Umorul de situaţie al lui Ion Luca Caragiale, descris prin replica cetăţeanului turmentat „Eu cu cine votez?“[1], capătă în societatea recentă un caracter tragico-dramatic. Întrebarea care o precedă interoghează sensul actului electiv manifestat prin vot liber, universal, egal și secret: De ce să votez?

Indiferent că ne referim la motive religioase, filosofice sau logice, observăm cu ușurinţă o scădere a procentajului de prezenţă la vot. Dacă în România anului 1990, la alegerile prezidenţiale au participat 86,19% dintre cei cu drept de vot, iar în 1996 au participat 76,01%, în 2012 au fost prezenţi la urne doar 41,76%, iar în 2016, doar 39,79%.[2]

Raţiunile acestui fapt sunt multiple și cuprind opinii precum: un vot nu contează; contează cine numără voturile; nu avem pe cine să votam; creștinul nu trebuie să se amestece în decizii politice; împărăţia creștinului nu este de pe pământul acesta ș.a.m.d. Toate aceste enunţuri gravitează în jurul incompetenţei și imoralităţii candidaţilor sau în jurul conștiinţei religioase a alegătorilor. Oare cât de influenţate ar fi aceste mentalităţi în cazul în care oamenilor li s-ar lua dreptul la vot sau cel puţin societatea ar trece din nou la un vot cenzitar?

Una dintre cele mai mari vulnerabilităţi ale sistemului de vot cenzitar, în care doar intelectualii și persoanele cu venituri substanţiale puteau vota, a fost nereprezentarea nevoilor și intereselor plebei.

Chiar dacă atuurile acestui sistem de vot facilitau un tip de alegeri informat, eficient și în cunoștinţă de cauză, pe termen lung, discrepanţa dintre clasele sociale s-ar fi mărit și astfel prosperitatea și libertatea ar fi devenit valori exclusiv ale aristocraţiei.

În sens asemănător, indiferent de motivele pentru care aproximativ jumătate din populaţia ţării nu votează, rezultatul este că interesele, nevoile și cosmoviziunea lor nu sunt reprezentate. Această lipsă la vot, motivată de raţiuni religioase, morale sau de raţiuni ce ţin de lipsa competenţelor sau moralităţii candidaţilor, poziţionează votul universal în paradigma votului cenzitar, dar lipsit de profesionalism și eficienţă. Pe cale de consecinţă, lipsa oamenilor de la votul universal nu doar că instalează multe dintre vulnerabilităţile votului cenzitar, dar, în același timp, privează votul universal de atuurile votului elitist.

Cu cine votezi când nu votezi?

Cei care nu-și dau votul cu intenţie favorizează partidul/candidatul cu cele mai multe voturi. Cu cât este mai mic numărul oamenilor care votează, cu atât mai mult crește procentajul final al celui care primește cele mai multe voturi dintre cele exprimate.

Dacă, prin absurd, la următoarele alegeri ar ieși la urne doar 100 de români în toată ţara, și 51 dintre ei ar vota pentru un anume partid, procentul cu care partidul respectiv va câștiga alegerile va fi de 51%, ceea ce îi va asigura majoritatea în Parlament. În acest scenariu redus la absurd, 51 de români pot da o majoritate unui partid în Parlament. Dacă, însă, la vot ar merge încă 20 de români care ar vota cu oricare alt partid, din noul număr de 120 de voturi exprimate, partidul câștigător ar rămâne cu cele 51 de voturi, dar cu un procent final de numai 42,5%. Exemplul fictiv anterior arată de ce candidatul sau partidul care a acumulat cel mai mare procentaj din voturile exprimate beneficiază cel mai mult de votul tău neexprimat. Cu ei votezi atunci când nu votezi!

Responsabilitatea votului nu poate fi înlăturată prin indiferenţă sau prin orice alt argument personal. Singura posibilitate ca votul tău să nu ajungă la nimeni nedorit este de a-l oferi sau de a-l anula, dar atunci este important să răspundem la întrebări precum: Din două rele este mai bine să contribuim la alegerea răului mai mic sau, prin neimplicarea mea, răul mai mare va avea șanse mai mari de câștig? În ce măsură trebuie să ne identificăm cu un candidat sau cu un partid pentru a ne putea da votul? Care ar fi implicaţiile replicării acţiunii mele de a nu vota cu referire la toţi alegătorii unei ţări? În cadrul acesta, motivul real pentru care nu aș vota ţine de interesele mele ca individ sau de interesele cetăţii?

