sensul specific al vieţii omului la un anumit moment…” (Viktor E. Frankl)[1]

Când vorbim de sensul vieţii, nu o facem fiindcă nu avem ce discuta, nici ca să ne satisfacem nevoia de insolit și nici ca să ne măgulim, abordând teme elevate, dintre care unele sunt prea abstracte pentru minţile neantrenate cu activitatea intelectuală. Nimic din toate astea. Pur și simplu, ne aflăm în faţa unei teme care ne preocupă pe toţi, chiar dacă nu toată lumea o formulează în aceleași cuvinte, chiar dacă nu ne gândim la ea în fiecare zi. Ea poate fi tradusă în cea mai simplă întrebare posibilă: PENTRU CE TRĂIM? Cu alte cuvinte: De ce merită trăită viaţa? Are viaţa noastră un rost (un sens) sau o suportăm doar fiindcă ne-a fost dat să trăim? Așadar, o putem trăi la întâmplare, o putem trăi cum vrem noi, sau trebuie trăită într-un mod anume?

Trebuinţa de sens al vieţii

La aceste întrebări și la altele care decurg din întrebarea iniţială, „Pentru ce trăim?”, răspund toate religiile și toate concepţiile despre lume și viaţă, toate sistemele filozofice. Desigur, ele nu oferă același răspuns. Într-un eseu celebru, „Societate alienată și societate sănătoasă”, filozoful Erich Fromm spunea: „Oricare ar fi conţinutul lor, toate sistemele de idei elaborate răspund la dubla nevoie a omului de a avea un sistem pe care să-și sprijine gândirea și un obiect de devoţiune care să-l asigure cu privire la semnificaţia existenţei sale și la situaţia sa în lume.”[2] Mai simplu, ce-ar însemna aceste lucruri? Nevoia oamenilor de a avea un tablou al lumii coerent, fără contradicţii logice, din care să poată deduce rostul venirii lor pe lume, locul pe care îl ocupă în această lume și rolul care decurge din acest loc. De altfel, Fromm enumeră trebuinţa de sens al vieţii printre cele patru nevoi ale oamenilor din toate timpurile, alături de trebuinţa de tablou unitar al lumii, trebuinţa de securitate emoţională și trebuinţa de devoţiune.[3]

Printre primele „sisteme de idei elaborate” se numără filozofia lui Aristotel (384–322 î.Hr.), unul dintre titanii filozofiei antice grecești, cei despre care s-a spus că vor fi de-a pururi dascălii noștri. Pe umerii lor s-au ridicat toţi ceilalţi gânditori ai epocilor următoare, până în zilele noastre. Sistemul de gândire al lui Aristotel uimește prin diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.); el a stat la baza gândirii medievale creștine și islamice, fiind și axul culturii Occidentului, până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Aristotel a pus bazele gândirii critice, a întemeiat logica formală și a elaborat primul tratat de etică, intitulat Etica nicomahică. Acest tratat nu este un manual de bune maniere, cum se crede uneori, și nici un eseu moralizator. Aristotel abordează sistematic toate răspunsurile posibile la întrebarea „Cum ar trebui să trăim?”. Prin aceasta, Etica nicomahică devine un tratat de ontologie a umanului, adică o teorie a existenţei omenești aici, în lumea de sub Cer.

În afara studiilor de teologie, a sistemelor filozofice și a tratatelor de etică, sensul vieţii nu se formulează ca atare; mai degrabă, el se manifestă sub forma unui ideal de viaţă – care nici el nu este conștientizat punct cu punct, verbalizat și exprimat în mod constant.

În viziunea lui Pierre Hadot, idealul de viaţă este verbalizat și desfășurat teoretic doar în cazul filozofilor profesioniști – acei oameni care își permit să-și petreacă o mare parte din timp conștientizându-și și justificându-și idealul de viaţă. Hadot consideră că opţiunea pentru un mod de viaţă nu se situează la sfârșitul desfășurării activităţii filozofice, ci la origine: „Această opţiune determină până într-un anumit punct chiar doctrina și modul de predare a acestei doctrine. Discursul filozofic se originează deci într-o alegere a modului de viaţă și într-o opţiune existenţială, nu invers.”[4]

Așadar, despre idealul de viaţă al omului pot vorbi clar și coerent doar filozofii profesioniști, care nici nu sunt întotdeauna conștienţi că fac acest lucru; de regulă, discursul filozofic se referă la existenţă (ontologia), la cunoașterea acesteia de către om (gnoseologia) și la lumea valorilor (axiologia); numai atunci când sistemul conţine și o etică, discursul atinge în mod programatic tema idealului de viaţă. În acest caz, cum se descurcă nefilozofii, adică majoritatea zdrobitoare a oamenilor? Pentru nefilozofi, idealul de viaţă seamănă cu un soare care se întrevede printre nori, ca în poezia lui Vasile Alecsandri, „Iarna”: „Soarele rotund și palid se prevede printre nori / Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.”[5] El devine mai concret și observabil prin consecinţele sale: atitudinile, deciziile și faptele noastre.

