Creaţi cu nevoia de odihnă

Munca a făcut parte din planul lui Dumnezeu pentru om încă de la facerea lui, dar la fel stau lucrurile și cu odihna. Stabilirea unor limite înţelepte între muncă și odihnă nu reprezintă doar o strategie reușită de a ne menţine productivitatea, ci se reflectă și în sănătatea relaţiei noastre cu Dumnezeu și cu semenii.

Alarma care sună dimineaţa, făcându-ne să mai tânjim după câteva minute de somn. Zilele care au rămas până la vacanţă, pe care le numărăm în gând și care ne mai încarcă, încă o dimineaţă și-apoi încă una, bateriile pe ducă. Vacanţa din care ne-am întors epuizaţi, ca și cum am fi plătit pentru un supliment de oboseală. Vinovăţia pe care ne-o dă o zi liberă sau un pui de somn la prânz, ca și cum lumea ar ameninţa să se prăbușească din cauza treburilor neterminate.

Convingerea că merităm să ne odihnim abia după ce ne-am terminat lucrul, doar că, ce să vezi, munca nu se termină niciodată. Rușinea de a recunoaște, într-o societate în care concurăm cu ceilalţi cu privire la cine este mai ocupat, că avem (nevoie de) timp liber și că nu putem să ne menţinem productivi fără pauze în care să ne încărcăm bateriile.

Viziunea creștinilor despre odihnă pare destul de ambiguă, dacă ne raportăm la programul și ritmul lor de muncă. Deși unii s-ar putea complăcea în lenevie, cei mai mulţi nu reușesc să așeze graniţe suficient de clare între programul de muncă și cel de odihnă. Cu toate acestea, Dumnezeu are o perspectivă clară asupra acestui subiect. E adevărat că Biblia nu vorbește despre vacanţele și concediile plătite de astăzi, dar ne arată limpede că odihna este un dar și o nevoie esenţială a omului. Și, în egală măsură, că munca este o binecuvântare pentru noi.

Munca este binecuvântată

„Bucuria muncii bine realizate este cea care ne face să savurăm odihna”[1], notează scriitoarea Elisabeth Elliot. Într-o carte dedicată înţelegerii mai profunde a disciplinei, Elliot își prezintă convingerile despre rolul muncii în viaţa creștinului.

Mai întâi, autoarea susţine că nu există muncă creștină în sine. Orice slujbă ar îndeplini un creștin (fie că este vorba de a face curat în baie sau de a scrie o carte), aceasta este o muncă oferită lui Dumnezeu. Prin urmare, satisfacţia muncii nu vine atât din felul muncii noastre, cât din modul în care ne-o îndeplinim.

În al doilea rând, munca este o datorie. Dumnezeu este Cel care ne trasează linia datoriei – iar datoria, în viziunea scriitoarei, nu se rezumă la munca pentru care suntem plătiţi, ci la orice lucru care trebuie făcut pentru noi sau pentru alţii. Pentru a ști care ne este datoria, ar trebui să identificăm sarcinile pe care le pun pe umerii noștri nevoile familiei noastre și ale celor pe care Dumnezeu i-a așezat în vecinătatea noastră.

„Dumnezeu muncește neîncetat. Activitatea este numitorul comun al întregii creaţii.” (Ellen White)

Munca noastră este o binecuvântare, scrie Elliot, povestind despre faptul că a învăţat să aprecieze valoarea terapeutică a muncii după moartea primului soţ. În loc să-și plângă de milă, a fost nevoită să rezolve toate sarcinile care nu sufereau amânare – de la îngrijirea copilului și tratarea indienilor bolnavi la munca de traducere și corespondenţă.

În timp ce își îngrijea cel de-al doilea soţ, care s-a stins încet, după agonia unui cancer, munca de zi cu zi a ajutat-o să reziste acestei suferinţe, scrie Elliot, mărturisind că se trezea adesea mulţumitoare că are de spălat un coș cu haine murdare. Într-o lume fisurată de păcat, nu doar munca este o binecuvântare, ci și capacitatea de a munci, iar faptul că am primit ceea ce altora le-a fost refuzat (mâini și picioare sănătoase sau un creier care să funcţioneze optim) reprezintă un motiv de gratitudine, conchide scriitoarea.

Munca este un dar, nu un blestem, indiferent de natura ei, scrie și pastorul Joe Thorn, subliniind că, înainte de căderea în păcat, Adam și Eva au fost așezaţi într-o grădină pe care să o lucreze. Noi nu muncim doar pentru a ne plăti facturile, ci muncim pentru că Dumnezeu ne-a creat în acest mod – lucrăm pentru că suntem creaţi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și știm că El lucrează: a creat lumea, Se îngrijește de întregul univers și lucrează pentru salvarea și restaurarea noastră. Iar dacă munca este bună, odihna este de asemenea bună – El S-a odihnit, deși nu obosește, ca să ne dea nouă un exemplu.