De ce nu ar vota un creștin?

Fundamentul pe baza căruia sunt construite argumentele împotriva votării de către creștini are în centul său identitatea creștinului și originea lui. Cuvintele lui Iisus redate în Sfânta Scriptură[3] identifică cetăţenia creștinului ca fiind străină lumii pământești. Iisus a spus: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.“ Această declaraţie este urmată de o alta, care denotă intenţia lui Hristos de a-i lăsa în lume. Cu alte cuvinte, creștinul este din lumea aceasta, dar nu aparţine spiritului ei.

Capitolul 3 din cartea Filipeni vorbește direct despre ceea ce este cetăţenia creștinului: „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos.“[4] Aceste cuvinte scrise de Pavel trebuie înţelese în contextul și în spiritul lor. Cetăţenia despre care vorbește Sfânta Scriptură nu se dobândește în funcţie de poziţionarea spaţială, geografică, dovadă fiind faptul că acei oameni locuiau pe pământ. În același timp, cerul reprezintă casa lui Dumnezeu în care oamenii vor locui pentru 1000 de ani, după care vor coborî pe același pământ, dar refăcut de Creator[5]. Creștinul nici în prezent, nici în viitorul veșnic nu va locui în cer. Fără a căuta argumente din afara capitolului 3 din Filipeni, putem observa cum cetăţenia cerească este pusă în contrast cu spiritul păcătos al lumii contemporane cu Pavel.

Chiar și în cazul în care creștinul ar fi doar un imigrant pe acest pământ, datoria lui este aceea de a căuta binele ţării care l-a primit și care îi oferă protecţie și îngrijire.

Ieremia îi sfătuia pe evreii contemporani cu el să caute binele cetăţii în care sunt robi, chiar dacă Dumnezeu le-a făgăduit eliberarea: „Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie și rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!“[6] Dumnezeu este interesat de binele copiilor Lui indiferent unde sunt ei și cât timp vor trăi în acel loc. În sensul acesta, nici măcar iminenţa venirii lui Iisus pentru a doua oară nu este un argument în favoarea indiferenţei faţă de soarta acestui pământ. Creștinul nu trăiește doar pentru atunci și acolo, ci și pentru aici și acum. Dacă învăţăturile Bibliei nu ar oferi rezolvări pentru aici și acum, ce garanţie am avea că ele funcţionează în Împărăţia cerurilor, atunci și acolo?

Profeţia și relevanţa votului

Scriptura, prin cărţile sale profetice, revelează finalul inevitabil și nefericit al acestui pământ, urmat apoi de recrearea pământului edenic. Pe cale de consecinţă, ce rost ar avea ca prin votul meu să contribui la binele imposibil și la încercarea evitării răului inevitabil? Interesul creștinului pentru bunăstarea și dăinuirea acestui pământ nu ar fi în acest caz o dovadă de neîncredere în Biblie sau o răzvrătire împotriva planurilor lui Dumnezeu?

Este important de menţionat faptul că profeţia nu este un instrument al suveranităţii lui Dumnezeu prin care Acesta determină viitorul. Potrivit concepţiei biblice, omul este liber să aleagă și să-și determine viitorul. Spiritul profetic este mai degrabă un mijloc prin care dumnezeirea comunică o parte din atotcunoașterea Sa, o parte care implică viitorul și binele omului. Nu este dorinţa lui Dumnezeu aceea de a zdrobi pământul și de a-l curăţa prin foc. După ce a creat toate lucrurile, „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse” și S-a declarat mulţumit, toate „erau foarte bune.“[7] Deciziile omului au determinat deteriorarea pământului, iar intervenţia apocaliptică a lui Dumnezeu are în primul rând un scop curativ și mântuitor. Prin deciziile lui, omul se poziţionează în tabăra lui Dumnezeu sau în tabăra opusă. Această poziţionare este rezultatul caracterului acţiunilor omului, acţiuni spre binele societăţii sau nu: „Deci, cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat!“[8] Finalul istoriei pământului nu este predestinat, ci, în ciuda intervenţiei oamenilor de bine, el este cunoscut de Dumnezeu ca fiind tragic.

