Încotro ne îndreptăm? Realităţile cotidiene nu oferă prea multe motive de optimism. Acceptăm faptul că planeta va trebui să aibă un final, dar nu știm sigur cum va fi acesta. Cel mai celebru fizician contemporan trage un semnal de alarmă în privinţa viitorului, dar lansează și o provocare.

Ani de-a rândul, cinematografia a popularizat ideea unei apocalipse generate de asteroizi, plăgi sau de alte calamităţi naturale. Fizicianul britanic Stephen Hawking sugerează să uităm de ele. Catastrofa finală vine în mod sigur dintr-o altă direcţie.

În opinia lui Hawking, citată de Huffington Post, trebuie să acceptăm faptul că ne confruntăm cu o ameninţare mult mai apropiată și mult mai reală. Și nu este vorba despre inteligenţa artificială, așa cum susţinea tot el în urmă cu câteva luni, ci de o cu totul altă componentă, una care ne vizează pe fiecare, individual și colectiv. Este rezultatul propriului nostru comportament, unul care pare să fi scăpat de sub control. „Eşecul uman pe care mi-aş dori să îl corectez este agresivitatea”, i-a spus Hawking câştigătoarei unui concurs organizat la Londra. „Probabil că [agresivitatea] a reprezentat un avantaj în perioada cavernelor pentru mai multă mâncare, mai mult teritoriu sau mai mulţi parteneri, însă acum ameninţă să ne distrugă pe toţi”, a precizat fizicianul.

Declaraţia lui Hawking este surprinzătoare, privită, cel puţin, din două perspective. În primul rând, pare să conteste ideea progresului uman. Este ciudată această poziţionare a unui om de știinţă. Concluzia care poate fi decriptată din spatele spuselor sale este că umanismul și educaţia aferentă par să își fi declarat falimentul. Cu alte cuvinte, mult pretinsa civilizaţie este iluzorie. Suntem mai agresivi, mai dispuși spre experimentarea răului și spre distrugere. Deci puţine urme de speranţă pentru viitor.

Pe de altă parte, Hawking, ale cărui opinii antireligioase sunt de notoritate, a adoptat acum o poziţie care îl așază mai degrabă în tabăra creștină. Cu sau fără voia sa, intuiţiile sale apocaliptice sunt mai aproape de ceea ce afirmă și Biblia.

Hakwing, la pas cu creștinismul

Hawking pare să recunoască ceea ce creștinismul susţine timp de două milenii. Conform dogmei creștine, nu calamităţile naturale vor genera climaxul acestei planete. Acestea vor fi doar componente secundare într-un scenariu mult mai amplu, al cărui final este parousia (a doua venire a lui Christos). Elementul fundamental care va împinge lucrurile în direcţia punctului terminus va fi tocmai răutatea pe care o invocă și Hawking.

Pentru a nu exista dubii cu privire la acest aspect definitoriu pentru teologia creștină, Iisus Christos a exprimat cu claritate faptul că zilele sfârșitului vor fi extrem de asemănătoare timpului lui Noe. Mai mult de atât, în cartea Apocalipsa sunt avertizaţi cei „care distrug Pământul”. Este o trimitere directă nu doar la detalii de ordin ecologic. Cei care fac viaţa imposibilă pe această planetă din cauza atitudinii și comportamentului lor sunt primii avertizaţi.

În concluzie, Hawking se poziţionează pe o linie de gândire profund creștină, ceea ce îl așază în opoziţie cu toate variantele apocaliptice pe care cinematografia sau oamenii de știinţă le-au creditat până în prezent.

Hawking, în contrasens cu creștinismul

La fel de creștină pare să fie și soluţia pe care fizicianul o propune. În viziunea sa, agresivitatea ar trebui înlocuită de empatie, care „ne aduce într-o stare de pace şi iubire”. Însă nu pare să fie foarte convins că acest deziderat se va și realiza. De aceea vede ca soluţie posibilă evadarea din această lume. Pentru el, viitorul speciei umane este în spaţiu. Pare o variantă compatibilă cu ideea vieţii veșnice. Însă poziţia lui Hawking diferă substanţial de teologia creștină, pe care el a infirmat-o în trecut în mod deschis: ideea Raiului și a vieţii veșnice este „un basm pentru oamenii cărora le este frică de întuneric”. Eliminând deci din ecuaţie această variantă și acceptând faptul că Pământul este aproape de faza de extincţie, Hawking vede ca alternativă optimă „colonizarea altor planete”.

Ceea ce fizicianul britanic omite să spună este cum ar putea fi cultivată iubirea pe care o invocă. În această privinţă, se adâncește și mai mult breșa dintre gândirea sa și perspectiva creștină. Opiniile lui cu referire la existenţa lui Dumnezeu sunt de notorietate. În condiţiile în care a afirmat fără niciun echivoc faptul că „universul are sens și fără Dumnezeu”, practic Hawking respinge exact singura soluţie pe care creștinismul o furnizează. Este vorba de metanoia, o conversie a minţii, o nouă arhitectură mentală care să permită un nou orizont existenţial. O schimbare radicală a convingerilor care transcend spaţiul cotidian. Este un proces de durată, care nu este rezultatul voinţei umane, ci a intervenţiei directe a Divinităţii.

Are dreptate fizicianul?

Faptul că Biblia anticipează că răul va crește exponenţial, aspect invocat și de fizicianul englez, legitimează demersul de explorare a veridicităţii acestei ipoteze. Este suficientă o retrospectivă a ultimului secol pentru a realiza capacitatea incredibilă de autodistrugere pe care o are rasa umană. Am evoluat știinţific, însă am evoluat și din punct de vedere moral? Două războaie mondiale, Holocaustul nazist, Gulagul stalinist, terorismul – toate sunt emblema unui secol care crește în agresivitate, iar lucrurile nu par să fi ajuns încă la final. Rasismul, tendinţele dictatoriale, naţionalismul politico-religios, disputele teritoriale, toate înfloresc din nou, cu toate consecinţele lor. Istoric vorbind, agresivitatea pare să fie una dintre cele mai familiare trăsături ale speciei umane. „Banalitatea răului”, invocată de Hanne Arendt, nu mai este deloc o banalitate. Părem să fim condamnaţi la evacuarea planetei. O vom face însă corect? Singuri sau cu Dumnezeu?