Odihnă pentru trup și pentru suflet

Muncim din greu, în mod conștiincios, pentru că Dumnezeu ne-a încredinţat ceva de făcut și ne odihnim ca să le dăm minţii și corpului ocazia de a se reface, înainte de a ne întoarce la lucru, punctează Thorn. În final însă, nici munca, nici odihna nu reprezintă un scop în sine. Nu trăim pentru a munci sau pentru a ne relaxa, ci trăim pentru slava lui Dumnezeu, spune pastorul.

Ne petrecem peste o treime din viaţă dormind – prin urmare, fiind la fel de neajutoraţi ca un bebeluș – și cu siguranţă există o lecţie în acest lucru, scrie pastorul John Piper. Dumnezeu ne-a oferit somnul ca pe un dar care să ne reamintească să nu ne lăsăm pradă neliniștii, ci să ne încredem în El ca niște copii. Somnul ne amintește că nu putem lua locul Lui, că mersul lumii nu depinde de ceea ce facem noi; singura lucrare care susţine lumea este a Aceluia care „nu doarme, nici nu dormitează” (Psalmul 121:4), așa că ne putem odihni pe deplin în el, concluzionează pastorul.

Odihna nu a venit ca o răsplată a muncii, ci a fost „locul din care urma să înceapă munca”.

Provocarea zilelor noastre nu este aceea de a ne menţine ocupaţi, ci de a reuși să ne odihnim cu adevărat, notează medicul Saundra Dalton-Smith, observând că mentalitatea promovată de societatea noastră este că merităm odihna după ce ne-am terminat munca. Și pentru că munca nu se sfârșește niciodată, nu ne odihnim pe deplin niciodată.

Mesajul pe care ni-l induce societatea contrazice modelul biblic, explică Dalton-Smith. La baza relaţiei cu El, Dumnezeu a așezat odihna. Omul s-a odihnit în a șaptea zi, adică următoarea zi după ce fusese creat. Prin urmare, odihna nu a venit ca o răsplată a muncii, ci a fost „locul din care urma să înceapă munca”.

Lecţia pentru noi este că nu vom putea să ne achităm de sarcinile noastre într-un mod care să ne împlinească și să-L onoreze pe Dumnezeu decât dacă intrăm în odihna Lui, petrecând timp cu El și dându-I voie să ne împuternicească pentru misiunea pe care o avem. Prin urmare, odihna reprezintă „abilitatea de a te îndepărta de îndatoririle tale pentru un timp, în timp ce te concentrezi nu asupra chemării, ci asupra Celui care te-a chemat”.

Sabatul este ziua în care ne oprim din ceea ce facem și intrăm în odihna lui Dumnezeu, pregătindu-ne astfel pentru săptămâna care urmează.

Urmând această logică, Sabatul nu este modul în care sfârșim o săptămână plină, ci este ziua în care ne oprim din ceea ce facem și intrăm în odihna lui Dumnezeu, pregătindu-ne astfel pentru săptămâna care urmează, punctează Dalton-Smith.

Odihna spirituală este prima formă de odihnă pe care o neglijăm, deși este cea mai importantă dintre toate, remarcă un autor creștin. În zilele supraaglomerate s-ar putea să sacrificăm timpul de rugăciune sau cel petrecut în studierea Bibliei, pentru că atât de multe lucruri par să fie mai urgent de rezolvat decât căutarea prezenţei Lui. Totuși, chiar dacă matematica ne spune că vom câștiga timp grăbindu-ne la ceea ce avem de făcut, realitatea este că nu doar eficienţa, ci și rezultatele (vremelnice, dar mai ales veșnice ale) muncii noastre depind de întoarcerea la Sursa odihnei noastre.

Au creștinii nevoie de o vacanţă?

Poate că am fost judecaţi pentru că am plecat în(tr-o anumită) vacanţă sau poate că noi suntem cei care i-am judecat pe alţii. Cât de potrivit este pentru un creștin să plece în vacanţă? În diferite forme, această întrebare revine – în timp ce unii consideră că este un lucru de la sine înţeles să te bucuri de o vacanţă pe care ţi-o permiţi, alţii se întreabă dacă nu cumva timpul sau resursele financiare reclamate de o vacanţă ar trebui cheltuite mai bine.

Pastorul Joe Thorn spune că își încurajează enoriașii să își ia vacanţă – nu pentru că Dumnezeu ar porunci în mod direct acest lucru în Cuvântul Lui, ci pentru că acesta este un mijloc de a ne reface resursele fizice și mintale pentru îndeplinirea misiunii pe care o avem.

Unde se încadrează vacanţele atunci când vorbim despre necesitatea de a nu ne irosi timpul?

Încercând să răspundă la această întrebare, pastorul John Piper spune că problema vacanţelor este un subiect care trebuie tratat cu înţelepciune. La fel ca zilele libere sau ca nopţile în care dormim, vacanţele creează cadrul potrivit pentru refacerea noastră, permiţând muncii noastre să devină mai productivă, mai creativă și mai satisfăcătoare, spune Piper.