Să renunţe și oamenii de bine atunci să mai contribuie la binele planetei? Sub nicio formă o asemenea atitudine nu este congruentă cu atitudinea lui Dumnezeu, care nu a renunţat să caute să-i salveze chiar și pe cei care aveau să I se împotrivească până la final.

Descoperim, adesea, că în spatele indiferenţei cuiva faţă de lumea Cezarului se ascunde o lipsă de interes faţă de Împărăţia lui Dumnezeu: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu.“[9] Această declaraţie rostită de Mântuitorul Iisus Hristos enunţă două postulate: 1. Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie separată de împărăţia Cezarului și 2. Este datoria creștinului de a-i da ce este dator să-i dea Cezarului. O cerinţă a statului care nu contravine cerinţelor lui Dumnezeu are și autoritate spirituală asupra creștinului. Neascultarea de legile statului este neascultare de legea lui Dumnezeu.

Datoria unui cetăţean faţă de stat nu este identificată doar de obligaţiile legiferate, ci și de datoriile civice și morale. Votul nu este doar un drept, ci și o datorie civică și o responsabilitate. Ideea aceasta nu doar că este prezentă în conștiinţa naţională, ci în unele state s-a concretizat chiar, prin lege sau constituţie, în vot obligatoriu. În noiembrie 2016, votul era obligatoriu în 32 de ţări, iar în multe dintre ele neparticiparea la vot este sancţionată, „în Belgia, prin pierderea dreptului de vot la patru scrutine consecutive, în Grecia sunt dificultăţi în obţinerea unui pașaport sau a permisului de conducere, iar în Australia cei care refuză să plătească amenda legală pot ajunge chiar și la închisoare“[10].

Votul și complicitatea

În conștiinţa creștinilor poate exista ideea complicităţii la posibilele acţiuni imorale ale celui votat. Ce îl face pe un creștin părtaș la nelegiuirile altuia? Dacă cel ales face o faptă penală, cel care l-a votat este părtaș moral? Evident, complicitatea implică cunoașterea intenţiei inculpatului și faptul de a te identifica cu gândirea lui. Te faci părtaș cu cineva atunci când ești de acord cu fapta lui și îl ajuţi să o realizeze. Dar ce faci când ai de ales între doi candidaţi care își fac cunoscute intenţiile legislative și unul dintre ei, printre iniţiativele bune, are o iniţiativă minoră contrară valorilor creștine, iar celălalt are două iniţiative majore care sunt neconforme cu principiile creștine? Dacă îţi anulezi votul, lași hazardul să decidă, iar dacă nu te prezinţi la vot, cel cu mai multe voturi va avea și votul tău. Nu cumva este mai potrivit să alegi binele mai mare sau răul mai mic, astfel încât răul mai mare să nu poată fi săvârșit?

Este interesant modelul pe care îl oferă Dumnezeu. Cazul regelui biblic Saul este un tipar al felului în care Dumnezeu alege. Dumnezeu alege regele prin profeţi și își asumă responsabilitatea destinului regatului. Chiar și când regii nu mai erau aleși de El sau chiar în regatele păgâne, Dumnezeu își asumă alegerea conducătorilor. Saul eșuează total, David săvârșește nelegiuiri cu implicaţii uriașe, iar în dreptul celor mai mulţi regi, Scriptura spune: „a făcut ce este rău înainte Domnului“[11]. Cunoscând viitorul, Dumnezeu a ales să conlucreze cu regi, preoţi și chiar profeţi care adesea au decis greșit, au gândit greșit și au acţionat greșit.

Felul lui Dumnezeu de a se coborî la nivelul omului și de a lucra contextual cu el este cel puţin surprinzător uneori. Vechiul Testament prezintă lideri poligami, patriarhi și regi, în postura de împreună-lucrători cu Dumnezeu, atât în domeniul laic, cât și în cel spiritual.