Idealul de viaţă

Dacă s-ar face un sondaj de opinie cu întrebarea: „Care este idealul dumneavoastră de viaţă?”, probabil că răspunsurile ar fi asemănătoare și foarte vagi, poate că formularea cea mai frecventă ar fi: „Să fiu fericit”. De fapt, din idealul de viaţă, nu întotdeauna conștientizat și asumat, se deduc mai multe scopuri, din acestea, și mai multe obiective strategice, iar din acestea, la rândul lor, și mai multe obiective tactice. Pentru majoritatea oamenilor, spectacolul vieţii stă în comportamentul semenilor faţă de natură, faţă de societate, faţă de semeni și faţă de Dumnezeu. Poate fi făcută o ierarhie a idealurilor de viaţă? Există idealuri superioare și idealuri inferioare?

Idealul de viaţă depinde foarte mult de reprezentarea pe care fiecare dintre noi o are despre lume, în ansamblul ei. Pentru unii, lumea este un lucru bun de consumat; aceștia sunt clienţii ideali ai societăţii de consum. Pentru alţii, ea este o „grădină a plăcerilor lumești” (Hieronymus Bosch); aceștia au deviza „Să ne distrăm până la moarte!” (după titlul cărţii lui Neil Postman[6]) și sunt mușteriii societăţii-spectacol, care sacralizează divertismentul drept valoare supremă și scop ultim al existenţei noastre[7]. Pentru unii, lumea este un lucru care trebuie transformat, de unde și idealul revoluţionar al multor personalităţi istorice, iar pentru alţii, ea este un lucru sfânt, care trebuie contemplat și nicidecum transformat (hinduismul). În sfârșit, pentru Omul Cunoașterii, lumea este un lucru care trebuie să fie cunoscut – dar nu superficial, cum o cunoasc toţi oamenii, ci în esenţa ei, atât la nivelul realităţii imanente, cât și la nivelul celei transcendente.

Pentru cineva care nu are un sistem de credinţe stabil, care nu are un punct de reper fix, cum este Dumnezeul creștin care afirmă despre El: „Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6), este foarte greu să facă o ierarhie între Monden, Hedonist, Revoluţionar, Contemplativ sau Omul Cunoașterii; după ce criteriu să-i ierarhizezi: după criteriul Binelui, al Utilului sau al Plăcerii?

Fiecare dintre aceștia își va aplica propriul criteriu, după care îi va devaloriza pe ceilalţi și se va valoriza pe sine. Un hedonist nu va înţelege niciodată de ce contemplativul nu participă la „plăcerile lumești”. Despre criteriul Adevărului nu poate fi vorba, căci în materie de ideal, valoarea de adevăr nu se aplică. În această situaţie, intră în discuţie un gen foarte special de lectură: creștinismul este o mare șansă pentru cei care nu vor să-și risipească viaţa pe mize mici și pentru recompense ieftine. Învăţătura lui Iisus ne oferă șansa de a ne zidi casa „pe stâncă” (Matei 7:24).

Din perspectivă laică, nivelul cel mai înalt la care poate ajunge un ideal de viaţă este slujirea binelui comun: „Sensul vieţii este binele obștii, iar cine nu se ocupă de acest bine dispare fără urmă.”[8] Din perspectivă creștină, avertismentul lui Iisus Hristos este la fel de actual și azi: „[C]e ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26). Așadar, două idealuri de viaţă care exprimă, fiecare în parte, un sens dat vieţii.

Este evident că la cele două idealuri se ajunge pe căi diferite. Iar dacă una dintre căi este lectura, vom trage concluzia că cei care au idealuri de viaţă diferite au la activ lecturi diferite. Dacă altă cale este experienţa personală, este evident că aceștia au avut experienţe de viaţă diferite.