Totuși, sunt unii pentru care distincţia dintre recreere și muncă este foarte fluidă, pentru că iubesc ceea ce fac atât de mult încât nu simt nevoia unei pauze. În fiecare caz este nevoie să ne analizăm și să ne cunoaștem foarte bine limitele și nevoile, conchide pastorul, sfătuindu-și ascultătorii să ţină cont și de limitele și dorinţele familiilor lor, care ar putea avea nevoie de liniștea unei vacanţe.

În același timp, o vacanţă ne poate trece printre degete fără mare folos – un adevăr pe care trebuie să-l fi experimentat cel puţin o dată. Piper scrie că, în ce îl privește, obișnuiește să urmeze un plan în trei pași pentru a se asigura că nu-și irosește vacanţa. În primul rând, se roagă pentru înţelepciunea de a-și planifica vacanţa cât mai bine. În al doilea rând, își fixează câteva obiective pentru vacanţa care urmează (de exemplu, să se întoarcă odihnit, și nu epuizat din vacanţă, să petreacă mai mult timp cu soţia, să ofere copiilor experienţe și motive de bucurie, să citească poezie etc.). Ultimul pas este acela de a stabili mijloacele specifice prin care să poată bifa obiectivele fixate pentru vacanţă.

Creștinii cred că sunt doar administratori ai resurselor pe care le au. Și-ar cheltui banii un administrator credincios pentru o vacanţă? E o întrebare a unui cititor la care autoarea creștină Julia Stager Mayo răspunde printr-un șir de întrebări. Atunci când plănuim o vacanţă, ar trebui să răspundem onest unor întrebări care să ne ajute să discernem care sunt intenţiile și rezultatele pe care le așteptăm de la această vacanţă:

• Care este scopul vacanţei? Vreau să mă rup pentru câteva zile de viaţa cotidiană, cu ritmul ei trepidant, pentru odihnă și apropiere de Dumnezeu? Urmăresc să îmi umplu timpul cu activităţi care mă vor lega de Dumnezeu și vor întări relaţiile de familie sau de prietenie? Intenţionez să îmi etalez călătoriile în faţa celorlalţi? Fug de problemele nerezolvate de acasă? Vacanţa mea are la bază un impuls de moment?
• Mă va expune această vacanţă tentaţiilor și ispitelor?
• Aș putea obţine aceleași beneficii pe care mi le oferă o anumită vacanţă, dar cu cheltuieli mai mici?
• După ce m-am rugat cu privire la vacanţă și detaliile ei, această idee mi se pare în continuare bună?

Într-o listă cu vacanţele pe care ar trebui să le evităm, jurnalistul Chuck Bentley enumeră vacanţele scumpe, cele care ne afundă în datorii sau pun presiune mare pe bugetul familiei, vacanţele petrecute într-un mediu care invită în mod deschis la păcat, destinaţiile extravagante. Bentley oferă și câteva idei prietenoase cu bugetul, sfătuindu-și cititorii să plece în vacanţă cu un buget bine stabilit, cu motivaţia potrivită și cu decizia de a nu lua vacanţă și de la practicile care ne menţin sănătatea spirituală.

„Tot ceea ce cred creștinii rămâne adevărat, chiar și atunci când luăm o pauză de la viaţa noastră de zi cu zi, și ar trebui să continuăm să trăim ca atare.”

Vacanţele vin cu tentaţia de a ne lăsa creștinismul acasă, scrie Joshua Arnold într-un articol care analizează problemele care apar atunci când dăm curs acestei tentaţii. În calitate de ambasadori ai lui Iisus (2 Corinteni 5:20), comportamentul nostru dă greutate mărturiei noastre sau o discreditează, punctează Arnold. O altă problemă este aceea că păcatul pândește la ușa noastră chiar dacă am plecat în vacanţă – poate fi vorba de furia pe care ne-o produce traficul sau de neglijarea rugăciunii pentru că vrem să dormim până târziu, de mândrie și de orice altă tentaţie la care suntem vulnerabili și care ne poate prinde cu garda jos și (sau mai ales) în vacanţe.

„Tot ceea ce cred creștinii rămâne adevărat, chiar și atunci când luăm o pauză de la viaţa noastră de zi cu zi, și ar trebui să continuăm să trăim ca atare”, conchide jurnalistul.

Citește și: Vacanţa pentru care corpul tău îţi va mulţumi

Atunci când nu trăim în prezenţa lui Dumnezeu, chiar și zilele libere și vacanţele noastre nu reprezintă decât „seminţe plantate în granit”. Pentru că, așa cum nota Augustin, adevărata odihnă derivă dintr-un dar și mai mare, al unei relaţii pentru care am fost creaţi: „Tu ne-ai făcut pentru tine și inima noastră este neliniștită până când nu se odihnește în Tine.”

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.