Atât Vechiul Testament, cât și Noul Testament, indiferent de metodele prin care împăraţii primeau tronul împărăţiei, Îi atribuie lui Dumnezeu alegerea lor: „El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împăraţi.“[12] „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu.“[13] Iată cum Dumnezeu alege să coboare în adâncurile lumii păcatului pentru a ne scoate de acolo. Prin liberul arbitru oferit omului, Dumnezeu Își condiţionează raporturile dintre El și noi folosindu-Se mereu de binele maxim din fiecare situaţie de viaţă.

Creștinul nu este partizan

Biserica este o instituţie apolitică. Biserica nu-și direcţionează membrii spre un candidat sau spre vreun partid politic. Ea se exprimă cu privire la problemele societăţii din perspectivă morală, penalizează prin cuvânt și exemplu abaterile de la morală, prin diverse organizaţii fondate pe baze creștine poate contribui la realizarea și implementarea de strategii care să vină în ajutorul celor nedreptăţiţi, dar biserica nu se implică în luptele politice.

Creștinul este cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, dar și cetăţean al împărăţiei pământești. Fără a fi partizanul vreunui partid politic sau al vreunui candidat, el poate fi partizanul valorilor morale.

Votează libertatea de conștiinţă, temperanţa, moralitatea și profesionalismul

În România se observă din ce în ce mai ușor faptul că poziţionarea unui politician într-un partid sau altul nu impune în mod obligatoriu ca acesta să aibă o mentalitate conformă valorilor partidului. Diferenţele dintre filosofiile partidelor sunt din ce în ce mai mici, iar cunoașterea valorilor partidului și identificarea cu ele sunt din ce în ce mai rar întâlnite la politicieni. Acest motiv, alături de calitatea morală și profesională a fiecărui candidat în parte, impune oferirea unui vot pentru ceea ce este candidatul, nu pentru partidul pe care îl reprezintă. Votul oferit candidatului pe raţiuni de identitate de partid poate fi încadrat în spiritul partizan de care creștinul se ferește. Libertatea de conștiinţă, temperanţa, moralitatea și profesionalismul sunt valorile care merită urmărite de fiecare creștin.

Diferenţa dintre votul pentru persoane și cel pentru legi

În ceea privește alegerea unor persoane, mecanismele de gândire trebuie să aibă în vedere mai multe principii. Este imperios necesar ca fiecare candidat să fie cunoscut atât din perspectiva planurilor lui cu privire la activitatea politică, cât și din perspectiva comportamentelor lui. Votul merită a fi dat candidatului care promite să acţioneze conform valorilor votantului și să garanteze aceasta prin calitatea morală pe care o are. Bineînţeles că identificarea totală dintre votant și votat este de cele mai multe ori utopică, dar aceasta nu trebuie să-l facă pe un creștin să nu mai voteze.

În același timp, este posibil ca uneori să nu existe motive suficiente pentru ca vreun candidat să primească votul creștinului. Este preferabil, în această situaţie, ca votul să fie anulat.

Este de datoria fiecărui creștin să decidă, pe baza propriei conștiinţe, când este nevoie să aleagă răul mai mic, binele mai mare sau să-și anuleze votul.

Votarea unei legi implică mai puţine riscuri pentru un creștin. O lege poate fi judecată în raport cu valorile morale sau cu beneficiile aduse vieţii sociale. În același timp, firul roșu pe care creștinul îl urmărește în proiectele de lege este apărarea libertăţii de conștiinţă și a libertăţii religioase. Aceasta oferă cadrul atât pentru dezvoltarea individului, cât și pentru dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Hristos a ales să-Și dea viaţa pentru dreptul nostru la libertate, chiar dacă acesta implică riscul de a alege păcatul. A luptat pentru capacitatea omului de a se exprima împotriva Lui. Hristos a murit pentru dreptul nostru de a nu fi de acord cu El. Libertatea noastră L-a costat totul, însă doar fiind liberi am fi putut purta chipul și asemănarea Lui. Libertatea este sigiliul chipului divin în om.