Lectura și experienţa – surse ale idealului de viaţă

Lecturile și experienţele personale ne relevă anumite seturi de valori (pe care ni le interiorizăm cu predilecţie, în detrimentul altora), o anumită ierarhie a valorilor asimilate (privilegierea unora în raport cu altele), anumite orientări de valoare (predilecţia pentru valorile materiale sau pentru cele spirituale, pentru trecut sau pentru viitor, pentru tradiţie sau pentru inovaţie), anumite criterii de evaluare (acele criterii după care apreciem dacă un lucru este sau nu valoros, unde este graniţa dintre valori și non-valori etc.). Toate aceste elemente se leagă între ele, se determină unele pe altele, formând un întreg – raţiune pentru care în axiologie se vorbește despre constelaţii de valori (cu trimitere la sistemele din univers, cum este și sistemul nostru solar, în care corpurile cerești sunt legate între ele prin raporturi de condiţionare și de cauzalitate sau prin legi implacabile).

Iată de ce este important ce anume citim și ce grile de interpretare aplicăm când tragem concluzii din propria experienţă de viaţă sau din experienţa altora. Se poate spune, fără exagerare, că „ești ceea ce citești”, pentru că lecturile noastre contribuie la nașterea constelaţiei noastre de valori, adică a manierei noastre de a ne raporta la realitate, la lume și la propria viaţă.

Prin lectură ne cunoaștem mai bine, înţelegem mai bine lumea, înţelegem mai bine locul nostru în lume și rolul ce ne revine; prin lectură identificăm diverse constelaţii de valori pe care le împărtășim cu alţii; tot prin lectură Îl cunoaștem pe Dumnezeu și învăţăm cum să stabilim o relaţie tot mai strânsă cu El.

Plecăm de la premisa că perceperea realităţii este o interpretare, iar interpretarea o facem prin intermediul unorinformaţii prealabile, dintre care unele provin din lecturile noastre, iar altele – din experienţele noastre. Cu cât informaţiile prealabile provenite din lecturi sunt mai numeroase, cu atât interpretarea realităţii va fi mai fidelă, mai profundă și mai cuprinzătoare. Este un caz de „cauzalitate circulară”: lecturile contribuie la formarea unei grile de interpretare a realităţii și a propriei experienţe de viaţă, iar noua interpretare a lumii și a experienţei personale ne oferă o nouă grilă de interpretare a lecturilor – lecturi care, la rândul lor, ne oferă o nouă grilă de interpretare a lumii și a experienţei.

Ceea ce mi se pare mai greu de înţeles este modul în care lectura ne relevă anumite seturi de valori. După cum știm de la Karl Popper, unul dintre gânditorii care au marcat cultura secolului al XX-lea, valorile fac parte din cea de-a treia lume, a obiectelor teoretice (concepte, teorii, valori), care comunică și cu lumea întâi (a obiectelor), și cu lumea a doua (a trăirilor subiective). Așadar, valorile sunt „obiecte teoretice”, care există în mod obiectiv, indiferent de preferinţele noastre, dar care nu pot fi percepute nemijlocit; de aceea pot fi transmise doar prin intermediul unor simboluri (cuvinte, imagini sau sunete) și pot fi identificate doar indirect, în atitudinile și comportamentul oamenilor (decizii, fapte, acţiuni și activităţi).

Fără doar și poate, accesul la valori poate avea loc și pe calea experienţei de viaţă, prin identificarea lor în comportamentul altora, prin inspiraţia primită de la Sfântul Duh sau prin dialogul cu unul din acei „oameni providenţiali” pe care avem șansa de a-i întâlni de-a lungul vieţii. Din păcate, experienţa de viaţă este, uneori, atât de limitată, încât accesul la valori este restricţionat sau e înlocuit cu accesul la non-valori.

Nu pot să uit mila și compasiunea pe care mi le-a trezit, cu ani în urmă, un personaj notoriu al vieţii publice din România, care afirma cu convingere că „toţi oamenii sunt de vânzare, diferă doar preţul”; un astfel de om este de compătimit fiindcă în orizontul lui de viaţă nu a avut șansa de a cunoaște oameni adevăraţi, adică fiinţe morale.[9]

Depășirea unei experienţe de viaţă limitate se poate realiza prin lectură; ea este unul dintre darurile primite de la Dumnezeu, prin care ne ajută să ne autodepășim, să creștem și să ne edificăm.

În mare, procesul arată așa: sistemul lectură-experienţă generează anumite reprezentări despre lume (obiecte și fenomene, procese naturale sau sociale, evenimente sau persoane); reprezentările generează anumite evaluări ale acestor lucruri (pozitive sau negative) și anumite sentimente cu privire la ele (pozitive sau negative), evaluările și sentimentele determină anumite atitudini faţă de ele (de asemenea, pozitive sau negative), iar atitudinile se transformă în comportament (conduite, fapte, acţiuni, activităţi). Iată de ce în Biblie se spune că „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2:26), pentru că faptele ne ajută să identificăm și să evaluăm credinţa, așa cum, în alte domenii, indicii și indicatorii ne ajută să identificăm și să măsurăm o anumită mărime (de pildă, intensitatea curentului electric sau presiunea sângelui). În absenţa faptelor, credinţa nu poate fi „arătată” cu niciun chip: „Dar va zice cineva: «Tu ai credinţa, și eu am faptele.» Arată-mi credinţa ta fără fapte, și eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele” (Iacov 2:18). De aceea vorbim de „faptele credinţei” ca despre niște indicatori empiric-observabili ai credinţei, care sunt necesari fiindcă faptele bune pot fi făcute și din conformism, din mimetism sau din interes, fără să aibă vreo legătură cu credinţa în Dumnezeu, cu credincioșia și cu ascultarea.

În concluzie, ceea ce citim, ceea ce gândim și lucrurile la care ne gândim ne influenţează în mare măsură criteriile de evaluare și de alegere. Prin lectură ne cunoaștem mai bine, înţelegem mai bine lumea, înţelegem mai bine locul nostru în lume și rolul ce ne revine; prin lectură identificăm diverse constelaţii de valori pe care le împărtășim cu alţii; tot prin lectură Îl cunoaștem pe Dumnezeu și învăţăm cum să stabilim o relaţie tot mai strânsă cu El. Altfel spus, lectura ne ajută să avem o viaţă împlinită. În ultimă instanţă, lectura determină alegerea constelaţiei de valori în care ne poziţionăm și în care locuim de-a lungul anilor, de-a lungul deceniilor sau de-a lungul întregii vieţi – uneori, și dincolo de ea…

Dumitru Borţun se angajează în căutarea unui răspuns la unele întrebări uriașe: „Pentru ce trăim?” sau „Pentru ce merită trăită viaţa?” Explorarea sa este metodică și sensibilă, oferind cititorului un moment de reflecţie extrem de fructuos.

Citește și:

viaţă

Footnotes
[1]„Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București, 2009, p. 121.”
[2]„Erich Fromm, Texte alese, Editura Politică, București, 1983, p. 93.”
[3]„Ibidem, pp. 45–206.”
[4]„Pierre Hadot, Ce este filozofia antică?, Polirom, Iași, 1997, pp. 28–29.”
[5]„Vasile Alecsandri, «Iarna», în Opere, vol. I, Poezii, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 315.”
[6]„Titlul original este Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business.”
[7]„Mario Vargas Llosa, Civilizaţia spectacolului, Humanitas, București, 2017.”
[8]„Alfred Adler, Sensul vieţii, Univers Enciclopedic Gold, București, 2010, p. 211.”
[9]„De dragul adevărului și pentru a-i face dreptate acestui personaj, trebuie spus că între timp lucrurile s-au schimbat. În urma unei convertiri pe care o afișează cu ostentaţie, în stilul său caracteristic, el afirmă că L-a descoperit pe Dumnezeu, că citește Biblia și că se roagă înainte de orice eveniment important pentru el.”

„Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București, 2009, p. 121.”
„Erich Fromm, Texte alese, Editura Politică, București, 1983, p. 93.”
„Ibidem, pp. 45–206.”
„Pierre Hadot, Ce este filozofia antică?, Polirom, Iași, 1997, pp. 28–29.”
„Vasile Alecsandri, «Iarna», în Opere, vol. I, Poezii, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 315.”
„Titlul original este Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business.”
„Mario Vargas Llosa, Civilizaţia spectacolului, Humanitas, București, 2017.”
„Alfred Adler, Sensul vieţii, Univers Enciclopedic Gold, București, 2010, p. 211.”
„De dragul adevărului și pentru a-i face dreptate acestui personaj, trebuie spus că între timp lucrurile s-au schimbat. În urma unei convertiri pe care o afișează cu ostentaţie, în stilul său caracteristic, el afirmă că L-a descoperit pe Dumnezeu, că citește Biblia și că se roagă înainte de orice eveniment important pentru el.”